Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Revolta noastră faţă de ceea ce nu putem numi


Mihaela Pascu-Oglindă

28.01.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Fiecare gând al nostru e o pastişă. De toate aceste idei care au aparţinut înaintea noastră şi altora fugim atunci când nu dorim să le împărtăşim destinele. Ceva rămâne însă în noi, ceva care nu poartă neapărat un nume continuă să condiţioneze fiecare gest pe care-l dăruim lumii. Suntem legaţi într-un fel invizibil de tot ceea ce fugim. Ceea ce încercăm să uităm ne ajunge din urmă dacă nu decidem, într-o zi, că ne putem dezbrăca pur şi simplu de cei care am fost, că ne putem desprinde cu totul de variante ale noastre care azi nu ne mai plac. În felul acesta se comit uneori crimele, dar tot aşa au loc şi cele mai mari descoperiri.

Un om decide că cine i se spusese până la o vârstă că este nu are nimic de-a face cu cine alege să fie sau cu cine a hotărât că va deveni. Destinul unui om, oricât ar părea de scris de dinainte, pregătit de forţe pe care nu le putem supune, se schimbă tranşant, fie într-un moment de nebunie, fie într-unul de curaj dement. Să nu se confunde însă nebunia şi curajul căci cele două conduc întotdeauna la destine cu totul deosebite unul faţă de celălalt. Dacă primul e cel condamnat, destinul schimbat de curaj ajunge, în cele din urmă, să fie cel lăudat pentru totdeauna. Aşa se intră în eternitate, iar istoria, mai devreme sau mai târziu, se smulge dintre nedreptăţi şi dă Cezarului fapte pe care generaţii întregi au încercat să le ascundă.

Pe de altă parte, ceea ce ne face să luăm aceste hotărâri va avea mereu legătură cu o moştenire a noastră pe care nici măcar părinţii nu ne-o pot ghici în trăsături. Nu sunt sprâncenele noastre care amintesc de tata, nu sunt buzele prea groase sau prea subţiri, degetele menite să fie ale unui pianist, ci întocmai acele defecte sau calităţi pe care le recunoaştem în noi la vârste la care încă nu ne şuieră nimeni la ureche cu cine ajungem să semănăm în viaţă. Predestinarea parţială se naşte astfel în conştiinţa noastră şi nu are nici pe departe laurii care însoţesc adesea o moştenire materială. Ceea ce ghicim în noi ca fiind aceste trăsături dăruite odată cu venirea noastră pe lume au cel mult caracterul unui intrus. Ne supără, cu alte cuvinte, că în ce ne priveşte ne-a fost dat un ceva pe care nu l-am cerut şi nu l-am ales din prima clipă a existenţei noastre. Nu este un ceva care să poată fi schimbat ulterior căci nu este o trăsătură identificată mai târziu de rude şi apropiaţi, ci un segment invizibil din noi care ne face, chiar dacă nu ne influenţează, să nu ne aparţinem în întregime.

Ne arătăm revolta faţă de ceea ce nu putem numi şi, tocmai de aceea, nici schimba. Ne supără tot ceea ce nu putem controla, iar asta, cu atât mai mult cu cât nici măcar nu-i putem ghici forma, contururile, dimensiunile.

Ale cui sunt aceste decizii, în fond, dacă nu ale noastre? De ce trebuie să fim siliţi să mai căutăm răspunsuri cu privire la noi înşine din moment ce au fost deja luate hotărâri cu privire la fiinţa noastră cea mai ascunsă, cea care ne-a însoţit din prima fărâmă de existenţă? S-a ştiut, încă de dinainte ca noi s-o ştim, cine suntem şi de unde venim, care ne sunt moştenirile de care noi nu eram conştienţi încă. Lipsa aceasta de cunoaştere faţă de noi e cea care ne supără. Ne străduim să părem previzibili, mai întâi în ochii noştri înainte de ai altora. Ne surprindem şi ne înfuriem la prima abatere, la orice scăpare care ar putea fi un indiciu al faptului că nu ne cunoaştem în întregime, că mai e ceva din noi care nu se lasă cunoscut (şi deci supus) şi care ne scapă printre degete.

Însă oricât de mult ne-ar frământa aceste răbufniri interioare, înţelegem că supravieţuirea noastră depinde de această pace unilaterală şi pe care o semnăm la intervale regulate de timp. Putem fi, cu adevărat, doar admiţând că nu suntem pe de-a-ntregul cei care ne privesc din oglindă. Şi ne putem mişca în lume, fără oprelişti, recunoscând faţă de noi că avem libertatea de a alege şi de a controla nenumitul.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer