Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Poveştile Petrícicăi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Înfrăţirea petricienilor


Ioana Scoruş

20.11.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În satul Petrícica, ridicat pe cea mai înaltă colină de lângă mare, evenimentele din '89 trecuseră în cea mai desăvârşită linişte şi nepăsare nu pentru că oamenii înşişi erau nepăsători de felul lor, ci pentru că pentru ei timpul celorlalţi avea o anumită dimensiune care nu le spunea nimic, aşa cum şi timpul petrícienilior avea o altă dimensiune care celorlalţi nu le spunea nimic. Ceea ce era valabil pentru toată lumea, nu era obligatoriu să fie şi pentru ei. De exemplu, auziseră de multe ori că toată lumea trebuia să nu precupeţească nici un efort pentru mărirea producţiei la hectar, dar singurul lucru care îi pusese în încurcătură în această cerinţă era cuvântul „precupeţească”, singurul de care nu auziseră vreodată, pentru de producţie la hectar pur şi simplu nu putea fi vorba acolo, lângă mare, unde în solul sărat şi plin de scoici măcinate de valuri şi timp nu se putea cultiva nimic. În aceste condiţii, oamenii din sat nu avuseseră nimic de împărţit cu conducerea comunistă de stat şi de partid, pe principiul „dacă tu nu mă deranjezi pe mine, nici eu nu te deranjez pe tine”, beneficiind, în acest sens, de o autonomie perfectă. Şi chiar dacă prinseră câteva zile de ştiri bruiate în decembrie '89, nu pricepură mare lucru din mulţimea de gâfâituri şi strigăte, aşa că închiseseră radioul care, considerau ei, nu mergea bine din cauza bruiajului de la turci, că doar ei erau cel mai aproape.

Adevărata zi de sărbătoare fusese cea în care venise o maşină cu ajutoare. Cei doi oameni din maşina străină nu vorbeau româneşte dar cu ajutorul Emcaterinei care cunoştea înţelesul cuvintelor precum „help” pricepură că e vorba de o donaţie umanitară care consta în cărţi, lucru care îi bucură nespus pentru că la ei în sat cu adevărat nu puteai găsi nici o carte. Nici faptul că majoritatea cărţilor primite cadou erau în altă limbă nu îi deranjă pentru că important li se părea gestul de omenie şi mai puţin faptul că nu pricepeau nimic nici din cărţile străine, care nici măcar poze nu aveau, nici din cele româneşti, care vorbeau limbi străine. Însă tot răsfoind înfierbântată prin maldărul de cărţi, Emcaterina descoperi una în română despre un sat foarte asemănător cu al lor pe nume Macondo şi toată lumea fu surprinsă pozitiv, ba chiar încântată, să găsească în acel sat din acea carte câte un personaj foarte asemănător cu cele din Petrícica şi pentru că auziră că era la modă ca sate din diferite ţări să se înfrăţească într-o pace planetară, într-o seară, când oamenii se întâlniră la „La cocoşul galic”, luară decizia ca de a doua zi cele două sate să devină surori, drept care a doua zi dimineaţă apăru la intrarea în sat o placă vopsită în alb pe care sta scris cu roşu „Petrícica sat înfrăţit cu Macondo”, lucru care avu neaşteptatul dar de a întări şi creşte stima de sine a petrícienilor.

Mai găsise Emcaterina o carte a unuia numit Martin Heidegger pe care timp de o săptămână încerca să o descifreze dar singura concluzie la care ajunse fu că volumul este atât de plin de greşeli încât pur şi simplu devine ilizibil şi neinteligibil, cel puţin aşa îi răspunse Despletitei când aceasta o întrebase ce a apucat-o de a aruncat cartea din mână, de parcă ar fi ars-o. Mai primiseră o alta despre tradiţia creşterii viermilor de mătase în China, alta despre nevrozele şi psihozele adultului pe care Emcaterina o puse la loc de cinste în raftul cu literatură de specialitate din domeniul medicinei, alta cu interpretarea viselor pe care o ţinea sub cheie, într-atât de interesată se arătă lumea încât fata se gândi că i-ar putea trece prin cap vreunuia s-o fure, alta cu scrisorile unuia pe nume Thomas Mann, alta despre influenţa radiaţiilor gama asupra anemonelor dar nimeni nu ştia ce e aia anemonă, alta cu un nume din care nu era nimic de priceput, „Psihosociologia grupurilor”, alta despre inventarea simbolului care intra tot în categoria cărţilor fără interes, alta cu poveşti filosofice din toată lumea pe care fata o considera bună de citit seara în faţa oamenilor şi mai primiseră multe cărţi din care Emcaterina încropi o bibliotecă la care se putea apela pe bază de abonament gratuit pentru cei din sat şi contra unei sume modice de bani pentru cei din alte sate. Dar cel mai mult le plăcu oamenilor cartea despre satul cu care se înfrăţiseră pentru că şi înţeleapta Maria Luiza se regăsise într-un personaj numit bunica şi care ştia cel puţin la fel de multe lucruri ca ea, şi Maria Perdita se recunoscu într-altul, o fată tânără ca ea, cu părul lung ca al ei, moment în care interveni o altercaţie cu Despletita care-şi revendica acelaşi personaj, şi popii din satul vecin oamenii găsindu-i un alter ego şi, până la urmă, fiecare avu parte de câte un personaj în oglindă, inclusiv satul, astfel că ajunseră la concluzia că oamenii sunt pe tot la fel numai că au nume diferite.

După o săptămână de specializare în nevrozele şi psihozele adultului, Emcaterina începu să ţină şedinţe de medicină, aşa cum îi plăcea să le numească, în cabinetul deschis în timpul dimineţii în cârciuma „La cocoşul galic” şi toţi aflară, unul câte unul, de ce suferă fiecare. Iar dacă lui Bandito îi găsise o nevroză uşoară pe fondul nerezolvării complexului oedipian cu posibilităţi de recuperare, pe Dovlecel îl diagnostică, după trei zile de căutări şi coroborare a datelor, cu un început de schizofrenie care risca să devină galopantă dacă nu era tratată, iar lui Tică Uşchitul îi găsi un fel de paranoie. Restul, complexe de inferioritate uşor tratabile, începuturi de depresii şi manii ţinute toate în cea mai deplină siguranţă graţie deontologiei medicale care interzicea practicianului expunerea bolilor în public. După numai o săptămână întreg satul era diagnosticat iar oamenii ajunseră la concluzia că orice om normal trebuie să aibă o boală. Cu cartea de vise, însă, începu o întreagă tărăşenie pentru că Emcaterina voia s-o citească în acelaşi timp în care şi înţeleapta Maria Luiza, şi bătrâna Consuela, şi Maria Perdita voiau acelaşi lucru. Şi dacă cele două femei în vârstă îşi revendicau dreptul pentru singurul motiv că oricum se pricepeau la vise, Maria Perdita susţinea sus şi tare că nu e mai proastă ca Emcaterina, în ciuda anilor acesteia de şcoală. Până la urmă o citiră împreună, adică Emcaterina citea şi celelalte ascultau.

După diagnosticarea satului, se trecu la interpretarea viselor, lucru pentru care se stătea la coadă încă de la 7 dimineaţa pentru că fiecare era curios să afle ce înseamnă ceea ce visase cu o noapte în urmă şi tot satul se puse pe visat, aşa încât la orele 7 seara nu mai era nimeni pe uliţe, oamenii grăbindu-se să se culce mai repede ca să viseze mai mult. Problema se ivi atunci când cele patru femei nu picau în ruptul capului de acord în privinţa semnificaţiilor viselor, astfel că oamenii plecau mai smintiţi decât veniseră, pentru că la acelaşi vis primeau mai multe interpretări. De exemplu, într-una din dimineţi lui Caşcaval i se spuse de către Emcaterina că visul lui traduce o angoasă, cel mai probabil una a castrării, pe când Maria Luiza îi spuse că acelaşi vis înseamnă că i se va fura ceva din casă în săptămâna care urma, drept care omul, sfârtecat de teama de castrare era prins între două fobii: cea a castrării înseşi şi cea a viitorului furt. Şi tot aşa ţăranii primeau interpretări peste interpretări de nu mai ştiau ce să creadă cu visele lor, aşa că se hotărâră ca pentru timp să nu mai viseze, lucru care unora chiar le ieşi. După alte două săptămâni de aflat lucruri aiuritoare de la cele trei femei, că Maria Perdita nu putea fi pusă la socoteală, se iscă scandalul pentru că Emcaterina nu voia în ruptul capului să fie de acord cu interpretările celor două bătrâne care pe drept cuvânt nu pricepeau nimic din felul în care fata vorbea.
- Da' tu nu dai fata la şcoală, Consuelo?, întrebă înţeleapta Maria Luiza.
- N-o dau, fă, nu vezi că dacă merge la şcoală bolânzeşte?, răspunse Consuela arătând spre Emcaterina. Tu înţelegi ceva din ce spune asta?

Şi pentru că oamenilor li se făcuse frică să mai vină dimineaţa la cârciumă ca să li se interpreteze visele de noapte, în curând renunţară unul câte unul, mai cu seamă că popa din satul vecin le spusese că e împotriva Domnului tot demersul acesta cu visele. Încercase Emcaterina să-i spună că e vorba de chestii ştiinţifice, dar popa nu se lăsă înduplecat, astfel consemnându-se o măruntă, dar importantă victorie a religiei împotriva ştiinţei.
- Dar ce or face fraţii noştri, macondonezii?, întrebă într-o zi senină de aprilie Truţu Felie. Oare n-ar fi bine să le facem o vizită aşa, ca între fraţi?

Oamenilor le sclipiră ochii la aşa idee.
- Dar pe unde Dumnezeu o fi satul ăsta?, întrebă Nemărginitul.

Emcaterina îşi aminti că văzuse printre cărţile primite ca ajutoare o hartă amănunţită dar după trei ore obositoare de căutare încă nu găsiseră Macondo drept care ajunseră la concluzia că satul ori există dar nu-i trecut pe hartă, ori între timp a dispărut şi a fost şters din hărţi.
- Dar noi om fi pe-acolo?, se trezi şi isteţul Bandito, şi oamenii se puseră pe căutat satul Petrícica pe harta lumii şi după alte patru ore tot Bandito îl găsi şi începu să chiuie de fericire. Adevărul e că pe hartă scria negru pe alb Petrícía dar în bucuria generală nimeni nu observă că lipseşte un c, nici că al doilea i are accent pe el şi nici măcar că acel sat nicidecum nu era pe harta României, ci a Mexicului.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer