Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Un destin ciudat / What Strange Fate


Ernest H. Latham, Jr., traducere de Ioana Ieronim

18.01.2017
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ernest H. Latham, Jr.
What Strange Fate. J. Breckinridge Bayne, an American Doctor on the Romanian Front (1916 - 1919) / Un destin ciudat. J. Breckinridge Bayne, un doctor american pe frontul românesc (1916-1919)

Traducere de Ioana Ieronim
Editura Vremea, 2016



*****
Intro

Ernest H. Latham, Jr., istoric şi diplomat american. A fost ataşatul cultural al Statelor Unite la Bucureşti (1983-1987). Autorul volumelor Timeless and Transitory: 20th Century Relations Between Romania and the English Speaking World (Vremea, 2012) şi In Caesar's Household (Vremea, 2013).
A publicat numeroase articole şi recenzii privind România. A readus în atenţia cititorilor, cu un amplu studiu introductiv, volumul Athénée Palace, de Contesa R. Waldeck (publicat apoi în mai multe limbi şi ediţii).
A revizuit, printre altele, articolele dedicate României în Encyclopaedia Britannica, 2000. Profesor Fulbright în România, la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi Universitatea din Bucureşti (2000-2002). Doctorat la Universitatea din Bucureşti.
în prezent susţine prelegeri despre România şi Moldova la Institutul Diplomatic al Departamentului de Stat American.
*
Dr. Bayne sosea la Bucureşti exact acum 100 de ani, în noiembrie 1916. Îşi oferea serviciile, ca voluntar, după ce România a intrat în război. A operat răniţi sub bombardamentele germane asupra Bucureştiului, salvând numeroase vieţi. A stăvilit epidemii de tifos şi holeră în satele româneşti. Sub ocupaţie, a rămas alături de pacienţii săi grav răniţi şi nu i-a părăsit nici când a trebuit să deschidă, pentru ei, un nou spital, ca unic doctor şi fără ajutoare de specialitate. O poveste exemplară din Primul Război Mondial. Istoricul si diplomatul american Ernest H. Latham Jr. a redescoperit această figură fascinantă legată de Primul Război Mondial în România, americanul Dr. Bayne, si, o dată cu el, un fragment de extrem dramatism al istoriei româneşti.

Un studiu sensibil, elaborat cu eleganţă, bazat pe o meticuloasă cercetare. (Dennis Deletant)

Şederea doctorului Bayne în România are toate ingredientele unui roman de aventuri, în care Bayne ocupă rolul central pe o mare scenă, într-o distribuţie cu multe personaje. Doar că nu este vorba de un roman, ci de realitatea însăşi. Cartea este un binevenit tribut în onoarea Dr. Bayne, ca şi a poporului român şi României, pe care doctorul a descoperit-o şi a iubit-o. (Glee E. Wilson)

Lupta lui Bayne cu rănile teribile, cu epidemiile mortale, în condiţiile lipsei de personal şi instrumentar medical, devotamentul şi abnegaţia doctorului şi a colaboratorilor săi (români şi străini) faţă de pacienţi, toate aceste episoade ne ajută să înţelegem mai bine, în ultimă instanţă, povestea României în timpul Marelui Război. (Bogdan Antoniu)

Povestea fascinantă a unui doctor american, care a servit ca voluntar în România, la vremea Primului Război Mondial. Experienţa, relatată în detaliu, oferă o imagine preţioasă a haosului şi vicisitudinilor îndurate de populaţie, de personalul medical, sub atacului devastator al Germaniei şi în condiţiile dure ale ocupaţiei. (Glenn Torrey)

"Stăteam acolo privind şi ştiam că-mi va fi dor de mica ţară a cărei soartă am împărtăşit-o. Mă întrebam ce destin ciudat m-a adus aici." (J. Breckinridge Bayne - Bugs and Bullets)

Prefaţă

Grigore Capşa a deschis restaurantul care-i poartă numele în 1868. Timp de aproape un secol şi jumătate de atunci, restaurantul, la care în 1893 s-a adăugat cafeneaua, a reprezentat decorul multor discuţii academice, culturale şi politice, unele cu ecouri de durată, altele superficiale şi efemere. Cartea de faţă este rezultatul unei asemenea discuţii la Capşa, din seara zilei de joi, 25 februarie 2016. Prof. dr. Adrian-Silvan Ionescu ne-a invitat, pe mine şi pe soţia mea, Ioana, la o cină la Capşa, pentru a sărbători noul său volum, Războiul cel Mare. Fotografia pe frontul românesc, 1916-1919. Lansarea tocmai avusese loc alături, la Hotel Continental. Autorul urma să-şi prezinte volumul şi la Institutul Cultural Român din New York şi institutul organiza, cu acest prilej, un simpozion dedicat centenarului intrării României în război.

Adrian-Silvan m-a întrebat dacă n-aş fi dispus să particip cu o lucrare. Pe moment, n-am fost sigur. Primul Război Mondial nu este specialitatea mea. Apoi, America a intrat în război abia în 1917 şi nu a luptat pe frontul românesc. De fapt, eu nu am cunoştinţă decât de doi americani care s-au aflat în România în vremea războiului. Unul este Charles Vopicka, ministrul american acreditat în perioada respectivă, iar celălalt, un obscur doctor american, voluntar în România pe timpul războiului, de al cărui nume nu-mi mai aduceam aminte. Vopicka şi-a scris memoriile, Secretele Balcanilor, şi a fost pus în valoare de biografia pe care i-a dedicat-o prof. Glenn Torrey într-un articol al său. Părea un subiect care nu promitea noutăţi. Însă n-am vrut să dezamăgesc şi am spus că, revenind peste câteva zile la Washington, am să mă gândesc la doctorul american.

Cum am ajuns acasă, am luat din bibliotecă volumul Bugs and Bullets (Gângănii şi gloanţe), de dr. J. Breckinridge Bayne. Este o carte de 256 pagini, pe care am cumpărat-o în 1995 de la un anticariat din Bethesda, Maryland, am citit-o şi am uitat-o pe jumătate. O nouă lectură a cărţii lui Bayne a scos însă la iveală culori mult mai vii, un martor ocular semnificativ în miezul unor evenimente dramatice din istoria României, care avea de spus o poveste interesantă, poate chiar importantă. Încă nehotărât, am telefonat unui cercetător american, cunoscut ca specialist al acestei perioade din istoria României, şi l-am întrebat de Bayne. Mi-a spus că n-a auzit de el niciodată. Asta m-a convins să propun subiectul pentru simpozionul care, într-adevăr, a avut loc pe 14 iunie 2016 la New York şi s-a repetat la Ambasada României din Washington.

Aflând de expunerea despre Bayne, revista Magazin istoric a solicitat un articol pe această temă - programat să apară în trei episoade, începând cu luna noiembrie 2016, ceea ce marchează exact un centenar de la venirea lui Bayne în România, întrucât el sosea la Bucureşti pe 7 noiembrie 1916. Editura Vremea şi-a exprimat apoi dorinţa de a publica, bilingv, o formă extinsă a materialului, în colecţia "Fapte, Idei, Documente" - rezultatul fiind cartea de faţă. (...)

În sfârşit, am fericita îndatorire de a-mi exprima recunoştinţa faţă de cei care m-au sprijinit în realizarea volumului de faţă.

(Ernest H. Latham, Jr., Bucureşti, 23 septembrie 2016)

Fragment
CAPITOLUL III. Faţa războiului

"Cu cât armata lui von Mackensen avansa mai mult din sud, cu atât era mai intensă munca lui Bayne. Revenind la povestea sa personală, Bayne descrie şocul lui şi al altora când, pe 27 noiembrie, la abia trei săptămâni după sosirea în Bucureşti, au fost convocaţi la cartierul general din Capitală şi li s-a spus să se pregătească imediat pentru evacuarea oraşului. În după-amiaza aceleiaşi zile, un tren special aştepta să-i ducă la Iaşi, unde urma ca familia regală şi cabinetul să stabilească ceea ce arăta în toate privinţele ca un guvern în exil. Ocupaţi cu munca lor, cei de la spital nu-şi dăduseră seama că, în teatrul de operaţiuni din sud, armata română, depăşită numeric şi fără provizii, se afla în plină retragere.

Nu erau decât trei zile de când Regina Maria venise la nuntă la spital.

Nu încăpea nicio discuţie că membrii echipei britanice trebuiau să plece alături de colegii români, dar această consideraţie nu era valabilă şi pentru Bayne. "Pe drumul înapoi la spital, mă obsedau figurile răniţilor. M-aş fi detestat toată viaţa, dacă i-aş fi părăsit. Am hotărât să rămân." (p. 48) Când s-au întors la hotel, liftierul dispăruse, aşa că au urcat pe jos în camere, să împacheteze în grabă. Decizia lui Bayne de a rămâne nu reflectă doar convingerile lui umanitare, dar şi situaţia diferită în care se afla. Ca american, el era neutru, în timp ce echipa de la spital, britanică, reprezenta o ţară aflată în război cu Germania. În situaţia, acum inevitabilă, că Germania avea să ocupe Bucureştiul, britanicii aflaţi aici ar fi fost îndată catalogaţi drept inamici străini, cu perspectiva neliniştitoare de a fi internaţi în lagăr. Pasiunile şi ura, după doi ani şi jumătate de război dur, în plină desfăşurare, erau atât de înflăcărate, încât statutul de personal medical nu era o garanţie că nu s-ar ajunge la un prost tratament, la umilire şi privaţiuni. Dar America nu intrase încă în război, Bayne era cetăţeanul unei ţări neutre, neutralitate la care Puterile Centrale ţineau foarte mult. N-ar fi riscat să trateze abuziv un doctor american şi să provoace reacţii anti germane în plus, dând un motiv propagandei pe care Aliaţii ar fi declanşat-o cu siguranţă. Apoi, autorităţile germane ştiau, ori aveau curând să afle de la răniţii germani aduşi la spital înainte de ocupaţie, că fuseseră trataţi cu impecabilă imparţialitate, primind aceeaşi îngrijire medicală ca şi răniţii aliaţi. Gratitudinea germanilor avea să aibă, mai târziu, greutate în favoarea lui Bayne. Analizându-şi situaţia, faptul că, spre deosebire de ceilalţi membri ai echipei, el nu era legat nici de armata britanică, nici de cea română, Bayne a tras concluzia că nu are obligaţia să se supună ordinului de evacuare. Ştiind că dr. Armstrong avea acelaşi devotament faţă de pacienţi şi că, în egală măsură, nu dorea să părăsească spitalul, Bayne i-a spus lui Armstrong că a hotărât să rămână în urmă, sperând că asta are să-l mai liniştească pe doctorul britanic şi are să-i facă evacuarea mai suportabilă. Bayne îşi aduce aminte momentul: "Eram amândoi atât de emoţionaţi, încât n-am vorbit mult; ne-am strâns mâna - şi atât... Părea că trecuse un veac de când ne-am întâlnit prima oară, în îndepărtata Londră. Ce camarazi devenisem între timp!" (p. 48)

Bayne şi-a însoţit prietenii până lângă Gara de Nord, unde a sărit din şaretă şi le-a făcut semn de rămas bun cu mâna. "Nu cred că m-am mai simţit niciodată atât de singur ca în momentul acela, fiindcă eram într-o ţară străină, unde nici măcar nu înţelegeam limba. Singurii prieteni pe care-i aveam au plecat şi eu mă simţeam nepotrivit pentru sarcina care-mi stătea în faţă. Însă faci ce poţi face. Şi m-am strecurat cu greu pe străzi înapoi, la spital." (p. 49)

Bayne a aflat abia după război că echipa lui a ajuns cu bine la Iaşi, unde s-a deschis un nou spital. Dar niciunul nu a ieşit din război fără probleme. Anestezistul Ian Campbell a făcut septicemie de la un deget septic şi a murit în 1917; sora O'Neill, cea mereu voioasă, a făcut o formă severă de febră tifoidă şi a fost trimisă acasă. Maiorul dr. Fergus Armstrong, membru al Colegiului Regal al Medicilor (F.R.C.S.), a suferit şi el de septicemie, de la un braţ septic, şi s-a întors în Anglia în iunie 1918, cu şase luni înainte de Armistiţiu. (p. 9) Legăturile formate la Bucureşti s-au menţinut şi după război. Bayne şi Armstrong au continuat să corespondeze, chiar dacă neregulat, iar Armstrong i-a făcut lui Bayne două vizite, la Washington şi la "Salubria". În 1944, "Scrisoarea Maiorului Armstrong" prefaţa volumul de memorii al lui Bayne.

Când s-a întors la spital, Bayne a fost întâmpinat cu multă surprindere de cei câţiva români rămaşi la datorie, ei neştiind de hotărârea lui de a rămâne la Bucureşti. Îl credeau plecat la Iaşi, cu echipa britanică. Îl întâmpina şi o formidabilă responsabilitate, întrucât cele 2000 de paturi ale spitalului militar erau insuficiente acum şi veneau mereu noi pacienţi, pe măsură ce armata multinaţională a Puterilor Centrale, cu germani, austro-ungari, bulgari şi turci, avansa spre Bucureşti. La Spitalul Militar Central Regina Elisabeta nu mai rămăsese personal medical calificat. Cadrele medicale de aici fiind asimilate în armata română, dacă ar fi stat pe loc, ar fi devenit, îndată după ocupaţie, prizonieri de război.

Oricum era nevoie de ei la Iaşi, pentru luptele ulterioare. La Bucureşti a rămas un grup de vreo 12 persoane - nişte doamne inimoase, care făceau voluntariat în cadrul Crucii Roşii Române, nişte ordonanţe mai vârstnice şi nişte străjeri.

În următoarele săptămâni, aceştia au fost materia primă din care Bayne a format un corp funcţional de cadre medicale. Persoanele de la Crucea Roşie erau organizate sub patronajul şi supravegherea Prinţesei Cantacuzino, mai sus menţionată, până când a fost evacuată şi ea. După război, prinţesa a reprezentat România la multe conferinţe pe teme de sănătate, educaţie şi condiţia femeii. Este autoarea unei serii de cărţi în franceză şi română, dedicate aceloraşi subiecte. Mulţi ani mai târziu, Bayne evocă aceste femei cu deosebită admiraţie:
"Pe umerii lor avea să cadă o mare sarcină, iar povestea dăruirii lor, a renunţării de sine şi curajului înscrie o pagină strălucită în istoria României. La chemarea ţării, ele au venit pe front şi, pentru mine, colaborarea cu ele a fost un privilegiu profund inspirator". (p. 50)

Primul lucru pe care l-a făcut Bayne, ajuns la spital, a fost să se ocupe de starea haotică, să calmeze angajaţii derutaţi şi speriaţi. Pentru a stăvili zvonurile nebuneşti, a convocat o şedinţă cu tot personalul român şi i-a asigurat că el rămâne pe loc şi că vor reface împreună spitalul. Au compus o listă cu cei care lipseau şi cu personalul auxiliar necesar urgent, cum ar fi bucătari, ingineri şi personal de întreţinere.

Le-a spus că prevedea viitoare dificultăţi cu autorităţile germane şi avea de gând să se înarmeze cu documente de la ministrul american, care să demonstreze că el şi personalul lui se află sub protecţia misiunii americane. Lista completă urma să fie înaintată ministrului american, care o va tipări, cu menţiunea că persoanele indicate sunt angajaţii indispensabili ai spitalului. Documentul purta ştampila Statelor Unite. Cum America era în acel moment încă neutră, iar germanii făceau tot posibil să menţină această situaţie, documentul a fost onorat în cele din urmă.

Un gest încurajator a fost şi faptul că Bayne a hotărât să-şi împacheteze puţinele bagaje şi să părăsească hotelul Athénée Palace, ca să se mute la spital. A preluat o cameră care mai demult fusese utilizată privat. Mutându-se în spital, îşi dovedea cu atât mai mult dedicaţia faţă de sarcina ce-i stătea în faţă precum şi implicarea fermă alături de ceilalţi. Doamna Dobrovici, care fusese efectiv şefa personalului spitalicesc, sub conducerea titulară a Prinţesei Cantacuzino, a rămas şi ea, bucuroasă că poate asigura continuitatea necesară. O domnişoară Rădulescu vorbea fluent engleza şi a devenit translatoarea lui Bayne, fiindcă româna lui, după mai puţin de o lună în ţară, era rudimentară. A avut norocul că mai multe doamne ştiau engleza la diverse nivele, inclusiv, desigur, englezoaica Miss Parr, care a rămas în România. Ea a plecat din ţară în 1918, în acelaşi tren cu Bayne. Miss Ann Parr, doamna Cohen, domnişoara Protopopescu şi o domnişoară Puricescu conduceau, fiecare, câte o echipă de pansamente.

Apoi, era preotul anglican, reverendul Herbert Cullis, care se afla de un timp în România şi vorbea ceva româneşte. Cullis a slujit comunitatea anglicană locală în perioada 1916-1920. Rămas la Bucureşti, el a devenit asistentul doctorului Bayne la sala de operaţie şi, în general, mâna dreaptă a acestuia.

Necesitatea imediată era aceea de a îngriji răniţii aflaţi la spital. Au format patru echipe care să lucreze în cele patru saloane, în fiecare aflându-se şi cineva responsabil pentru limba engleză. O altă echipă avea sarcina de a pregăti şi asigura cantitatea suficientă de bandaje şi cele trebuincioase pansamentelor.

A şasea echipă, presupusă a fi cea mai capabilă şi stabilă, era desemnată să lucreze în sala de operaţie. Bayne ne prezintă, în cartea sa, voluntarii rămaşi după evacuare: "Dintre recruţii mei, nimeni nu avea cunoştinţe spitaliceşti. Nu ştiau să panseze o rană, nu ştiau despre feşe ori operaţii aseptice. Cei mai mulţi nu văzuseră în viaţa lor o rană serioasă. Singura lor calificare pentru sarcina din acel moment era dorinţa lor de a servi". (p. 52)

Deşi se intuieşte că Bayne era un om religios, el face rareori referire în mod direct la divinitate ori credinţă. O asemenea ocazie apare în evocarea acelei prime nopţi după plecarea colegilor britanici: "În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mi se părea mai fără speranţă totul. Mă simţeam singur, îmi dădeam seama că-mi retezasem toate legăturile în afară. Sigur că ar fi fost mai uşor să plec cu ceilalţi. Cel puţin aş fi fost înconjurat de prieteni. Dar, până la urmă, nu asta mă preocupa atât de mult, cât sentimentul copleşitor al responsabilităţii pe care mi-o asumasem. Într-un târziu poate că am adormit, fiindcă ultimul lucru pe care mi-l mai aduc aminte este că mă rugam la Dumnezeu să-mi dea tăria de a aduce alinare răniţilor". (p. 53)

Poate că o alinare a simţit şi el când a primit de la Prinţesa Cantacuzino, înainte de evacuarea ei, o scurtă notă de rămas bun presărată cu semne de exclamare: "Mulţumesc! Am simţit bunătatea dumneavoastră! A fost o alinare! Rămas bun!". (p. 53) Poate şi pe ea o alina, cum scrie, să ştie că spitalul ei iubit rămâne pe mâini bune.

A doua zi de dimineaţă, începea serios formarea noului personal. Nu ştiau să panseze o rană, să aplice bandaje ori să sterilizeze instrumentele. Într-adevăr, nu văzuseră hemoragii şi răni de război căscate, dar erau ferm hotărâţi să ajute. Dr. Bayne a ţinut lecţii fiecăreia dintre cele patru echipe în parte. O femeie pe echipă avea funcţia de a curăţa şi steriliza instrumentele. Au adus un militar rănit ca să demonstreze modul corect de a scoate bandajul şi a pune unul nou. Mai întâi, le-a arătat cum se folosesc instrumentele în mânuirea bandajelor murdare, nu numai spre binele pacientului, dar şi al lor. Mulţi pacienţi aveau infecţii serioase şi contactul cu acestea implica riscul de infecţie fatală a sângelui. Bayne îşi aduce aminte că, în mijlocul unei asemenea lecţii, s-a dezlănţuit un "atac aerian major". Aici memoria lui Bayne pare inexactă, fiindcă ultimul atac aerian asupra Bucureştiului, descris în solida monografie a lui Alexandru Armă pe această temă, s-a petrecut pe 22 noiembrie. (Armă, p. 112) Ceea ce Bayne a auzit, probabil, crezând că este un atac aerian, era sunetul de howitzere şi tunuri, fiindcă în acel moment luptele se duceau tot mai aproape de Bucureşti. Pe lângă sarcina de a instaura o rutină a pansamentelor în cele patru saloane, era necesar ca sala de operaţie să funcţioneze. Bayne a hotărât ca procedurile minore să fie făcute dimineaţa, iar cele mai complexe şi foarte dificile, necesitând anestezie generală, după-amiaza. Sala de operaţie avea tavan de sticlă, care prezenta în permanenţă pericolul de a se sparge, ca să nu mai vorbim de riscul unei lovituri directe sub bombardamente. Având în vedere pericolul mult mai mare din sala de operaţie, el a întrebat cine este dispus să lucreze aici şi a fost foarte mişcat să vadă că s-au oferit cu toţii. Însă mai întâi trebuiau învăţaţi, pornind de la bază, de la spălarea mâinilor şi braţelor, punând accent pe asigurarea mediului aseptic şi sterilizarea instrumentelor. A ales ca asistente de chirurgie pe Miss Parr, englezoaica, şi pe domnişoara Protopopescu, fiindcă ştia englezeşte. Domnişoara Tartarana avea sarcina să pună aţa în acele de sutură şi să-i dea instrumentele chirurgicale. Domnişoara Rădulescu şi un străjer, George Proca, erau desemnaţi să administreze anestezicele, fiindcă Bayne observase că au o fire liniştită şi blândă. "Niciuna dintre aceste persoane nu avea vreo idee despre ce era de făcut şi nu numai că nu ştiau, dar se confruntau cu o încercare dură, începeau atunci când, în timpuri normale, ar fi avut parcurşi cel puţin doi ani de experienţă spitalicească." (p. 56)

Prima operaţie a fost a unui militar cu o rană serioasă la piept, fractura coastei a patra deviase glonţul în jos, rănind ficatul, astfel că omul avea şi o gălbenare severă. Domnişoara Protopopescu, mioapă, stătea cu faţa prea aproape de incizie. Când Bayne a tăiat artera, sângele a ţâşnit şi fata a sărit cu un ţipăt. Câştigând experienţă, ea a încetat să mai sară şi ţipătul s-a transformat într-un scâncet. Concentrat asupra operaţiei şi îndrumărilor pe care trebuia să le dea, doctorul s-a alarmat observând, la un moment dat, că pacientul nu mai respiră. S-a întors spre domnişoara Rădulescu pentru explicaţii, dar s-a alarmat şi mai tare când ea l-a informat, calmă, că "mai demult nu suflă". (p. 57) Din fericire, doctorul a reuşit, prin respiraţie artificială, să-i restabilească omului respiraţia normală.

În timpul celei de a doua operaţii din aceeaşi zi, le-au trecut pe deasupra avioane germane, se vedeau clar prin tavanul de sticlă, o experienţă înfricoşătoare pentru toţi, dar mai ales pentru domnişoara Tartarana, care mai trecuse prin două raiduri aeriene. Operaţia implica plămânii şi pieptul, rana era neîngrijită de mai multe săptămâni şi ajunsese la emfizem. La incizie, a curs o cantitate aşa de mare de puroi că s-a revărsat din găleata instalată anume. Mirosul fiind foarte puternic şi greţos, personalul a trebuit să iasă, lăsându-l o vreme pe dr. Bayne singur cu pacientul. Situaţia s-a repetat în primele zile, dar personalul s-a obişnuit destul de curând şi s-a întărit şi la încercarea asta.

Au continuat să opereze fără întrerupere timp de şase ore, până la 9 seara, când Bayne, istovit, s-a oprit. După ani, reflecta: "Trecusem împreună peste prima zi. Au fost cu toţii minunaţi, iar eu am descoperit, spre mulţumirea mea, că mă pot bizui pe tinerii mei recruţi în orice situaţie de urgenţă". Şi nota cu mândrie: "Să adaug că, în lunile care-au urmat, n-am avut niciun caz de deces pe masa de operaţie". (p. 58)

În seara aceea, după cină, când Bayne a făcut ultima vizită în saloane, din toate părţile l-au întâmpinat cu chemarea: "Domnule doctor! Injecţii, injecţii!" Şi-a dat repede seama că cereau injecţii cu morfină. A descoperit că medicamentul era disponibil şi că unul sau doi băieţi neglijenţi administraseră morfină oricui o cerea. Unii dintre răniţi aveau, desigur, dureri atroce şi aveau nevoie de morfină, dar mulţi primiseră medicamentul fără motiv şi erau în pericol să devină dependenţi. Doctorul trebuia să pună capăt procedeului şi curând a făcut-o. Epuizat, Bayne a adormit, în sfârşit, după miezul nopţii, dar nu pentru mult timp. L-a trezit o mână pe umăr. S-a ridicat în capul oaselor şi a văzut o siluetă întunecată, care nu vorbea, dar îi făcea semn să meargă cu ea. S-a îmbrăcat repede şi, când ochii i s-au obişnuit cu întunericul, a putut distinge o făptură măruntă, care era o bătrână călugăriţă ortodoxă. Fără să vorbească, ea l-a condus într-unul din saloane, unde oamenii dormeau. Dar nu pentru mult timp, fiindcă iar s-a pornit chemarea: "Domnule doctor! Injecţii, injecţii!" Călugăriţa l-a dus la patul unui pacient pe care tocmai îl operase. Omul stătea în pat îngrozit, ţinând în mâini două lumânări aprinse. Dr. Bayne a recunoscut îndată vechea tradiţie mortuară a românilor. A examinat pacientul, a găsit că toate funcţiile vitale erau în ordine, a stins lumânările şi le-a dat înapoi călugăriţei, care a înţeles că omul nu era în pericol. Călugăriţa a zâmbit, a sărutat mâna lui Bayne şi a dispărut în tăcere. Pe când stătea încă în genunchi la patul pacientului ca să-l examineze, Bayne a privit în sus la călugăriţă. "Îi vedeam faţa pentru prima oară şi m-a uimit. Arăta ca moartea. Avea ochii scufundaţi în orbite, pielea ca pergamentul unui manuscris străvechi şi o vârstă egală cu eternitatea. N-avea pic de alb care să rupă în vreun fel culoarea sumbră a veşmintelor care fuseseră probabil negre cu foarte multă vreme în urmă, dar care arătau acum de un cafeniu ruginit, de parcă aveau şi ele o vechime seculară. Călugăriţa stătea acolo, aşteptând în tăcere, fără să scoată un cuvânt, putea să fie şi mută, n-aveam de unde să ştiu". (p. 61)

A doua zi de dimineaţă Bayne a întrebat de călugăriţă, dar n-avea nimeni idee de ea. A continuat să vină aşa, după miezul nopţii, şi să-l trezească din somn, mereu cu acelaşi scop. Asta s-a petrecut până când spitalul şi personalul său au ajuns sub ocupaţie germană, moment în care călugăriţa a dispărut. În punctul acesta, când germanii şi aliaţii lor se apropiau de Bucureşti, Bayne întrerupe naraţia evenimentelor curente, pentru a relata despre istoria recentă a României: "...o mică ţară frumoasă, plină de romantismul veacurilor". (p. 64) El continuă cu precizări istorice despre participarea României la război, despre speranţele, înfrângerile, îndelungata rezervă. Întreaga lui simpatie este de partea românilor şi ceea ce el consideră a fi abandonarea ţării de către aliaţii ei. "Nu sunt strateg, dar mereu m-am întrebat cu uimire de ce România a acceptat să execute o campanie care i-a fost formulată de alţii". (p. 65) Se referea, desigur, la acordul menţionat mai sus, conform căruia România, prin invadarea Transilvaniei ungare, slăbea presiunea asupra Aliaţilor pe Frontul de Vest, forţând Germania să retragă armata din Vest spre noul front din sud-estul Europei. În schimb, României i-au fost făcute mari promisiuni cu privire la provizii şi la întăriri ruseşti. Însă Bayne nu menţionează şi promisiunea unificării României. Ceea ce nu s-a putut prevedea a fost gradul de defetism şi demoralizare al armatei ruseşti, cuprinsă acum de sentimente revoluţionare, care aveau să înflorească şase luni mai târziu, la revoluţia lui Kerensky, şi mai mult încă în anul următor, la revoluţia bolşevică din octombrie a lui Lenin, cu intervenţia Aliaţilor în Rusia şi haosul războiului civil. Nu a fost previzibil pentru România şi aliaţii ei nici faptul că Puterile Centrale vor reacţiona cu asemenea viteză şi hotărâre, aplicând strategia prinderii ţării ca într-un cleşte, cu armate conduse de feldmareşali străluciţi: von Falkenhaym venind din Transilvania spre sud şi est şi von Mackensen înaintând, din Bulgaria, spre nord şi est. Bayne îşi reia povestea din momentul în care germanii se apropie de porţile Bucureştiului. Frontul era tot mai aproape, spitalul se umplea necontenit cu militari germani şi români răniţi. Au rezervat un salon doar pentru răniţii germani, dar altfel tratamentul nu diferea după naţionalitate; ca dovadă, notează Bayne cu mândrie, în toată perioada cât au fost sub îngrijirea lui, un singur german s-a plâns de tratament şi acesta a făcut-o falsificând lucrurile. Majoritatea răniţilor erau români, dar erau şi destui germani şi ruşi. Au mai apărut apoi răniţi austrieci, unguri, bulgari, sârbi, turci şi "câţiva francezi şi englezi". (p. 69) Observaţiile lui Bayne despre diferitele naţionalităţi sunt interesante şi merită citate. Despre ruşi scrie cu afecţiune: "Ruşii mi-au părut cei mai rezistenţi şi mai flegmatici. Nu păreau animaţi de vreun sentiment patriotic, ceea ce nu era de mirare, fiindcă nu luptau pe pământul lor şi, ignoranţi fiind, nu ştiau mare lucru despre cauza pe care o apărau. Îşi îndurau rănile cu stoicism, nu se plângeau, erau recunoscători pentru orice gest de bunăvoinţă care li se arăta. Ajunşi în convalescenţă, rareori stăteau degeaba - căutau mereu activităţi cu care să-şi ocupe timpul, de exemplu ţeseau, împleteau rafie, meştereau mici suveniruri. Au ajuns să-mi fie dragi răniţii mei ruşi". (pp. 69-70)

În pofida sentimentelor sale, nu şi-a putut ascunde admiraţia faţă de calităţile marţiale ale germanilor:
"Militarul german prezenta o psihologie mai complexă şi este de remarcat disciplina militară riguroasă, dură, care-l guvernează. El părea că şi-a reprimat propria personalitate, pentru a deveni o piesă într-o vastă maşinărie umană. Nu se pun la îndoială curajul şi iubirea de Vaterland, dar patriotismul într-o Kultur care inspiră victoria este lipsit de spontaneitate. Succesele germane nu se datorau doar unei pregătiri minuţioase, ci, mai mult încă, unei extraordinare coordonări, rezultând din supunerea necondiţionată la comandă". (p. 70)

Nu este de mirare că, după inima lui, Bayne îşi rezervă preţuirea cea mai înaltă pentru militarul român:
"Românul are mai mult temperament. Luptând pe pământul său, el purta necontenit în minte imaginea micii lui case şi-şi manifesta patriotismul în modul cel mai natural. Militarul român merită întreaga consideraţie pentru felul în care a înfruntat vicisitudini copleşitoare. În lupta corp la corp era aproape de neînvins. N-a putut fi respins decât de artilerie, de mitraliere. Combatanţii români, când vorbeau de lupte, descriau atacurile cu deosebită însufleţire. L-am întrebat odată pe un tânăr, care era de fapt învăţător, ce crede despre război şi mi-a spus: «Războiul e frumos.» Deşi evident că nici pe el nu-l scutise războiul - era grav rănit -, exprima în acest fel starea de spirit a concetăţenilor săi". (p. 70)

Forţa inamică se apropia din ce în ce mai mult de oraş, răniţii soseau în flux continuu, astfel că s-a ajuns la o criză de paturi şi n-a mai putut avea fiecare pacient patul său. Au alăturat câte două paturi ca să poată pune şi un al treilea pacient, dar până la urmă au ajuns să-i întindă pe unii dintre răniţi jos, pe pături. În afara lui Bayne, mai aveau un singur doctor, român, care venea să opereze după-amiaza. Mai era şi preotul anglican, reverendul Herbert Cullis. Odată obişnuit să vadă sânge, acesta a devenit un ajutor nepreţuit, iar mai târziu i-a salvat viaţa lui Bayne. Spitalul avea acum multe cazuri extreme, iar pacienţii "mureau ca muştele". Printre cele mai grave cazuri erau cangrenele, când rănile se infectau şi stăteau cu această infecţie vreme îndelungată. Tot aşa, fracturile care, neîngrijite la timp, începuseră să se osifice cum nu trebuie. Dr. Bayne nu amputa acolo unde asta ar fi fost cea mai rapidă şi mai simplă soluţie, o făcea doar dacă nu mai era nicio speranţă de a recupera zona bolnavă. Erau foarte multe cazuri de răni la cap, traume severe ale creierului, care duceau la meningită şi erau deseori fatale. Erau şi cei care, după lungi perioade pe front, erau şocaţi, aveau halucinaţii, sufereau de ceea ce azi se numeşte tulburare de stres post-traumatic.

Un caz de rezolvarea căruia dr. Bayne a rămas deosebit de mândru a fost o cangrenă, cu infecţia întinsă de la talpă la şold. Omul era în comă, urma să se stingă curând. La sfârşitul zilei, Bayne a întrebat dacă pacientul mai trăieşte. I s-a spus că da şi atunci Bayne l-a adus în sala de operaţie şi, cu ajutorul preotului Cullis, a procedat la o amputare masivă. În timp, pacientul s-a refăcut complet, chiar dacă a rămas fără un picior. Nu mai puţin mândru era Bayne de instalaţia metalică de tracţiune pentru fracturi, concepută de el şi executată de un fierar din oraş - instalaţie pe care o prezintă în două fotografii reproduse în memoriile sale."
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer