Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bucureşti este Chişinău. Revelionul multiplu al lui Pavel Brăila


Bogdan Ghiu

15.01.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Vineri, 13 ianuarie 2017, cu ocazia Anului Nou pe stil vechi, artistul moldovean Pavel Brăila a ţinut să sărbătorească Revelionul la Bucureşti, prin deschiderea unei expoziţii la galeria Eastwards Prospectus, expoziţie intitulată New Year\'s Dissections. A fost lume multă şi, ca de obicei la vernisaje, nu am reuşit să văd şi să gîndesc totul, încercînd să desfăşor şi să urmăresc cît mai multe dintre liniile de producţie propuse de artist şi/sau de lucrările lui, astfel încît acest text este doar o primă, poate, reacţie, de la care nu m-am putut însă abţine.  
 
În primul rînd titlul expoziţiei, care mi se pare ciudat, dar revelator. Există, oricum, un oximoron evident între Anul Nou şi Disecţie (ba chiar la plural). Şi nu numai la prima vedere (lectură), ci privind însuşi filmul (din 2012) care poartă acest titlu, şi în care totul e plin de viaţă, chiar dacă în ambianţe orăşeneşti pe care unii le-ar putea găsi deprimante. Avînd în vedere că disecţiile se operează de obicei pe ceva mort şi, eventual, patologic sau accidental, iar aici e vorba de Anul Nou, nu de vreo analiză retrospectivă a celui vechi, stau şi mă întreb de ce a ales artistul acest cuvînt? Ce e de disecat şi, mai ales, de ce trebuie disecat şi nu altceva, altfel? Obiceiurile şi faptul că oamenii se agaţă cît mai amestecat, sacru-profan, de ele să fie elementul mort care trebuie disecat? Am fi însă ridicoli dacă am încerca să raţionalizăm gîndirea, puseul artistului (ca să nu spun inspiraţia). De reţinut, însă, căci imposibil de evitat, ambivalenţa, dualitatea şi poate chiar, cine ştie, ambiguitatea şi duplicitatea: intervalul, dublul standard, viaţa dublă, sărbătorile duble...
 
Dublul acesta pare a fi atît supratema expoziţiei (ca obsesie greu, tocmai, de raţionalizat a artistului), cît şi, ca simptom revelat/produs de artă, a Moldovei şi, în genere, a Estului multiplu inter- şi intra-imperial, care înţelege să trăiască fatalitatea unei multiple periferialităţi nu în regimul exclusiv şi, pînă la urmă, impracticabil al unui nici-nici, ci în acela multiplicator, char dacă uneori schizoid şi blocant, al unui şi-şi.   
 
Din acest punct de vedere, de multă vreme, citind pe zidurile Bucureştiului sloganul "Basarabia e România", mă întreb dacă adevărul nu stă de fapt în inversul formulei: România e Basarabia, întreg Estul e Basarabia, mica şi atît de intermediara Moldovă, stat-graniţă, fiind de fapt o ţară dublă şi care nu înţelege să-şi sacrifice caracterul dublu, ci să profite de el prin balansuri şi oscilări temporale sau prin simultaneităţi de suprapunere al căror preţ îl constituie, de fapt, o anumită stagnare, bătuta pe loc, hora.
 
Nouă, românilor, ne place să ne spunem trecuţi la cele occidentale, manifestăm, altfel spus, o voinţă mono-indentitară, cînd de fapt, în înnăscutul nostru social şi istoric, sîntem la fel de "moldoveni" ca moldovenii, cu singura şi enorma deosebire că noi nu recunoaştem. Cu dublul lor temporal sau simultan, moldovenii sînt de fapt mult mai realişti în raport cu tensiunile disruptive şi blocante ale locului decît mulţi dintre colegii lor de Est.
 
Or, tocmai de realism este vorba. Pavel Brăila mi se pare, din acest punct de vedere, un model de artist, căruia îi izbuteşte marea, imposibila performanţă a realismului de atitudine şi limbaj. Aşa cum remarcă Raluca Voinea în foarte precisul text de însoţire al expoziţiei, Pavel Brăila "este unul dintre puţinii artişti care reuşesc să vorbească despre o naţiune fără să eşueze în naţionalism, să evoce un stil de viaţă fără lamentaţii nostalgice, să creeze ode fără să se transforme într-un bard al statului", prin înregistrarea acestor "oscilaţii", "pînă cînd se va produce o schimbare mai mare", el preferînd să urmărească "schimbările mici", de multe ori invizibile, insesizabile, ţin eu să adaug, dat fiind că, aşa cum vom vedea, omogenizate şi devenite una cu timpul-viaţă.
 
A fi realist (în Est) înseamnă a vedea dublu, adică a recunoaşte dubla condiţionare şi, deci, a te supune unei perspective existenţiale precis (adică multiplu) situate care ţine să cumuleze, nu să excludă reperele, bucurîndu-se de impus, prea multa energie şi dubla, multipla sărbătorire, în funcţie de reperele mai multor centre de putere, putînd însă să producă pe termen lung, deci invizibil, greu detectabil, ceva patologic, morbid - discret, blînd, deci, disecabil.
 
Să reţinem, deci, atenţia la mic şi, deci, realismul (cu dubla lui condiţie) şi, poate, înţelepciunea reţinerii şi a adaptării la un stil colectiv generalizabil şi reprezentativ pentru întregul Est. Dacă schimbarea cea mare, Anul cu adevărat Nou tot nu vine sau este cu totul improbabil, mai bine să-l sărbătorim simbolic de mai multe ori, într-o tentativă, pe cît de energică, pe atît de ironică de a permanentiza sărbătoarea. Căci misterul este ce se întîmplă în timpul cîştigat, adică (fals) sustras, dintre cele două repere local-estic (ora Chişinăului / ora Moscovei), care de fapt devin trei şi chiar mai multe, din moment ce li se adaugă orele "aspiraţionale" ale Occidentului european, american etc.
 
De cîte ori poate fi sărbătorit Anul Nou? Dacă tot nu se schimbă esenţial, de cît mai multe ori, tot timpul, tot anul par a spune moldovenii, care primesc să trăiască într-o astfel de fantasmă a timpului-sărbatoare. Ceea ce, evident, este de disecat...
 
Excepţional, tocmai din punctul de vedere al acestei temporalizări a instantaneului, al acestei permanentizări a sărbătorescului, a trecerii, a schimbării, filmul cu maşina de scris (intitulat chiar aşa: Typewriter, obiectul ca atare fiind de asemenea expus şi fiind o maşină de scris Optima: optimă schimbare, optimizare a istoriei cu maşina de scris Optima, revoluţia e o maşină - de re-scris istoria...) căreia îi sînt schimbate literele chirilice cu cele latine. Operaţia durează (35 min), este tehnică, materială, precisă, revoluţia, în loc să fie, ideal-fantasmatic, un moment de cumpănă între istorii, ocupă istoria însăşi. Ca muncă şi ca sărbătoare. Dar nu e totuşi prea mult? Nu evacuează asta însăşi istoria?


Să fim realişti, adică să privim (cel puţin) dublu şi, mai cu seamă, de aproape, spune artistul. Oricum nu se vede nimic, schimbările sînt migăloase, şi se pot dovedi inutile.
 
În trecerea de la anul vechi la Anul Nou, deşi anul trece, "stilurile", cel vechi şi cel nou, sînt însumate, creînd iluzia unor "capsule ale timpului" în care ne putem ascunde, tocmai, de istorie. E ceva patologic, dar viu şi, mai ales, colectiv. Şi mult, mult mai puţin exotic şi particular decît acceptăm să ne spunem.
 
A te plasa într-un permanent decalaj faţă de tine însuţi, a fi mereu drept alături, cum spunea Derrida (juste à côté - gîndire benjaminiană, scholemiană, rabinică -, adăugînd: nu oriunde, oricum, aiurea alături, ci drept alături), de tine însuţi, şi a spaţializa, temporaliza, "existenţializa" această permanentă "diferire" şi inevitabilă amînare de sine: condiţia moldoveană a Estului şi, de aici, a tuturor, poate, în post-globalizarea multi-polară (cu cît mai mulţi poli, cu atît mai multe repere - şi mai indiferente)...
 
Moldova drept alături.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer