Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O discuţie. De-adevăratelea


Alexandru-Radu Săvulescu

10.01.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În ultima vreme începuse să poarte lungi conversaţii cu tatăl lui. E drept că acesta nu-l auzea, şi asta nu pentru că în fiecare cameră mergea câte un radio şi un televizor, ci pentru că fiul nu vorbea de fapt cu el, ci cu un personaj imaginar ce-i popula gândurile. Aceste discuţii începeau de dimineaţă, cel mai adesea către ora cinci, când se trezea îngrijorat, întrebându-se cum petrecuse noaptea, încă nevindecat complet, tatăl lui, şi ţineau până seara, când se culca după miezul nopţii, doar puţin mai liniştit, atunci când se asigura că starea lui era ceva mai bună.

Începea discuţiile cu el chiar din baie, când îşi făcea toaleta de dimineaţă, apoi cât îşi prepara rapid primul espresso al zilei, înainte să plece spre el. Vehemenţa cu care-şi argumenta punctul de vedere era prea puternică pentru a rămâne interioară. Adesea se trezea pe stradă vorbind cu glas tare, gesticulând. Lumea se obişnuise cu oamenii care vorbeau în căşti, dar el vorbea de unul singur. Îl îngrijora mai ales faptul că nu-şi dădea seama de momentul în care începea să vorbească tare. Tăcea abia atunci când observa reflexia vorbitului de unul singur în privirea mirată a câte unui trecător.

În dialogurile imaginare cu tatăl său, cel mai adesea fiul îl mustra că n-are grijă de propria lui sănătate. Ce fel de doctor eşti tu, care-i faci bine pe alţii, dar ţie-ţi faci mai mult rău? În primul rând, cum a fost posibil să ajungi la urgenţă cu pneumonie şi infarct, şi încă numai luat pe sus? Îţi dai seama că ai fost salvat în ultima clipă de masorul tău, care te-a găsit prăbuşit în mijlocul casei? Ce întâmplare, să faci infarctul chiar în dimineaţa când el venea la tine! Ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi făcut infarctul după ce-ar fi plecat? Soţia ta, aflată la pat în camera alăturată, nu s-a sinchisit să dea telefon la nimeni, deşi te-a strigat şi n-a primit niciun răspuns. Te auzise căzând, iar apoi nimic, nu mai mişcai. S-a culcat la loc, în timp ce zăceai pe jos... Iar tu, ca să nu lipseşti nici o zi de lângă ea, ai făcut toată agitaţia de la spital, ai vrut din prima zi să pleci, până ce infirmierele au fost nevoite să te lege de pat, iar apoi m-au chemat să vin să stau noaptea cu tine ca să nu fie obligate să te lege din nou... Chiar nu înţelegeai că nu mai puteai avea grijă nici de tine, darămite de ea? În timpul acesta, nu avea deja trei femei care să stea cu ea - s-o schimbe, s-o maseze, s-o hrănească, să facă curat (e drept că niciuna nu stă mai mult de ora cinci şi că sunt mai mult dame de companie decât ajutoare adevărate, dar aşa aţi aranjat voi)? Cum să refuzi tu tratamentul la spital, cum să vrei să fii externat înainte să-ţi termini tratamentul, să te agiţi zi şi noapte, să ameninţi, să-i sperii pe medici, pe asistente şi infirmiere, pe toţi din rezerva ta? Şi când ai ajuns acasă, primul lucru pe care l-ai făcut a fost să încalci una câte una toate recomandările făcute la externare (dac-ai mai fi avut nevoie de recomandări, ca şi cum tu n-ai fi medic) - n-ai vrut să stai nici liniştit, nici la cald, n-ai vrut să ţii regim, a trebuit să te agiţi prin casă, să ieşi dezbrăcat în frig, să începi să mănânci gras şi sărat! Vin, ceai negru! Certurile obişnuite cu soţia, care nici în al doisprezecelea ceas n-a înţeles să aibă milă de tine... Rezultat: tensiune ridicată, febră tot mai puternică, recădere în boală, din nou antibiotice, la numai o săptămână de la ieşirea din spital... Faci totul după capul tău şi uneori se termină rău, ştii bine doar! Îţi aminteşti cum mi-ai omorât câinele, cu cele mai bune intenţii de altfel? L-ai dat cu DDT, ca să scape de purici. A scăpat, într-adevăr, dar nici el n-a mai trăit...

Dar să revin la subiect, pentru că încep să divaghez. Nici casa, deşi suficient de mare, nu e adaptată pentru doi bolnavi, care în plus sunt extrem de dificili, nu acceptă pe nimeni care să stea permanent cu ei. Ai stricat oficiul, unde bunica făcuse o mică bucătărie pentru iarnă - acum trebuie să cobori pe scările îngheţate la bucătăria de la demisol chiar şi numai pentru un ceai. Ai zidit uşi care nu trebuiau închise, şi care acum fac dificilă circulaţia, trebuie să ocoleşti ca să ajungi din dormitorul tău la baie (de ce oare doi soţi atât de iubitori dorm separat, doar bunicii mei au dormit întotdeauna împreună?). Ai stricat şi camera de serviciu de jos, unde ar fi putut eventual să doarmă peste noapte o femeie care să vă îngrijească pe amândoi, pe tine şi pe soţia ta, la nevoie. Şi fiindcă veni vorba de ea, ce ironie a sorţii ca ea, mai tânără ca tine, să trebuiască îngrijită de atâţia ani, în loc să te îngrijească ea pe tine la bătrâneţe. Aşa e însă când faci excese, deşi ar fi trebuit să ştie. Din câte-mi pot da seama, era conştientă de riscuri (mi-o amintesc la o sărbătoare, acum câţiva ani, când am trecut fugitiv pe la voi, ciocnea pahar după pahar cu invitaţii, v-am atras atunci atenţia că un om cu problemele ei medicale n-ar trebui să bea deloc şi mi-aţi spus să-mi văd de treabă)! Oricum nu te-a îngrijit niciodată, nici când era sănătoasă. Şi ce curios, fata voastră să nu vrea să vină din străinătate să-şi vadă mama când a căzut la pat, iar acum nici pe tine. În atâţia ani, chiar să nu vină deloc la voi, nici să-şi vadă casa, pe care i-ai lăsat-o ei? Am întrebat-o pe soţia ta dacă n-ar fi bine s-o cheme. "Vrei să-şi abandoneze copiii?" N-am mai insistat.

După ce-i punea în gând tatălui său atâtea întrebări, se întreba dacă fusese sau nu un fiu bun? De fapt ce anume-l îndepărtase de tatăl lui? Sigur, povestea era lungă, tatăl său nu fusese niciodată foarte apropiat de el, cum nu fusese nici de ceilalţi din familie, existau sumedenie de exemple în acest sens, dar adevărata falie apăruse când tatăl lui se recăsătorise şi făcuse un copil, o fată. El şi sora lui aveau să crească despărţiţi, văzându-se extrem de rar cât ea a stat în ţară, apoi aproape deloc. Pe tatăl său l-a văzut şi pe el rar, ani de zile doar pe stradă, se întâlneau întâmplător când, nostalgic, mai trecea să vadă casa bunicilor, unde copilărise. Plecase de acolo după moartea bunicii, când tatăl său revenise să se instaleze definitiv acolo, cu noua lui soţie. Când îi venise şi lui rândul să se căsătorească, cele două soţii, a lui şi a tatălui lui, păruseră să se înţeleagă pentru scurtă vreme. Apoi, s-au duşmănit de moarte. Prins între ciocan şi nicovală, nu ştiuse niciodată cum e mai bine să reacţioneze. Firea lui îl făcea să fie deschis, să vorbească despre lucrurile incomode, să nu le ascundă sub preş. Asta a declanşat însă valuri de furie din toate părţile, iar el nu le-a putut face faţă. Ştia că tatăl său nu e îngrijit de soţia lui, dar crezuse că măcar fata lor se va ocupa cât de cât de el. Abia acum, târziu, şi-a dat seama că se înşelase. Tatăl său avea acum nevoie de ajutor. Şi-a propus să stea de vorbă cu el. De-adevăratelea, nu în gând.

(Bucureşti, ianuarie 2017)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer