Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Deschideţi radioul şi închideţi ochii


Ioana Bâldea Constantinescu

24.01.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Povestea, ne spune autorul, începe la New York. Începe la Penn Station. Începe cu un bărbat care butonează un telefon. Începe cu un telefon care nu are semnal. Bărbatul e furios. Povestea începe cu furie. Cu frustrare. Cu o imposibilitate de comunicare.

Mă uit, recunosc, cu fascinaţie, pe Youtube, la Anthony Doerr. Îl ascult povestind cum din furia acelui bărbat contrariat că nu are semnal pe mobil, în 2004, în supraaglomeraţie de la Penn Station, New York, s-a născut Toată lumina pe care nu o putem vedea.

E o carte despre miracole. Despre Marie-Laure, fetiţa care nu vede şi despre Marea de Flăcări, un diamant care poate că vine din Japonia, poate din altă parte, poate chiar din măruntaiele Parisului ei natal, poate că e verde pal sau poate albastru intens, dar, în mod sigur, poartă ghinion şi schimbă destine. E despre Werner, un băieţel fascinat de mecanică, în preajma celui de-al doilea război mondial şi despre cum aude el, în orfelinatul improvizat de Frau Elena la Zollverein, aproape de Essen, vocea unui francez care, dintr-un aparat de radio improvizat, îi povesteşte despre lumină.
"Gândiţi-vă la un singur cărbune care arde în soba familiei voastre. Îl vedeţi, copii? Acea bucată de cărbune a fost odinioară o plantă verde, o ferigă sau o trestie care a trăit acum un milion sau poate două milioane de ani sau poate acum o sută de milioane de ani. Puteţi cuprinde cu mintea o sută de milioane de ani?"

Undeva, într-un plan secund, nescris, netranslatat în materia romanescă, furia necunoscutului al cărui semnal nu licăreşte într-un New York contemporan se estompează. Nu mai reuşesc să dau rewind până la el. Nu mai ştiu să ies din subsolurile Muzeului de Istorie Naturală din Paris, tapetate cu agate din Brazilia, cochilii din Seychelles, vase din lapis lazuli, rodocrozit din Colorado. Nu aud altceva decât muzica din aparatul de radio al lui Werner, flagelată de paraziţi şi, totuşi, iradiind peste mii şi mii şi mii de kilometri de întuneric. Nu pot să-mi opresc degetele să se plimbe, pe lângă cele ale lui Marie-Laure, peste Ocolul Pământului în optzeci de zile, în Braille...
"Deschideţi ochii", spune vocea din aparat, "şi vedeţi cu ei tot ce puteţi înainte să se închidă pe vecie".

Locuiesc în fraza asta pe durata războiului, cât timp prin carte vin nemţii, din calea cărora se retrag, în Franţa, convoaie de refugiaţi, după care vin bombardamentele, arestările, rezistenţa, lagărele, în timp ce în Germania vin abuzurile, vin şcolile militare care încurajează crima, hărţuirea, eliminarea celui slab, minciunile, foametea, disperarea, după care vin ruşii, violurile, stigmatul, ruşinea.

Radioul capătă identitate. E un Delco de 32 de volţi, adus din America, în 1922, ascuns în podul casei lui Etienne, unchiul lui Marie-Laure, fetiţa oarbă. Din vintrele lui metalice pâlpâie muzică până în podul unui orfelinat nemţesc. Pe muzica asta (e Clair de lune, de Debussy), care îmi sună obsesiv în urechi, citesc despre pipirigar, ferestraşul mare, ciocănitoarea cu creastă roşie, pitulicea de Kentucky, tangara stacojie. Frânturi de lumină dintr-o carte (Păsări din America) în lumea unor copii prinşi între opacităţile zgrunţuroase ale războiului.
"Cum îi spunem luminii vizibile? Îi spunem culoare. Dar spectrul electromagnetic merge până la zero într-o direcţie şi până la infinit în cealaltă direcţie, aşa că, de fapt, dragi copii, matematic vorbind, toată lumina e invizibilă."

Cartea lui Doerr, deloc lipsită de comercial, de reţetă, de emfază, pe alocuri, de conştiinţa deplină a bastionului bine asamblat, de teme care, în atât de... paradoxalul nostru secol XXI nu au cum să nu te atingă (solidaritate, abuz, rasism, avariţie, mitologie rebranduită stil Luftwaffe meets Jardin des Plantes) te fură din lumea ta, din metatext, din acoladele ei titrate (a luat Pulitzer, National Book Award, e pe lista de lecturi recomandate de Obama). Te duce în lumea ei. A Căpitanului Nemo. A zgomotului pe care-l face Oceanul. A resurselor interioare, din care creierul construieşte lumină şi o proiectează pe un ecran mai puternic ca orice IMAX undeva, în camerele obscure ale minţii.

Şi, deşi, matematic vorbind, toată lumina e invizibilă, deşi Căpitanul Nemo nu reuşeşte să tragă pe nimeni din calea unei mine, deşi în viaţa unui băieţel care spune "refuz" într-o şcoală militară germană în anii '40 nu se întâmplă niciun miracol salvator, deşi diamantele mitice nu vindecă boli incurabile, deşi potârnichea de California şi pelicanul fregată ajung să nu mai însemne nimic, pentru că nu mai aduc nicio alinare, rămâne ea, rămâne vocea aceea necunoscută care va redesena lumea, care o va dezbrăca de paraziţi şi o va curăţa de întuneric. O voce fără nume dintr-un aparat care pârâie.
"Eşti acolo?"
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer