19.01.2038
Am un obicei ciudat. Colecţionez vise de la cei mai diverşi oameni pe care îi întâlnesc în plimbările mele. Aţi fi uimiţi să aflaţi ce le trece prin minte unora, indivizi aparent banali ca o coală de hârtie. Nu sunt vreun magician, nu le extrag din capul nimănui să le păstrez în borcănaşe, doar le notez într-un jurnal. Eu însumi nu visez decât rar şi atunci n-am cu ce mă lăuda. Însă am întâlnit spălătorese care visează călătorii pe lună şi taximetrişti care noaptea au viziuni cu teorii cuantice. O să împărtăşesc, aşadar, cu voi, câteva dintre visele care-mi sunt cele mai dragi.

1. Visul unei foste profesoare de biologie

Uneori visez că mă desprind de trup şi plutesc deasupra camerei, a apartamentului, a tuturor şi... ajung pe lună. Acolo mă întâmpină un omuleţ caraghios care seamănă puţin cu Charlie Chaplin. Îmi vorbeşte despre univers şi-mi arată o oglindă în care mă văd cu figura mea reală, cea pe care o ascund în spatele pielii. De buzele mele atârnă un zâmbet nesfârşit, atât de etern încât mă sperie şi mi se face dor de tristeţea pe care am lăsat-o pe pământ. Sunt aproape frumoasă şi îmi place nasul meu uşor cârn. Omuleţul scoate din buzunar un ceas şi îmi şopteşte: e Acum. Pe Ieri şi pe Mâine le-am desfiinţat. Îi mulţumesc pentru amabilitate, dar trebuie să mă întorc. Timpul meu curge altfel.


2. Visul unei vânzătoare care şi-a dorit mereu să fie scriitoare

Visele mele sunt atât de clare şi impregnate cu nuanţele realităţii, încât de multe ori seamănă cu nişte amintiri. Mă trezesc obosită, ca după o viaţă trăită într-un univers paralel. E mai rău când mă bântuie câte o fantomă pe care o credeam pe veci zăvorâtă în dulapul meu cu păpuşi stranii, cum îmi numesc subconştientul. Azi-noapte stafia a luat chipul unui om de gheaţă. Am crezut că de data asta îl pot topi cu răsuflarea mea, dar iubirea pe care o ascundea în pieptul lui gri, ca omul de tinichea, a rămas la fel de inaccesibilă. Poate că dacă apelam la serviciile Vrăjitorului din Oz pentru o inimă de împrumut, aş fi avut un vis mai frumos.

3. Visul unui inginer care a dezvoltat o alergie la praful de pe cărţi

Elefantul din visul meu este îmbrăcat în tapet şi plânge când îi plouă în casă, adică mai tot timpul. Lacrimile îi decolorează uneori imprimeul tapetului. Toate umbrelele pe care i le-am dăruit de ziua lui au ajuns pe un raft al cerului, între doi norişori-flamingo. Se pare că nu-i ţin de ploaie deloc, nici de urât. Neştind ce să mai fac ca să-l înveselesc, i-am croşetat o coroană din pulbere de fluturi şi i-am confecţionat două perechi de mărgele din pistrui de crocodil. Ieri, pentru întâia oară, l-am văzut zâmbind. A spus că n-a mai întâlnit niciodată mărgele atât de diafane.

4. Visul fetei de la etajul 7

Marea avea o culoare neobişnuită de smarald trandafiriu. Mă plimbam pentru prima dată singură pe malul mării, la ora apusului. Dintr-o dată, mi-a atras atenţia unul din valurile uriaşe - din apele lui au crescut două chipuri de spumă, un el şi o ea, într-o îmbrăţişare diafană. În acelaşi timp, pe o fâşie catifelată de cer s-au desenat doi îndrăgostiţi cu figuri pătrunse de jăratecul soarelui. Deşi nu le vedeam ochii, ştiam că în privirea lor se ţese cea mai ciudată şi mai profundă dragoste din câte există şi că pe buzele lor de nori pluteşte însăşi naşterea universului. M-am întors jenată şi am plecat spre pensiune, ştiind că am deranjat un moment sacru.

În alt tablou, caii înspumaţi au nechezat în moalele cerului şi au pornit în ultima lor călătorie de la apus spre răsărit. Unii din ei se spulberau când îi străbătea câte o rafală de Vânt Bleu-Incandescent, alţii adormeau pe stânci şi visau că inventează noi culori pentru recifele de corali. Câţiva s-au preschimbat în nori de ploaie veselă şi au picurat pe ţărâna uscată din ţinuturile serafice.

5. Visul unui contabil care nu suportă să se trezească de dimineaţă

Îl urmăream cu coada ochiului. Era cu capul în nori, ca de obicei. Se plimba pe o străduţă lăturalnică, părând că se deşiră cu tot cu zâmbetul lui naiv. Citea mereu câte o carte cu pagini prăfuite, din colecţia proprie. Uneori dispărea în paginile ei preţ de câteva clipe şi reapărea cu un alt chip, dar ştiam că e tot el. L-am oprit şi i-am spus:

- Cine eşti? Tot îmi apari în vis şi încerc să-ţi găsesc un rost.
- Sunt Bibiri-papap.
- Bun, şi ce vrei? l-am întrebat eu, încercând să-mi ascund amuzamentul.
- Vreau să schimb lumea, să schimb universul.
- Şi cum ai de gând să faci asta?
- O să-i bag pe toţi într-o pâlnie.
M-am trezit când am auzit alarma aia tâmpită. Sper ca data viitoare să apuc să-l întreb mai multe.

6. Visul unchiului meu

Visele mele au fost iar furtunoase şi mi-au tulburat somnul, dar măcar au fost creative... Priveam în zare, la o pajişte, şi vedeam un pictor aşezat în faţa unui şevalet. Portretul femeii la care lucra prindea viaţă, apoi se transforma în chipul unui bărbat şi tot aşa, în zeci de oameni necunoscuţi care formau un fel de film animat. Pe urmă pătrundeam mai degrabă cu mintea în încăperi luxoase care păreau a aparţine unor palate. Pereţii aveau decoraţiuni alambicate şi în fiecare cameră predomina o anumită culoare: verde pal, mov, corai... Mă plimbam ca o fantomă prin fiecare admirându-le frumuseţea. La un moment dat, la intrarea în alt palat, erau două fete care lucrau, cel mai probabil, la recepţie. Am întrebat-o pe una din ele: ce mai pot vizita pe-aici? Dar mi-au dat impresia că nu mă văd şi nu mă aud. Am trecut mai departe şi m-am trezit.

7. Visul Emei

Mă aflam într-o cameră şi în faţa mea, pe un fotoliu, stătea o femeie puţin plinuţă, cu părul creţ, negru şi figura uşor brăzdată de pete roşii. Privea undeva în gol, fix.
Eu: Cum te cheamă?
Ea: Dana Deea.
Eu: Nu te supăra că-ţi zic, dar aş fi preferat să fii un tip drăguţ.
Ea râde.
Eu: N-am noroc să fii nici îngerul meu păzitor, nu?
Ea: Nu.
Eu (privind pe fereastră, afară): Nasol, aş fi avut multe să te întreb. Dar exişti în realitate?
Ea: Da, exist în realitate.
Eu: Şi de ce ne-am întâlnit în visul meu?
Ea: (oftând): Avem aceleaşi probleme...
Eu: Aha, deci suntem pe acelaşi nivel energetic, avem aceleaşi lecţii de învăţat în viaţa asta.
Ea: Da, cam aşa ceva. Auzi, n-ai un binoclu din ăla care se lungeşte?
Eu (uşor dezamăgită de lipsa de interes a interlocutoarei mele): Nu... Dar ce-ai spune tu dacă ţi-aş zice că nu eşti decât un personaj din visul meu?
Ea se ridică şi începe să caute de zor un binoclu, apoi se face tot mai mică şi dispare.

8. Visul unei studente la filosofie

Un vis foarte interesant pe care l-am avut acum doi ani şi care mi-a rămas în minte. O femeie mică de statură, aproape pitică, plinuţă, cu ochi frumoşi albaştri m-a oprit. Era îmbrăcată modest şi ştiam că lucrează ca măturătoare. M-a întrebat cu o privire care exprima în acelaşi timp tristeţe şi uimire:
- O cunoşti pe doamna asta?
Atunci am văzut că ţinea în mână un fel de fotografie. Mi-a dat-o să mă uit la ea. Nu era o fotografie, ci un soi de oglindă ciobită la unul din capete. În ea se reflectau, pe rând, mereu în aceeaşi ordine, trei imagini. Semănau cu nişte picturi stilizate. În toate apărea o femeie blondă cu ochi albaştri. Într-una din ele, femeia purta o rochie neagră şi ţinea deasupra capului o fetiţă. Se vedea că e a ei. Amândouă zâmbeau. Peisajul de pe fundal era unul cu o strălucire aparte, feerică... cerul albastru, natura mustind de viaţă. Parcă radia soarele din imaginea asta.

În timp ce mă uitam şi eu surprinsă la universul acela alcătuit din trei cadre şi zăvorât într-o oglindă, femeia de serviciu mă întreba retoric:
- Cine-a putut să arunce aşa ceva? Cum a putut să arunce cineva minunea asta?
Vorbea febril, părea transfigurată.
Am realizat urmărind cele trei imagini că şi eu, ca şi acea femeie simplă care făcea curat ca să-şi câştige existenţa, devenisem fascinată de oglindă. Şi nu pentru că picturile ar fi fost cine ştie ce capodoperă (nu erau), ci datorită sentimentului pe care îl emanau, de mister dezvelit muritorului, de revelaţie tăinuită în fiecare ciob de existenţă.

0 comentarii

Publicitate

Sus