Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Întâmplări despre niciodată

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Balerina pierdută


Teodora Gheorghe

06.01.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
O adiere catifelată i-a mângâiat bărbia. Un stol de păsări s-a cuibărit în ţesătura cerului. Avea palmele transpirate. Stătea acolo, ghemuit, la adăpostul mărăcinilor. O licărire ciudată îi gâdila fruntea, în timp ce apusul senzual îşi lua adio de la acea zi.

De cât timp era acolo? Un teritoriu nou şi neexplorat i se înfăţişa înainte, asemenea unei cobre leneşe. Mintea lui săpa după fantome de amintiri. Ceva îl îndemna să părăsească liniştea înşelătoare a pădurii, dar a ignorat pornirea. S-a ridicat în picioare. Oriunde se uita, singurul lucru pe care îl dibuia era o învălmăşeală interminabilă de copaci - maiestuoşi, înalţi, pitici, găunoşi, copaci cu fructe mici şi scoarţă acoperită de muşchi, copaci care semănau cu nişte uriaşi cocoşaţi, tot soiul de arbuşti şi trunchiuri.
A inspirat adânc. Soarele aproape se scufundase în hăul pădurii.
Unde sunt? Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e câmpul... Nu, apartamentul meu, în după-amiaza plecării mele. Doamne, cred că mi-am pierdut minţile. Locul ăsta tâmpit e de vină.

Dintr-o dată, o melodie din depărtări i s-a furişat în ureche. Era melancolică dantelată şi dantelată, ca de cutie muzicală.
Ciudat... poate că e vreo casă prin apropiere.
- Alo! E cineva în sălbăticia asta uitată de lume? Dacă aş putea da de capăt nebuniei ăsteia... copacii ăştia cu buruieni îmi dau fiori. Parcă se holbează la mine.

Nu era nici urmă de locuinţă umană. O rafală de vânt a adus un miros neobişnuit de zambile. N-a închis bine ochii pentru a se familiariza cu acel parfum venit de niciunde, că a auzit o creangă trosnind în spatele lui. Chiar dacă întunericul se aşternuse deja, a reuşit să discearnă o siluetă. A păşit mai aproape. Tremura de frică.

O fetiţă cu chipul palid, ca de porţelan, purtând o frumoasă rochie albă de dantelă, se îndrepta spre el. Melodia şi mirosul de flori proaspete încă îi mai ademeneau simţurile.
- Hei, fetiţo! E frig afară! Ce faci acolo? Te-ai pierdut?

Fetiţa nici măcar nu a tresărit. În schimb, a executat câteva mişcări delicate cu braţele.
- Oamenii de pe aici sunt cu siguranţă săriţi de pe fix!, a mormăit el ca pentru sine.
Copiii n-ar trebui să vorbească cu străinii, dar am nevoie disperată de un loc unde să stau peste noapte. Sunt obosit şi nu ştiu ce e cu mine... Ultimele zile din viaţa mea sunt în ceaţă. Mă întrebam dacă tu...

Muzica a încetat. Abia o mai vedea pe fetiţă acum, dansând, pe jumătate cufundată în întuneric.
- Cum te cheamă?
- Ema...
- Unde e casa ta?
- Stau cu tata într-o casă albastră. Îmi caut ursuleţul de pluş. Ştii unde este?
Glasul ei era diafan şi fragil, ca o şoaptă.
- Nu ştiu... N-ar trebui să te joci aici, e periculos. Unde e tatăl tău?
- Pufi e atât de mare şi are lână pe dinăuntru.
- Tu nu asculţi ce-ţi zic?, i-a strigat el.
- Îmi vreau ursuleţul! Nu pot să dansez fără el! Băieţii ăia răi mi l-au luat când ne jucam de-a v-aţi-ascunselea... L-au ascuns aici.

S-a apropiat de fetiţă. Simţea o nevoie copleşitoare să o aline. De cum a întins mâna spre ea să o atingă, copila a luat-o la fugă. Pesemne că am speriat-o. Sunt un idiot!
- Te rog, nu pleca!

Deşi alerga în mod evident mai repede decât ea, cu cât se apropia mai mult de fetiţă, cu atât mai departe părea să fie de el. S-a oprit să-şi tragă răsuflarea. În acea clipă, un ţipăt lugubru a zguduit tăcerea pădurii. Şi-a pierdut cunoştinţa.
*
Când a deschis ochii, l-a întâmpinat un bărbat bine făcut, de vreo 50 de ani, cu un neg uriaş pe nara stângă. O muscă dădea târcoale bărbii lui roşii. Omul a rânjit, dezvăluind o strungăreaţă mare păzită de doi dinţi galbeni.
- Lăudat fie bunul Dumnezeu! Măi să fie... Tudorică-cel-care-s-a-întors-din-morţi, ia spune-i prietenului tău de pahar ce ţi s-a întâmplat. Cât timp a trecut, Tudore? Şi să te văd chiar aici.. Nimeni n-a mai crezut că o să te întorci vreodată.

Tudor... Da, era numele lui. L-a recunoscut pe Lixandru, amicul lui din copilărie, care nu părăsise niciodată satul unde au crescut amândoi.
- Unde m-ai găsit?
- Mă scuzi că te-am zorit aşa. Bucuria mea prostească mi-a luat-o înainte. Te-am găsit pe la marginea codrului, cam la cinci kilometri de aici. Erai palid ca o stafie şi desculţ. Nu mă întreba cum ai ajuns acolo. Treceam prin zonă cu vreo trei tovarăşi de-ai mei. Voiam să mai ieşim şi noi din cotidian. Şi Horică îmi zice: Ăsta e tărâmul strigoilor. Acum şapte ani, o copilă a fost omorâtă de un dement, chiar în pădurea asta. Tragedie. Era balerină. Taică-su muncise din greu să-i plătească şcoala de dans. Era singură la părinţi. Se zice că spiritul ei bântuie pădurea şi uneori lasă indicii. Anu' trecut băiatul lui Fane a găsit un pantof roz lângă un stejar. A dat să-l atingă, dar o boare de vânt l-a suflat... a dispărut.

Tudor privea la cer, absent. Îşi amintea ceva... Era întuneric şi ea era atât de frumoasă. Părea pierdută. Nu putea îngădui unei făpturi atât de minunate să plece. Gâtul ei era atât de subţire. Nu a durat mult...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer