Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Jurnal de maimuţe

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Linii şi cercuri


Alexandru Gorghe

28.01.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De când am devenit conştient mă simt urmărit. Constant. Fiecare mişcare şi fiecare umbră care cade pe pământ din cauza mea e judecată de un pluton întreg de martori. Mai mult, nu îmi spune nimeni nimic. Doar mă privesc şi se fac că nu mă cunosc. Nu vorbesc, doar se uită la mine cu figuri de nevinovaţi. Şi eu ştiu foarte bine că ei ştiu că nu ascund nimic. Că nu am niciun secret. Doar mă privesc încet, indiferenţi şi sadici.

Înainte mă refugiam în somn, acum parcă au reuşit să mi-l desfacă şi să-l disece şi pe ăsta. Era singura cameră în care mai puteam să respir. Dar poate că asta trebuie să fac, să mă încui într-o cameră în fundul unei gropi de noroi. Şi poate că asta fac acum. Cu fiecare suspiciune sap mai adânc şi cu fiecare gând mă încui mai mult, până mă cufund atât de tare încât nu mai văd nimic de la întuneric.

Şi nu mai văd nimic de la întuneric. Aşa nu ştiu niciodată cine se uită la mine, dacă se uită la mine. Şi mă deranjează, evident. Dacă îmi petrec restul eternităţii aici măcar să ştiu că nu se uită la mine. Ei. Şi-mi aprind lumânări de pământ. Şi mă aşez cu spatele la perete şi mă uit cum, în sfârşit, nimeni nu se uită la mine.

Mă simt uşurat, în sfârşit. Acum cred că pot să dorm liniştit. Încerc să închid ochii, când înţeleg ce înseamnă să închid ochii. Dacă îi închid nu mai pot fi sigur că nimeni nu mă urmăreşte. E o stupizenie, trebuie să nu-mi mai închid ochii fiindcă vreau să fiu liber să-mi închid ochii. Cum adică? Să-mi păzesc închisoarea propriei mele libertăţi fiindcă vreau să fiu liber. Obositor. Timpul se scurge greu. Sau repede, nu contează fiindcă, până la urmă, sunt prins aici. Şi poate asta e, mă aşez şi mă prind de mâini să nu tremur prea tare. Şi închid ochii. Martorii se trezesc. Îi simt cum îmi suflă în ceafă. Îi văd cum îmi suflă în ceafă. Şi îmi dau seama că eu nu i-am văzut niciodată pe cei care mă urmăresc.

Aştept să pară că am adormit. O joc să poată fi siguri că se pot holba la mine liniştiţi cât timp vor ei fiindcă acum dorm adânc. Şi imediat deschid ochii mari, într-o secundă. Dar s-au prins. Ştiau tot ce voiam să fac. S-au prins de planul meu şi au fugit. Sunt prea deştepţi pentru mine. Eu sunt prea prost pentru ei.

Mi-a venit încă o idee. Desenez cu unghiile în pământ o faţă stupidă: două cercuri mari pe post de ochi şi o linie dreaptă înspre gură, orizontală, plictisită şi fără pic de emoţie. Mă uit la ea. Mă înfioară. Aşa arată ei. Aşa sau mai rău. De fapt, nu. Trebuie să fie umani. Cercurile şi liniile nu se pot uita la mine, îmi trebuie ceva uman. Arată ca oamenii. Arată ca mine. Şi gândesc ca mine. Vorbesc ca mine şi se uită la mine când dorm fiindcă eu mă uit la ei când dorm. Se uită la mine şi aşteaptă să îi las în pace. Atunci îi las. Închid ochii, nu mai văd. Închid urechile, nu-i mai aud şi nu le mai spun nimic. Tac.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer