Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Vremurile bune de altădată


Bohumil Hrabal, traducere de Jean Grosu

15.02.2017
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Bohumil Hrabal
Vremurile bune de altădată
Editura ART, 2016

Selecţie şi traducere din limba cehă de Jean Grosu
Ilustraţii de Mircea Pop


*****
Intro

Bohumil Hrabal (1914 - 1997) este un scriitor ceh considerat de mulţi una dintre cele mai importante voci ale literaturii secolului XX. Multă vreme, cărţile sale au circulat în samizdat, adunând în jurul lor o comunitate de hrabalieni pasionaţi, cuceriţi definitiv de umanismul tragicomic şi umorul savuros al operei sale. În timpul vieţii, aproape trei milioane de exemplare au fost vândute numai în Cehoslovacia natală. Mare băutor de bere şi mare iubitor de pisici, Hrabal obişnuia să recite la "Tigrul de Aur", crâşma lui preferată din Praga, pasaje întregi din Nietzsche, Schopenhauer sau Kant. A murit la 83 de ani, după ce a căzut de la etajul unui spital, încercând să hrănească porumbeii.

Stilul excentric, ironia şi umorul lui Hrabal, dublate de un simţ al tragicului şi al atentei observaţii psihologie fac din povestirile lui adevărate lumi în miniatură, în care viaţa reală este prezentă în fiecare rând. Teribila iscusinţă a redării dialogului firesc, a creării unor personaje memorabile şi a unor situaţii insolite se regăseşte în fiecare dintre povestirile cuprinse în acest volum. "O după-amiază anostă", "Fanfaronul", "Vreţi să vedeţi Praga de aur?", pentru a enumera doar câteva, vă vor cuceri prin hazul nebun, însoţit, ca în toate scrierile lui Hrabal, de grotesc.

"Povestirile magice ale lui Hrabal sunt comice - sunt, de fapt, dorinţe întrupate... Sălăşluiesc într-un teritoriu utopic, pe tărâmul hohotelor de râs şi al lacrimilor." (James Wood, London Review of Books)

"Sunt un clovn, un animator, un povestitor, un profesor particular şi în acelaşi timp un informator, un corespondent toxic (...). Sunt un bărbat care îmbătrâneşte, dar care poartă în sine tinereţea, expresiile mele faciale şi cuvintele dau naştere gramaticii mele nestatornice şi argoului meu intern; într-o jumătate de oră, o farfurie cu o friptură fierbinte şi o halbă de bere îmi pot arăta transsubstanţialitatea materiei în voia bună, metamorfoza ieftină, întâiul miracol al lumii..." (Bohumil Hrabal)

****
Scurtarea fustei

Moda asta a început la hotelul Na Knižeci (La Prinţul). Soldaţii aduseseră nişte aparate, directorii şcolilor adunaseră elevii de la orele şase dimineaţa şi acestora li se alăturară curând toate corporaţiile; şi pe măsură ce timpul înainta, în holul mare al hotelului pătrundeau coloane mari de curioşi, iar soldaţii îi puneau la ureche fiecărui cetăţean un fel de receptor, ca de telefon, şi în acest receptor se auzeau nişte hârâituri, urmate de acordurile unei fanfare ce cânta mereu Koline, Koline, dar muzica nu era deloc frumoasă, parcă ar fi fost reprodusă de pe o placă de patefon uzată, numai că această muzică era cântată la Praga şi, prin aer, fără fir, se înfăşura ca o aţă în urechea receptorului, tocmai aici, în orăşelul nostru. Şi toţi cei care o auzeau, ieşeau pe uşa din spate a hotelului şi erau uluiţi de această audiţie, pentru că se producea fără sârma care să aducă până aici sunetele capelei lui Kmoch din Kolin, şi fiecare trecea pe lângă coloanele de cetăţeni, coloane ce se în tindeau din piaţa oraşului până în strada principală, terminându-se jos de tot, în dreptul brutăriei domnului Svoboda; şi cei ce n-apucaseră încă să audă radioul, văzând cu ce expresie fericită şi plină de admiraţie ieşeau din hotel cei care avuseseră ocazia să se bucure de această invenţie revoluţionară, aşteptau acum tot mai nerăbdători să pătrundă cât mai repede în holul hotelului La Prinţul.

Domnul Knižek, proprietarul magazinului de galanterie, căruia îi plăcea grozav să ţină discursuri, îi porunci ucenicei sale să aducă afară scara dublă şi, urcându-se pe ea, începu să le explice cetăţenilor:
- Oameni buni, ceea ce veţi auzi peste câteva clipe este o invenţie nemaipomenită pentru care partidul nostru, partidul meseriaşilor, va lupta ca în fiecare gospodărie, în fiecare căsnicie, în fiecare familie să ajungă, într-un an sau doi, acest aparat, la un preţ cât mai ieftin cu putinţă, pentru ca fiecare dintre voi să poată asculta la el acasă nu numai muzică, dar şi ştiri de tot felul. Nu vreau să anticipez, dar această invenţie ne va face să auzim ştirile nu numai din Praga, ci, poate, şi din Brno, iar muzică poate chiar de la Plzeň, şi, dacă ar fi să fiu lipsit de modestie, ştiri şi muzică tocmai de la Viena! - strigă domnul Knižek din moţul scării.

În clipa aceea trecu prin dreptul scării - cu căruţul şi cu ajutorul său - domnul Zalaba care distribuia prin oraş cărbuni şi lemne şi, de îndată ce-l auzi vorbind pe domnul Knižek, porunci ajutorului să ţină în cumpănă căruţul şi domnul Zalaba se urcă în goană în căruţ şi, arătând spre domnul Knižek, începu să tune şi să fulgere:
- Îl vedeţi, mic-burghezul!?! Nu se gândeşte decât la decimalul din dugheana lui! Cetăţeni! Invenţia asta e în stare să instaureze înţelegerea nu numai între oraşe, ci şi între popoare, noi salutăm radioul ca pe un bine venit în sprijinul întregii omeniri! Înţelegerea între oameni aparţine tuturor continentelor, tuturor raselor, tuturor popoarelor, strigă domnul Zalaba agitând în sus pumnul strâns; în acest timp, ajutorul lui stătea înfipt pe oiştea căruţului, dar zărind pe trotuar un chiştoc de ţigară aprins, nu se putu stăpâni şi se repezi să-l înşface; în clipa aceea căruţul reveni la poziţia iniţială, domnul Zalaba se descumpăni şi căzu pe caldarâm, mai-mai să mă doboare şi pe mine.

De îndată ce-am auzit în receptor acea minune care scurta distanţa dintre fanfara din Praga şi urechea mea din holul hotelului La Prinţul, am urcat pe bicicletă şi am gonit spre casă; ajunsă acasă mi-am scos repede fusta, am întins-o pe masă şi, luând foarfecele, am tăiat stofa în locul în care fusta cădea mai jos de genunchi; din materialul rămas, şi rămăsese destul de mult, mi-am zis să-i cer croitoresei mele să-mi facă un mic bolero - pe urmă am pus repede mâna pe ac şi am însăilat fusta la iuţeală şi, apropiindu-mă de oglindă, am văzut marea minune! Cu zece ani mă întinerise acea scurtare a lungimii! M-am întors, şi pe loc mi-am dat seama că jartierele trebuie ridicate mult mai sus, şi am văzut cât se poate de limpede că picioarele mele abia acum erau frumoase, că acele umbre din tendoanele de sub genunchi, acele amprente cafenii ale degetului divin vor fi în stare să stârnească entuziasm, dar şi marea indignare a cetăţenilor, îndeosebi a lui Francin, care când mă va vedea astfel, va roşi până la rădăcina părului şi-mi va spune că o femeie aşezată nu poartă o asemenea fustă... Şi am dat buzna în curte şi, urcând în şa, am pornit de la fabrică spre Cruce - o adiere plăcută de vânt îmi mângâia genunchii, se prelingea în sus spre jartiere, iar eu pedalam mult mai în voie în fusta scurtată, şi nu mă stânjenea decât faptul că eram nevoită să conduc cu o singură mână, cu cealaltă fiind silită să-mi trag mereu în jos fusta care, odată cu mişcarea genunchilor, se sumeca... deodată, pe şoseaua dinspre Horatva apăru domnul Kropaček pe Indiana lui... şi, ca întotdeauna, domnul Kropaček stătea în ataş şi conducea motocicleta cu un singur picior sprijinit pe ghidon, iar cu o mână stăpânea acceleraţia de la capătul ghidonului... Îmi plăcea întotdeauna să-l văd cum pornea motorul în curtea fabricii, şi de îndată ce ieşea pe poartă se şi lăsa din şa în ataş, scotea un picior ca din cadă şi aşa, într-o deplină relaxare, îşi continua drumul spre casă... Acum, ajungând în curbă şi uitându-se la genunchii mei despuiaţi, domnul Kropaček n-o mai coti pe şoseaua principală, ci coborî direct în pepiniera de cireşi, iar eu, văzând în asta un semn bun, am gonit nebuneşte peste pod şi n-am încetinit decât în faţa hotelului La Prinţul... Înaintam agale de-a lungul coloanei celor ce aşteptau să vadă şi să audă minunea despre care domnul director Kupka declara textual: Nu ştiu de ce, dar aparatul acesta nu va aduce oamenilor fericirea... şi toţi oamenii încetau parcă să se mai bucure de ceea ce îi aştepta în holul hotelului La Prinţul şi se concentrau asupra genunchilor mei despuiaţi, asupra fustei mele scurtate - nimeni nu se mai uita spre intrarea hotelului şi toţi erau cu ochii pe mine... Iar domnul director Kupka mă arătă cu vârful umbrelei şi-i spuse sfinţiei sale, domnul decan al bisericii:
- Poftim, primele rezultate au şi apărut.

Dar domnul decan îmi făcu o plecăciune şi spuse ceremonios:
- Genunchiul plin al femeii e al doilea nume al Sfântului Duh.

Iar eu m-am oprit în faţa catedralei şi, înainte de a-mi lăsa pantoful pe caldarâm, mi-am strâns părul ca să nu mi se încurce între spiţe... Apoi am sprijinit bicicleta de zid şi, în timp ce păşeam pe trotuar, aveam senzaţia că umblu în costum de baie.

În cofetărie i-am cerut domnului Navratil să-mi pună la pachet patru rulouri cu cremă, apoi am mai mâncat unul pe loc şi, aplecându-mă în faţă, aşa încât firmituri din foi să nu-mi cadă sub bluză, am muşcat din rulou cu o poftă sălbatică şi în acea clipă mi-a răsunat din nou în urechi vocea dojenitoare a lui Francin spunând că o femeie aşezată nu mănâncă ruloul cu cremă în felul ăsta, iar domnul Navratil zâmbea cu prudenţă, căci n-avea dinţi, în timp ce eu, de-al dracului, stăteam în dreptul vitrinei din prăvălia întunecată, aşa ca să-mi vadă toate femeile noua siluetă; şi domnul Navratil îmi întinse pacheţelul legat cu o sforicică albastră, apoi am plătit şi domnul Navratil îmi deschise uşa să ies şi, până să pornesc, mă ajută să-mi ţin părul şi un timp aleargă alături de mine, până când părul fu luat de curentul de aer; pedalam din răsputeri, cu o mână conduceam, iar cu cealaltă mână ţineam într-un deget pacheţelul dulce, şi părul în urma mea sălta mereu, aşa cum saltă frumoasele bile de alamă ale regulatorului locomobilei cu aburi, atunci când îşi sporeşte turaţia. Aparent mă uitam tot timpul spre mijlocul drumului, dar de pe ambele părţi ale şoselei zăream tot felul de ochi aruncând priviri pline de ură spre genunchii mei despuiaţi, care se înălţau alternativ ca articulaţiile arborilor cu came...

Şi cum am ajuns în curtea fabricii, am privit direct spre coteţe de unde mi-a ieşit în întâmpinare Mucek; căţeluşul blând şi cumsecade dădea de zor din coadă şi când m-am aplecat spre el, a început să-mi lingă mâna şi să închidă ochii; iar eu am intrat în magazie şi am luat o secure, după care am desfăcut pachetul şi i-am oferit lui Mucek un rulou cu cremă... La început s-a arătat neîncrezător, dar, după ce i-am zâmbit, s-a apucat să mănânce ruloul şi eu socoteam în sinea mea cu cât ar trebui să-i scurtez coada, şi în timpul ăsta am aşezat în spatele lui Mucek un butuc mic şi, apucându-i coada, i-am întins-o pe butuc, dar Mucek s-a întors, şi eu l-am mângâiat şi i-am mai oferit un rulou, şi Mucek, cu boticul năclăit de cremă, mi-a lins mâna cu coada securii cu tot şi s-a apucat să înfulece al doilea rulou; iar eu i-am aranjat frumos coada pe butuc şi, cu o lovitură, am retezat partea mai lungă şi Mucek a icnit şi s-a înecat rămânând cu jumătate de rulou în gură; dar durerea era, pesemne, atât de mare, încât Mucek a început să schelălăie, să urle şi să se învârtească în jurul lui şi, cu boticul plin de spumă dulce, se apuca de ciotul codiţei din care sângele curgea gârlă; şi Mucek îşi închipuia că isprava asta i-o făcuse altcineva, căci o dată îmi lingea mâna mie şi o dată restul acela de codiţă, în timp ce eu îl mângâiam şi-i spuneam cuvinte de încurajare:
- Mucică, dragule, durerea asta n-o să ţină mult, câteva clipe, pe urmă însă, tu o să fii cel mai frumos căţel, aşa-i moda, priveşte!

Şi, îndreptându-mi trupul, i-am arătat fusta mea scurtată, dar Mucek începu să se tânguie înfiorător şi eu mi-am dat seama că tăiasem din codiţa aceea prea puţin, că ar fi cazul s-o mai retez un pic, dar Mucek se împotrivi, şi nici nu voia să audă de o nouă scurtare: şi eu îi ţineam codiţa pe butuc şi îi făgăduiam toate rulourile cu cremă, c-o să-i mai cumpăr şi altele, dar Mucek se desprinse din mâna mea şi, apucând în botic bucata de coadă retezată, fugi cu ea spre birouri şi, în momentul în care ieşiră de acolo căruţaşii, dădu buzna în biroul contabilităţii.

Peste câteva clipe, ţâşni afară Francin ţinând într-o mână condeiul cu peniţa Redis numărul trei, iar în cealaltă bucata de coadă, în timp ce Mucek stătea pe ultima treaptă a scării şi lătra în direcţia magaziei şi a coteţelor, de unde veneam eu împingând bicicleta de ghidon - şi când am ajuns în faţa birourilor, în curtea fabricii intră domnul doctor Gruntorad. Armăsarul domnului preşedinte avea coada scurtată şi coama tunsă, iar dumnealui sări sprinten de pe capră şi, aruncând hăţurile vizitiului, se uită la fusta mea şi declară cu o voce solemnă:
- Toate se vor scurta de-acum înainte şi, deocamdată, acest fenomen nu poate fi stăvilit. Aşa că, domnule administrator, vom scurta şi noi perioada de muncă; începând de luna viitoare sâmbăta se reduce la jumătate, urmând deci să se lucreze până la orele douăsprezece. Distanţele dintre cârciumari le vom scurta prin aceea că ne vom duce noi la ei. Orionul dumitale îl vindem şi cumpărăm un automobil care va scurta timpul, lărgind în felul acesta spaţiul pentru un consum mai mare de bere. Ivan! strigă domnul doctor Gruntorad către vizitiu - adu-mi, te rog, trusa, să-i pun căţeluşului câţiva plasturi, şi să-i oprim sângerarea.

În acea după-amiază Francin plecă la Praga cu Orionul. Am profitat de ocazie şi după terminarea programului de muncă, m-am dus în odaia mare a slădăriei să-l văd pe unchiul Pepin. Sub un bec aprins, unchiul Pepin stătea cu mâna întinsă deasupra unui slădar uriaş, care se ghemuia în genunchi şi, aşa ghemuit, era tot atât de înalt ca unchiul Pepin; dar unchiul arbora o mină ameninţătoare şi răcnea la el înfiorător:
- Ce mă fac dacă nu mă pot stăpâni să-ţi pun o cheie ca la Ostrava!

Şi uriaşul slădar îşi împreună mâinile şi-i spuse cu voce rugătoare:
- Domnule Josef, fie-ţi milă, nu-mi lăsa nevasta văduvă şi copiii orfani!

Slădarii înşiraţi în cerc în jurul lor râdeau pe înfundate, iar cei ce nu mai erau în stare să se stăpânească, fugeau pe coridor, şi acolo, cu fruntea lipită de zid, izbeau cu pumnii în tencuială şi se înecau de râs. Şi, după ce se potoleau, dădeau buzna înapoi în odaie.

Unchiul Pepin stătea sub bec cu picioare răscrăcărate şi striga:
- Ei, acu' e acu'!

Şi, năpustindu-se asupra uriaşului slădar, care i se supuse, îi a plică o cheie Nelson, şi numaidecât încercă să-l răstoarne pe spate şi să-l pună cu umerii la pământ; dar slădarul se încordă şi, dându-l pe unchi peste cap, îl culcă la podea, dar unchiul Pepin îl apucă repede de gât şi slădarul se lăsă întors încet-încet, gata-gata să fie adus cu omoplaţii la podea, dar în ultima clipă colosul se săltă în genunchi şi unchiul îi aplică un dublu Nelson, drept care slădarul se îndreptă din şale şi, înşfăcându-l pe unchi de mijloc, începu să umble cu el prin odaie, purtându-l în braţe ca pe un copil; cu toate acestea unchiul Pepin striga întruna, plin de însufleţire:
- Şi totuşi o să ies învingător ca Fristenšky!...

Pe urmă, uriaşul slădar se lăsă din nou în genunchi şi, cu unchiul în braţe, făcu o tumbă, iar eu abia atunci am băgat de seamă că cei doi luptători purtau izmene albe, lungi până mai jos de glezne, unde erau legate cu nişte şireturi subţiri. Şi, făcând această tumbă, colosul îl culcă pe unchiul Pepin la podea şi acum şedea pe capul lui, dar unchiul nu contenea să strige:
- Cedează, omule, nu mai ai nici o scăpare, nu vezi ce bine te ţin!?!

Uriaşul slădar se îndreptă din şale şi înhăţându-l pe unchiul Pepin de glezne şi de gât, îl învârti de câteva ori, după care se prăbuşi cu el la pământ; dar unchiul Pepin răcni:
- Ei, ce zici cum te-am buşit?!! Ca Fristenšky pe negrul acela!!!

Pe urmă colosul slăbi, unchiul Pepin îl apucă de umeri, slădarul cedă şi începu să râdă cu lacrimi, iar unchiul îl răsuci uşor şi, întorcându-i omoplaţii în jos, îl lipi cu umerii de podea. Drept care, şeful slădar se lăsă în genunchi şi spuse:
- Bravo, domnul Josef, iar ai ieşit învingător!

Şi luptătorii se ridicară în picioare şi unchiul făcea plecăciuni în dreapta şi-n stânga şi zâmbea salutând mulţimile imaginare pe care le vedea în jurul lui.
- Mâine revanşa, anunţă şeful slădar, acoperindu-şi faţa cu o pâlnie de tinichea.
- Nene Jožine, i-am spus eu, vrei să vii un pic la noi? Şi ia cu dumneata şi un ferăstrău.

Unchiul Pepin răsuflă uşurat şi clătină din cap, apoi trase repede pătura de pe patul lui de scândură - toată rufăria şi toată îmbrăcămintea era acum în picioarele lui - după aceea dădu peste cap o pernă unsuroasă sub care avea tot felul de cuţite şi mosorele cu aţă şi o mulţime de alte mărunţişuri ciudate şi nefolositoare, şi aici găsi unchiul cheiţa cu care deschise un dulăpior şi scoase din el un săculeţ de hârtie pe care era scris: "Alois Sisler, blănar şi pălărier", şi din săculeţul acela trase afară o şapcă albă de marinar de toată frumuseţea, cu fireturi aurii şi cu emblema Viribus Unitis brodată tot din fir de aur:
- Şapca asta mi-a cusut-o mie Sisler, altuia nu i-ar fi cusut-o, numai mie!...

Şi, rostind aceste cuvinte, îşi îndesă şapca în cap, şi sta aşa în izmene, cu patul răvăşit în spatele lui, cu rufăria împrăştiată pe jos, cu hainele în picioare şi cu lădiţa de lucruri ciudate şi nefolositoare în moţul patului.
- Nea Jožin, i-am spus eu, văd că ai un pat frumos, ce-ar fi să-ţi fac nişte aşternuturi pentru el?
- Dacă vrei, îmi răspunse unchiul şi începu repede să se îmbrace.

Iar slădarii stăteau, unii în picioare, alţii pe scaune, cu ochii aţintiţi în duşumea, nefiind în stare să-mi spună nici unul vreun cuvânt, ba, mai mult, aveam impresia că prezenţa mea îi stânjeneşte şi le părea rău că venisem în toiul distracţiei lor cu unchiul Pepin, căci socoteau această distracţie numai a lor şi eu n-aveam nici o treabă cu ea, că între mine şi ei e o deosebire ca între odaia asta în care dorm opt de-a valma şi cele trei camere ale mele, cu bucătărie, în care locuim eu şi Francin, administratorul fabricii de bere, care, cine ştie, va ajunge poate director, în timp ce ei aveau să rămână mereu slădari şi berari, până la pensie sau până la moarte.

Unchiul Pepin închise dulăpiorul şi faţa lui radia de fericire - era fericit de chipiul acela pe care-l poartă numai căpitanii de marină sau secunzii acestora.
- Bună seara, domnilor, le-am spus slădarilor şi am ieşit din odaie...

Până să ne strecurăm prin vijelia stârnită în cotul slădăriei, becurile din colţurile fabricii şi ale grajdurilor începură să slăbească, de parcă vântul acela ar fi suflat din ele curentul electric... Chipiul unchiului strălucea ca abajurul mat al lămpii de petrol, iar unchiul meu era nevoit să-l ţină zdravăn, cu amândouă mâinile, ca să nu i-l smulgă vijelia. În cele din urmă mi se păru că unchiul Pepin începe să se înalţe ca, odată, prosopul meu flauşat... şi eram sigură că n-ar fi renunţat la chipiul lui pentru nimic în lume, şi ar fi preferat să zboare cu el, în zigzag, sus de tot, spre coşurile fabricii şi spre giruetele eoliene...

Şi după ce am aprins lămpile şi unchiul Pepin a venit cu ferăstrăul împrumutat de la meşterul tâmplar, am răsturnat scaunele şi, împreună, ne-am apucat să le scurtăm picioarele, nu cu mult, doar cu zece centimetri, pe care-I măsuram cu metrul de croitorie. Când am aşezat masa într-o rână, unchiul Pepin îmi spuse:
- Ascultă, cumnată, ce rost are să umbli mereu pe aici cu centimetrul ăsta? Facem altfel, scurtăm un picior, şi pe urmă, cu bucata tăiată, trecem de la un picior la altul, îl alăturăm şi, în loc să măsurăm, tăiem...
- Dumneata, unchiule, eşti atât de deştept, încât ar trebui să intri la poliţie, i-am spus râzând.
- Ia mai dă-o încolo de poliţie! începu să ţopăie furios unchiul Pepin: Unchiul Adolf a fost la ei taman o lună şi din prima zi l-au băgat într-o echipă de urmărire a unui pierde-vară; aşa că s-au dus şi au încercuit clădirea şi când au intrat în bucătărie au dat acolo peste o babă, şi şeful echipei de detectivi a întrebat-o: Unde-i bătrânul? Şi ea i-a răspuns că-i plecat să adune vreascuri; atunci şeful a izbit cu piciorul în uşa ce dădea în odaie şi pe fereastra deschisă l-a văzut pe pierde-vară gonind pe povârniş şi pe loc a ordonat: Înainte! Şi Adolf s-a aruncat primul pe fereastră şi s-a trezit înecat până la gât într-o grămadă de bălegar, dar a reuşit să iasă cu bine şi, cu revolverul în mână, a rupt-o la fugă în pădure după ceilalţi, şi acolo l-au încercuit pe pierde-vară, dar ăsta avea şi el revolver şi poliţiştii l-au luat cu vorba bună, cerându-i să azvârle revolverul, dar derbedeul la rândul lui le spunea că dacă mai fac un singur pas el se împuşcă sub ochii lor, şi astfel, comandantul l-a luat din nou cu binişorul şi preţ de un ceas a încercat să-l convingă spunându-i că o să aibă parte de circumstanţe atenuante, că el personal îl asigură că nu va lua mai mult de o jumătate de an şi, până la urmă, derbedeul a aruncat revolverul şi comandantul, glorios, i-a pus cătuşele şi l-au dus la autobuz, iar Adolf a vrut şi el să se urce în maşina poliţiei, dar colegii i-au spus că aşa, plin de bălegar, nu se poate, şi bietul om s-a dus pe jos până la marginea Ostravei, unde oamenii l-au alungat din tramvai; a trebuit să meargă până acasă apostoleşte, iar acasă, gazda n-a vrut să-i spele hainele, aşa că le-a dus la curăţătorie, unde i-au dat un bileţel şi, după paisprezece zile, când s-a dus să le scoată, erau acolo mulţi oameni şi multe domnişoare cunoscute şi când i-a venit rândul lui Adolf, şefa magazinului a luat bileţelul şi când s-a întors, era roşie toată ca para focului şi s-a răstit la el spunându-i: Dacă te-ai scăpat pe dumneata, spală-ţi singur! Şi Adolf s-a întors acasă cu ruşinea după el...

Şi unchiul povestea şi eu râdeam şi, la indicaţiile unchiului, retezam împreună picioarele de la scaune, scurtându-le cu câte zece centimetri.

...da, Adolf ăsta era un mare ghinionist, odată trecea prin dreptul unei cârciumi, şi doi dentişti, beţi criţă, l-au invitat înăuntru să bea cu ei, şi după ce-au băut şi Adolf era fericit că oamenii începeau iar să-l iubească, unul dintre dentişti, beat cum era, s-a apucat să-i scoată celuilalt dentist toţi dinţii din faţă, şi cum Adolf era şi el criţă, dentistul cu dinţii scoşi i-a scos şi lui toate măselele din fundul gurii, şi mare noroc a avut Adolf că în ziua aceea nu se îmbătaseră în cârciumă jugănarii...
- Asta trebuie să doară al dracului, nu-i aşa? am spus eu, aşezând bucata tăiată lângă ultimul picior al mesei, după care ne-am văzut mai departe de treaba noastră, veseli şi binedispuşi.

Şi în acest timp unchiul Pepin continua să povestească:
- Pe urmă, Adolf a fost luat la cătănie şi a ajuns tocmai la Turčansky Svaty Martin, şi acolo, aflându-se că era de meserie mecanic-maşinist, i s-a dat în primire un compresor cu aburi, şi un majur care citea gazeta militară a citit acolo o circulară în care se spunea că la Cheb trebuie tăvălucit drumul din faţa căzărmii... Aşa se face că majurul i-a dat lui Adolf un ordin de serviciu şi bani de drum şi unchiul Adolf a pornit după hartă spre Cheb, asta se întâmpla primăvara şi Adolf a mers toată vara doar prin Slovacia şi abia la începutul toamnei a trecut graniţa cu Moravia, şi mergea din ce în ce mai încet, pentru că duminica se repezea şi el acasă, ca omul, şi după ce a mers toată toamna prin Moravia, într-o bună zi s-a întors în taină la cazarma din Turčansky Svaty Martin să întrebe ce să facă mai departe, dar acolo i s-a spus că majurul cu pricina se spânzurase pentru că în piaţa oraşului fusese găsit un tun şi nimeni nu ştia cine-l dusese acolo, aşa că l-au băgat în magazie şi astfel s-au trezit cu un tun în plus... Aşa se face că Adolf a bătut cu compresorul lui toată Cehoslovacia de la un cap la altul, în primăvara următoare a ajuns la Plzeň şi, cum nu mai avea cărbuni, a trebuit să încălzească maşina cu lemne pe care le cerşea, dar a mai ars el şi multe garduri de-ale oamenilor, mai ales atunci când pădurea era departe dar, la drept vorbind, întârzierea mare s-a datorat faptului că unchiul Adolf mergea cu compresorul doar o singură zi pe săptămână, pentru că trei zile le pierdea pe drum ca să ajungă duminica acasă şi trei zile ca să se întoarcă înapoi la compresorul lui... În sfârşit, în toiul verii a răzbit unchiul Adolf până la Cheb, şi acolo, la garnizoană, l-au arestat cu compresor cu tot, şi după ce lucrurile s-au lămurit l-au dat ca pază militară la castelul Košumberk şi cum de-acolo n-avea unde să se ducă duminica, de plictiseală s-a îndrăgostit de fata ghidului, pe care apoi a şi luat-o de nevastă şi a continuat să stea acolo de pază cu kverul în mână, până când, după trei ani, i-a dat prin minte că pesemne au uitat de el, aşa că şi-a scos uniforma şi kverul şi le-a pus bine, într-un colţ, şi de-atunci face întruna pe ghidul castelului...

Şi deodată unchiul se îndreptă din şale şi ultima bucăţică de picior căzu.

Am luat lampa şi am aşezat-o pe bufet ca să văd cum o să arate masa scurtată cu zece centimetri. Dar când am ridicat-o într-o rână, am rămas înmărmurită şi ochii mei au început pur şi simplu să trosnească. M-am dus în bucătărie, m-am oprit în prag şi câteva clipe am stat acolo şi am privit peste coroanele pepinierei de cireşi, şi, spre coşul fabricii, după care m-am întors în odaie.

Unchiul Pepin croşeta cu degetele.
- Ce putem face, nene Jožine? Nu-i nimic de făcut, asta-i situaţia - dar, stai, am găsit! Şi pe un ton poruncitor i-am spus: Adu din bibliotecă operele alese ale lui Beneš Třebizsky, pricepi?

Şi am pus masa pe picioare, masa din care tăiasem împreună, ce-i drept, în semiîntuneric, de patru ori câte zece centimetri, numai că bucata retezată la început am pus-o mereu la acelaşi picior, şi astfel am scurtat unul şi acelaşi picior cu patruzeci de centimetri...

Unchiul Pepin a adus operele alese şi eu le-am aşezat sub piciorul lipsă, dar tot era puţin, aşa că, până la urmă, l-am nivelat cu Parnasia lui Šmilovsky.

De departe se auziră deodată pocnete şi hârâituri - Francin ieşise cu Orionul lui din păduricea de lângă Zverinek, şi tărăboiul creştea mereu, de parcă Francin ar fi împins înaintea lui toate piesele zornăitoare ale Orionului. Am dat fuga în faţa biroului, am deschis poarta şi Francin a intrat în curtea fabricii... În ataş se clătina strungul acela mic, cu pedală, pe care, la drumuri mai lungi, Francin îl lua întotdeauna cu el... Acum motocicleta a cotit-o spre uşa noastră, s-a oprit chiar în dreptul ei; şi, după ce-şi ridică ochelarii pe frunte, şi îşi scoase casca de piele, Francin îmi făcu semn cu mâna să mă duc repede în casă, şi în acea clipă am ştiut precis că-mi adusese un dar. Am dat buzna în bucătărie, în timp ce Francin mergea de-a-ndoaselea cu mâinile la spate; trecu prin coridorul birourilor şi de-acolo direct în odaie, unde trebălui un timp, după care intră în bucătărie frecându-şi mâinile şi zâmbind fericit... Apoi îl mângâie pe unchiul Pepin, iar eu, potrivit obiceiului, am început să-l scotocesc prin toate buzunarele de la haină şi de la pantaloni şi Francin râdea şi era de o drăgălăşenie care mă făcu să mă înfior şi să mă întreb ce se ascunde în spatele acestei poveşti? Pe urmă am spus:
- Cum văd, de data asta nu-i vorba nici de ineluţ, nici de cerceluşi, nici de cesuleţ, nici de broşuţă, ci de ceva mai mare, nu-i aşa?

Şi Francin se dezbrăcă şi, în timp ce se spăla pe mâini, dădu din cap aprobator, şi după ce-şi şterse mâinile eu am arătat cu capul în direcţia odăii şi am întrebat:
- Acolo?

Şi Francin dădu din cap în semn că da... şi dinadins se îmbrăcă mai încet, şi se prefăcu că trebuie să-şi mai cureţe şi ghetele, până când, intrigată, am ameninţat că dau buzna în odaie, spunând că nu mă mai pot stăpâni... Atunci se învrednici să ridice un deget şi rugându-mă să închid ochii, mă conduse în odaie, unde mă lăsă un timp să stau aşa cu ochii închişi... Pe urmă am auzit o muzică, şi un tenor începu să cânte cu o voce frumoasă: O, Hawai, tu albă floare... Am deschis ochii şi, întorcându-mă, l-am surprins pe Francin cu lampa aprinsă în mână, luminând un patefon portabil... După câteva clipe aşeză lampa pe masă şi, făcându-mi o plecăciune, mă invită la dans; cu o mână mă ţinea de mijloc, cu cealaltă îmi strângea palma în palma lui, şi aştepta momentul să intre cu pas mare în:... Cine o dată te-a văzut, la tine se întoarce. O, Hawai, tu floare albă... Mă minunam de Francin, căci era un slab dansator, dar intrase în pasul de tango atât de bine, încât m-am lipit de el, şi, strecurându-mi cu destulă îndrăzneală piciorul între picioarele lui, ne-am contopit unul în altul; apoi m-am desprins un pic din îmbrăţişarea lui ca să-l pot privi mai bine, pe urmă mi-am lăsat capul pe umărul lui; deodată surveni în dans o piruetă şi Francin se încurcă şi ieşi din ritm, un timp bâjbâi şi când încercă să continue dansul, făcând paşii înapoi, păşi ce-i drept corect, dar în afara ritmului, şi deodată deveni nesigur; dar, după un timp pândi din nou primii paşi, şi din nou intră în ritm, alunecând frumos pe covor; de data asta însă evită pirueta şi renunţă şi la figuri, preferând să danseze cu paşi mari - de parcă picioarele i s-ar fi înfundat într-un asfalt fierbinte - şi dansa dintr-un capăt într-altul al odăii unde se întorcea cu stângăcie, ca apoi să reintre în ritmul normal; dar până la urmă tot nu rezistă şi încercă o nouă piruetă, apoi se desprinse, şi dansă pe lângă mine, urmărindu-şi paşii pe covor; iar eu vedeam că paşii erau corecţi, dar îmi dădeam seama că lui Francin îi lipsea esenţialul; şi, anume, ritmul. În final, făcu chiar o tentativă de aşa-numită fandare şi mie îmi fulgeră prin minte că, de bună seamă, frecventează la Praga un curs de dans la vreo şcoală particulară, căci fandarea o execută atât de bine încât, încovoindu-mă, părul meu atinse covorul; şi când mă trase din nou la pieptul lui, mişcarea fu din nou corectă, atâta doar că firul paşilor săi se înfăşura în afara muzicii... Şi frumoasa voce de tenor încetă să mai cânte şi melodia se stinse încet... Francin încetă să mai zâmbească şi se prăbuşi în fotoliu, conştient de faptul că tangoul nu-i reuşise, iar această cunoaştere avu darul să-i taie răsuflarea, căci, la ultima petrecere de lăsata secului dansasem cu tânărul fierbător Klečka, care cânta frumos la violoncel şi avea patru clase de liceu, şi ştia să danseze atât de bine - iar eu mă potriveam cu el de minune - încât toţi dansatorii s-au oprit din dans şi ne-au înconjurat, iar noi am dansat ca doi artişti, ca două biele cuplate într-o totală contopire, în timp ce Francin şedea singur în spatele unui stâlp şi privea în jos, spre podea.
- Cu domnişoara Vlasta de la Havrdu - intervine unchiul Pepin - tot aşa dansam, dar un pic mai altfel, mai repede; Vlasta îmi umplea un pahar cu Martel şi pe urmă mă întreba: Ce să pun să vă cânte, domnule Josef? Şi eu îi spuneam: Puneţi-mi una din aia bâţâită! Şi Vlasta mă întreba: Care bâţâită? Şi eu îi spuneam: Aia de-i zice Gobelinul, de compozitorul Bundy - Pot să te invit, cumnato? Iar tu, Francin, vezi de-l fă să meargă repede de tot şi uite şi tu cum se dansează un dans ca lumea!

Unchiul Pepin mă luă de mâini şi muzica începu să cânte repede, în ritm de jazz - după cum mutase Francin dispozitivul de viteză, şi cânta aşa cum aleargă femeile într-un film rulat cu acceleratorul. Deodată unchiul începu să-mi facă plecăciuni, şi eu la fel; apoi mă atinse cu fruntea - şi eu pe el - şi, pe neaşteptate, unchiul se răsuci în ritmul muzicii şi, ţinându-ne mereu de mâini, ne-am învârtit, lipindu-ne unul de spatele celuilalt; acum unchiul ridică un picior şi-l suci mişcând din gleznă şi în timp ce învârtea pantoful îşi desfăcu braţele, bătu din palme şi începu să-şi învârtă mâinile atât de repede de parcă ar fi depănat la iuţeală un ghem de lână - pe urmă îşi lăsă mâinile în şolduri şi începu să-şi arunce picioarele încolo şi-ncoace, încât m-am văzut silită să fac la fel, dar în direcţie opusă, ca să nu mă lovească peste glezne; după care se întoarse, şi, cuprinzându-mă de mijloc, mă aruncă până în plafon, de-am atins tencuiala cu părul, şi, în ritmul muzicii, începu să mă poarte pe sus încolo şi încoace, cu nasul cufundat în buricul meu; pe urmă mă coborî şi iar mă învârti, în aşa fel încât să ne atingem cu spatele şi mă săltă în spinarea lui ca pe un sac şi braţele noastre se încârligară, şi am început să ne legănăm unul pe celălalt de parcă ne-am fi dres şalele rupte; pe urmă unchiul îmi dădu drumul, mă ocoli în pas alergător şi se apucă să execute împotriva mea tot felul de atacuri, aşa cum face valetul de cupă cu prăjina, şi eu îl imitam, şi dansul era precis şi imprevizibil, dar mereu în acelaşi ritm, de parcă mişcarea ar fi împlinit muzica mult mai exact decât oricare alt dans; la un moment dat unchiul sări în sus şi, desfăcându-şi picioarele, căzu cu ele întinse pe covor, executând un şpagat de toată frumuseţea; iar mie mi-era teamă că dacă-l urmez mă prefac pe loc în ţăndări, aşa că am preferat să mă înclin doar în dreapta şi-n stânga, în timp ce unchiul îşi arunca privirea o dată spre vârful pantofului stâng, o dată spre al celui drept - apoi, pe neaşteptate, de parcă l-ar fi sorbit cineva din plafon, ţâşni în sus şi îşi strânse picioarele; în aceeaşi clipă mă prinse şi mă săltă la iuţeală pe umerii lui şi după ce mă învârti cu picioarele în sus, mă coborî cu aceeaşi repeziciune pe pământ şi în acest zbor am înscris cu tocul o urmă pe plafon.

Francin se uită la mine şi zâmbi, apoi se duse în bucătărie, de unde se întoarse ţinând într-o mână o cană cu cafea cu lapte, iar în cealaltă o felie de pâine uscată din care muşca de zor, şi ne privea pe noi, dar acum melodia tangoului accelerat începea să se stingă, şi vocea tenorului termina de cântat... Cine o dată te-a văzut, la tine se întoarce, O, Hawai, floarea mea albă...

Şi în timp ce mă conducea, unchiul Pepin îmi săruta mâna şi, ţinându-mă de braţ, făcea plecăciuni adânci în toate părţile, închinându-se în faţa unei uriaşe săli imaginare şi trimiţând bezele spre toate colţurile odăii... Şi când am trecut prin dreptul mesei, am călcat pe o bucată de picior tăiat şi mi-am luxat glezna.
- Frăţioare, spuse Pepin, cum văd, tu eşti o armonie care lâncezeşte.

Iar eu am căzut ţipând de durere şi n-am mai fost în stare să mă ridic...

În noaptea aceea Mucek îşi ieşi din minţi. Intendentul trebuise de cu seară să-l pună în lanţ şi să-l ducă sub şopron, unde Mucek nu fu în stare să înţeleagă legătura dintre ruloul cu cremă şi durerea din coadă; şi nemaivrând să devină un frumos după ultimul răcnet al modei, începu să urle înfiorător făcând spume la gură - era spuma turbării amestecată cu spuma ruloului de cremă... la miezul nopţii, Francin îşi încărcă browningul şi ieşi în curte. Peste puţin timp am auzit nişte focuri de armă, unul după altul... Şchiopătând din greu, am ajuns la fereastră şi la lumina lanternei l-am văzut pe Mucek cum trăgea de lanţ, cum stătea pe picioarele din spate şi făcea frumos, spunând că acum e de acord cu scurtarea codiţei, că e împăcat cu toate, numai să nu mai tragă în el bunul lui stăpân, dar Francin continua să tragă şi Mucek nu cădea, dimpotrivă, era mai înduioşător ca oricând, stătea mereu pe picioarele din spate şi dădea din lăbuţele din faţă, iar eu am socotit în clipa aceea toată povestea un păcat de moarte săvârşit de mine împotriva lui Mucek şi m-am dus şchiopătând pe canapea şi am izbucnit într-un hohot de plâns nestăvilit, astupându-mi urechile ca să nu aud împuşcăturile ce aveau în mine ecoul unor mustrări de cuget... Şi focurile de armă amuţiră - de bună seamă Mucek murise, dar sunt sigură că până în ultima clipă dăduse din coada lui inexistentă, închipuindu-şi probabil că altcineva îl împuşcă, pentru că firea lui de animal nu era în stare să priceapă că durerea aceea aş fi putut să i-o pricinuiesc eu şi stăpânul lui iubit, Francin, care, după ce se înapoie în casă cu browningul în mână, se trânti în pat, îmbrăcat cum era, şi mie mi se păru că plânge şi el înăbuşit...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer