Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugine, samovare, liturghii

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugine, samovare, liturghii (XIII)


Liuba Barashkova

16.02.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Fericirea este la-ndemână
Măcar o dată pe săptămână
Dacă mănânci clătite cu dulceaţă
Şi vara bei ceaiul cu mentă cu gheaţă
Sau dacă-ţi citeşte din carte
Stându-i cu capul în poală, pe-o parte
Cu Şamaş la-ndemână
Cu blana lui caldă şi bună
Fericirea poate fi în cana cu lapte
Sau în mere răscoapte
Păpate în noapte
Sau, poate, în unele fapte...

Cineva spunea că familiile fericite sunt toate la fel şi că cele nefericite sunt nefericite fiecare în felul său. Nu este acesta un fel de-a spune că fericirile sunt echivalente între ele? Dacă da, nu sunt de acord. Cu toate că, trebuie să recunosc, oamenii pot fi fericiţi pentru raţiuni minore. Noi, însă, nu eram o familie, dar de multe ori aveam senzaţia că suntem. Eu nu mai am vârsta la care să mă întreb ce rost au cărţile fără poze şi fără dialog, el nu mai are vârsta la care să răsfoiască Playboy-ul, deşi are un teanc uriaş în partea de jos a bibliotecii, la care umblă uneori. Este un adevăr universal că un burlac are nevoie de o nevastă. Prima oară când am auzit chestia asta, fraza era completată cu un atribut al bărbatului, acela de a deţine o avere considerabilă. Eu cred, mai simplu, că orice burlac, cu sau fără avere, are nevoie de o nevastă, dar cine sunt eu să contrazic toate aceste ilustre păreri? Cine sunt eu să-mi imaginez că am dreptate? Dar, chiar dacă nu suntem o familie şi doar poate părea că suntem, uneori cred că reuşim să fim fericiţi. Poate şi pentru că, după părerea mea, scriitorul meu, ajuns la amiaza vieţii lui muritoare s-a cam rătăcit, pierzând cărarea, chiar dacă nu într-o pădure. A pierdut-o în favoarea amândurora, n-aş şti să spun dacă mai mult în favoarea lui sau mai mult în favoarea mea. Dar nu asta contează, contează că pe mine mă cheamă Liuba dar el îmi spune Gracia, uneori Gracias. Dacă familia noastră inexistentă are aparenţa unei familii, de ce nu i-aş spune şi eu Tucu, de la tătucu, de ce nu i-aş spune şi eu Tuculucu, aşa, în joacă? De ce? Nimic nu mă opreşte să-i spun cum vreau eu, cum nici pe el nu l-a oprit nimic să-mi spună cum a vrut el şi n-a fost nicio supărare. Dacă i-aş spune Profesore, cred că nu s-ar supăra, dar apelativul ăsta nu are nicio drăgălăşenie. Sau dacă i-aş spune Scriitorule, asta nu sună foarte bine, e prea impersonal şi tot lipsit de drăgălăşenie. Dacă i-aş spune Doctore n-aş greşi, că doar e profesor doctor, dar ar mări distanţa dintre noi, rămasă şi aşa fără drăgălăşenie. Sau i-aş putea spune Mufi, aşa cum am văzut într-o poezie scrisă de-o gagică. Aşa ar fi cel mai potrivit, Mufi e plin de drăgălăşenie dar ar fi lipsit de originalitate. Mufi e al alteia. Sau i-aş putea spune Iubitule, dar e complet banal şi fără conţinut pentru că l-au lăsat fără conţinut nişte proaste care şi-au bătut joc de el. Sau i-aş putea spune Iubire sau Dragoste, dar ar fi prea universal, prea de prin poezii. Sau i-aş putea spune Thor, ca zeul nordic, cel cu ciocanul... O să mă gândesc la asta cu ciocanul, sună interesant.

Cum spuneam, uneori putem fi fericiţi şi noi. Sau cel puţin eu. Dar şi el pare fericit când sunt eu fericită. Eu, când sunt fericită, râd mult şi mă topesc. Mă topesc de plăcere. De plăcerea pe care fericirea mi-o dă. Sunt dependentă de fericire dar pot rezista şi fără ea, cu speranţa că va veni într-o zi. Fără speranţa asta nu ştiu ce m-aş face. Nu ştiu de ce este el fericit, poate pentru că mă vede pe mine râzând? Poate pentru că râsul meu este provocat de el? Îl provoacă aşa, cu câteva cuvinte, cu câte o glumă, cu câte o poantă, cu câte o povestioară haioasă, până şi cu câte-o mutră. Mi-a spus, într-o zi, o povestioară adevărată care m-a făcut să râd cum nu am râs niciodată în viaţa mea. Dar e prea neruşinată ca să o povestesc aici. Mult prea neruşinată. Aşa ceva nu se povesteşte decât dacă ai foarte mult talent. El are, eu nu am. Bănuiesc că o va povesti într-o carte de-a lui, într-o bună zi. Merită să râdă şi alţii cum am râs eu două săptămâni după aceea, doar amintindu-mi povestioara cu geamul spart. Cu geamul spart pe care a trebuit să-l înlocuiască un geamgiu sau un înlocuitor de geamgiu pentru că azi nu mai există geamgii adevăraţi, există doar înlocuitori care se dau drept geamgii, aşa cum există reporteri care se dau drept reporteri fără să fie reporteri adevăraţi. Sau aşa cum există oameni care se cred poeţi sau scriitori fără a fi nici una, nici cealaltă. Dar eu n-am talent, nu pot povesti ceva atât de neruşinat, eu nu sunt scriitor. Nu sunt nici poet. El este un scriitor care scrie despre nişte oameni care fabrică bombe într-o biserică din Mexic. Sau poate din Chile, nu mai ştiu, le confund. Scrie şi despre iubire, dar într-un mod pe care nu-l înţeleg decât vag. Vag, aşa cum se vede cerul prin ceaţă. Printr-o ceaţă de dimineaţă de noiembrie ploioasă şi întunecoasă. Cam pe la ora 6 dimineaţa. Noiembrie, la ora 6. Ăsta ar putea fi titlu de roman. Un titlu destul de bun, cred. Tocmai titlul ar fi momentul care declanşează povestea. O poveste circulară, dar care să nu se încheie în locul din care a început. O poveste circulară, dar nu ca un cerc, ci mai degrabă ca un arc. Un arc poate fi infinit. O poveste care urcă, şi urcă, şi urcă... precum spirele unui arc. Sau, din contră, o poveste care coboară, şi coboară, şi coboară precum spirele unui arc. Precum spiralele circulare ale unui arc ce nu se termină niciodată. De ce să se încheie o poveste, câtă vreme o poţi lăsa neîncheiată? De ce să nu dai posibilitatea cititorului să o continue el, aşa cum doreşte? Poate că s-ar găsi cineva care să ducă povestea mai departe. Scriitorul meu scrie pe cărţi. Mai ales pe Shakespeare. Adaugă replici dialogurilor lui Platon. Se bagă printre cuvinte. Stă la taclale cu personajele lui Platon. Cam aşa cum fac eu când tricotez la mansardă şi el are câte-un musafir cu care stă de vorbă. Dau şi eu replici, în gând, în timp ce tricotez nebuneşte şi e ca şi cum aş sta la taclale cu scriitorul meu şi cu musafirul lui, care nu ştie de existenţa mea la mansardă. Despre mine se vorbeşte ca şi cum aş fi duhul mansardei. Sau ca şi cum aş fi duhurile mansardei, ceea ce e flatant. Rostul meu, se pare, este acela de a rămâne duh. Duhul Gracia. Duhul Gracia care face ardei umpluţi şi clătite şi citeşte, pe ascuns, Joyce. Din care, desigur, nu pricepe mare lucru.

Dar duhul ăsta se pare că are şi alt rol. Se întâmplă să mă facă să mă simt ca o carte pe care o tot citeşte. Pe care o citeşte cu şira spinării. Când perorez în deşert îmi dă de simţit un fior, fiorul lui. Mă ascultă ca şi cum vibrează ceva în el iar eu ştiu că numai coloana vertebrală poate vibra. Sau, cel puţin, asta se întâmplă când eşti un bun cititor, citeşti cu şira spinării. Şi orice se poate spune despre el numai că nu e un foarte bun cititor nu se poate spune. Un cititor al dracului de bun. Numai un cititor al dracului de bun poate fi un scriitor al dracului de bun. Mă rog, n-o spun eu, o spun alţii, cine sunt eu ca să spun că o carte se citeşte cu şira spinării? Dar dacă o spun alţii cu mult mai deştepţi ca mine, eu fac bine şi cred. Că doar d-aia sunt cu mult mai deştepţi, ca să-i credem. Că dacă nu-i credem pe ei, atunci pe cine? Şi scriitorul meu ştie că şira spinării este barometrul pentru o carte bună şi tocmai acesta este motivul pentru care cred că mă confundă, zilnic, cu o carte. Trimite spre mine un fior, un tremur, un tremor, o furnicătură între omoplaţi cât se poate de reală, nimic halucinatoriu. Un recul. Cred că lucrurile se întâmplă astfel: ceea ce simte atunci când mă ascultă vorbind se transformă în el şi apoi, prin recul, îmi trimite înapoi o senzaţie, transformată de şira spinării, de coloana lui vertebrală. Desigur, de coloana vertebrală împreună cu creierul, cu mintea, cu sufletul, că doar coloana vertebrală nu e capabilă să citească nici măcar o singură carte, nici măcar un singur rând, nici măcar un singur cuvânt. Tot mereu am senzaţia că ceea ce primeşte de la mine este metamorfozat în el, apoi retransmis, cu valenţe noi. E mai mult decât o simplă oglindă. Să spunem că ceea ce primeşte şi ia de la mine se cheamă elemente beta. El adaugă ceva al lui la aceste elemente beta, ca şi cum le-ar transforma în ceva mai inteligibil pentru mine, să zicem că le transformă în elemente alfa pe care mi le trimite înapoi. Cum? Prin intermediul privirii, prin intermediul răstălmăcirii, prin intermediul unor emoţii şi toate astea reintră în mintea, în sufletul şi în trupul meu în această formă, modificată de el. S-ar putea crede că e ceva pervers aici, dar nu e sau mie, una, nu mi se pare c-ar fi. E, dacă vreţi, un mod de comunicare prin descifrare. E ca şi cum el mi-ar fi o oglindă magică, o oglindă cu mult mai bună decât orice oglindă care nu face altceva decât să reflecte o imagine. El este ca şi cum tot pe mine m-ar reflecta, dar într-o variantă cu mult îmbunătăţită. Ca şi cum mi-ar face cunoştinţă cu fiinţa din interiorul meu, ajutându-mă s-o cunosc mai bine. Mă rog, nu-i tocmai uşor de înţeles, dar eu ştiu ce spun. Şi, până la urmă, nici nu-i nevoie să înţeleagă cineva, e suficient să înţeleg eu. Ce nu ştiu este dacă ceea ce face el cu mine este ceva conştient sau inconştient. Pentru că există şi posibilitatea ca habar să nu aibă. Nu că asta ar fi esenţial. Da, e ca şi cum m-ar introduce într-o nouă eră, o eră mică, aşa, după dimensiunile mele, în care văd că e dispus să mă însoţească. O eră a mea. Una după chipul şi asemănarea mea.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugine, samovare, liturghii (XIV) (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugine, samovare, liturghii (XII) (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugine, samovare, liturghii (XI) (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugine, samovare, liturghii (X) (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugine, samovare, liturghii (IX) (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestea Marathon
Sageata Poveştile Petrícicăi
Sageata Războiul de ţesut poveşti
Sageata De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu
Sageata De-a baba-oarba
Sageata Pacoland
Sageata Cartea viselor
Sageata Forme şi culori din comunism


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer