Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Întâmplări despre niciodată

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ultimul zbor


Teodora Gheorghe

03.02.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Simţea că se sufocă. Din când în când privea degetele butucănoase ale omului de lângă el cu un oarecare dezgust. Le vedea îmbibate de sos şi ulei, la o masă îmbelşugată. Asta în timp ce el se frământa mai mult ca niciodată, întorcându-şi mintea pe toate părţile, în speranţa unei izbăviri târzii. Bărbatul cu mustaţă căruntă şi uniformă indigo avea să mănânce şi să râdă cu nevastă-sa, iar el...
- Mişcă, nemernicule! se auzi o voce din spate.

Era un tip înalt cât o scândură, cu ochelari şi frunte lemnoasă, străbătută de o umbră care-i întuneca întreaga figură. I se spunea Budincă pentru că era cel mai fricos dintre toţi, deşi nu-i plăcea să o arate. Nu se putea uita niciodată fix la năpăstuiţi. Îşi rotea privirea până în tavan, unde rămânea înţepenită în pânzele de păianjen. Când se termina totul, cobora la loc în orbitele vineţii, părând că le onorează cu o fărâmă de umanitate. Celălalt era Stubs, recunoscut pentru temperamentul său vulcanic şi prejudecăţile rasiale. Era angajat de doi ani, dar ai fi zis că se născuse acolo din praful de pe jos, împrumutând fiecărei cutii un crâmpei din sufletul său înnegurat. Aşa le ziceau, cutii, ca să minimalizeze situaţia.

Fiecare pas îl durea, îl săgeta. Ştia că se apropie de final, de "ultima călătorie", cum obişnuia să îi spună bunicul său, marele înţelept al comunităţii. Îl iubise mai mult decât pe oricine pe acel bătrân înveşmântat în piei de bivol, care seara medita pe malul râului şi chema la el păsările.

Îşi aduse aminte brusc de o poveste pe care i-o istorisise înainte de ceremonia fratelui său mai mic. Într-o zi s-a născut un copil însemnat, dar semnul său nu era de bun augur, ci prevestea o viaţă tumultoasă, cu peripeţii numeroase. Totuşi destinul său nu era lipsit de bucurii măreţe. Avea să ajute mulţi oameni şi să primească recompense preţioase. În clipa când a venit pe lume, o bufniţă s-a aşezat pe o creangă deasupra mamei, în plină zi şi a scos un sunet ciudat, ca un tânguit, apoi şi-a întins aripile, presărând o pulbere argintie pe obrazul pruncului. De atunci i s-a spus Aripi-de-Bufniţă. Marii învăţaţi ai tribului au citit în scoarţa copacului că bufniţa e animalul lui norocos şi că-l va ocroti la fiecare pas. "Aşa a fost când i-a venit sorocul mamei tale. Să ţii minte, băiete, tu nu eşti un oarecare. Ţi-e dat să fii un luptător, cum a fost şi tatăl tău Marele Corb." Acum cuvintele bunicului îi răsunau în minte firav, ca o boare de vânt pe lângă un cuib gol.

- Nu te uiţi la el, parcă-i deja rumenit pe foc, râse batjocoritor Stubs, dar se opri mofluz, observând seriozitatea imperturbabilă a colegului său.
Budincă îşi încordă umerii şi oftă.
- N-ai deloc simţul umorului, rosti printre dinţi bărbatul cu mustaţă şi se apucă să fredoneze: Azi miroase a prăjeală, azi e ziua ta norocoasă...
În liniştea coridorului mai pătrundea doar sunetul metalic al pantofilor izbiţi de podea, acompaniat de zăngănitul lanţurilor.

Aripi-de-Bufniţă închise ochii. Îşi imagină o zi de vară cu arşiţă. Un zumzet îi mângâie urechile. Simţi iarba sub tălpi şi vru să se îndrepte către un pârâu din apropiere, dar o greutate îl împiedică să înainteze, aşa că se mulţumi să inspire parfumul florilor şi să admire norii împrăştiaţi pe cer din loc în loc. Cineva îl chema din spatele unui pâlc de arbuşti. Nu putu desluşi decât o siluetă feminină care îi făcea semn din vârful degetului. Dacă n-ar fi fost ţintuit în acel câmp, sigur s-ar fi dus la ea. O recunoscu în cele din urmă. Era Ploaie Sălbatică, singura care ştia să tragă cu arcul mai bine decât toţi tinerii de vârsta ei. Îl fermecau buzele ei subţiri, delicat conturate şi părul lung, brunet-roşcat, care-i acoperea obrajii pe jumătate, protector, pentru ca frumuseţea ei intimidantă să nu alunge toţi peţitorii. Era vie, tânără şi îl aştepta. Doar pe el, în locul secret. Nu mai cunoscuse niciodată pe cineva ca ea.

- Bă, tu ce mesteci acolo? Dă-mi şi mie.
- E o bomboană de mentă. Las' că nu vrei, îţi face rău la dietă.
- Nu ţi-o lua în cap, Budincă.
- Şi mai ziceai că n-am simţul umorului. Alo, indianule, mişcă! Ce te-ai oprit în drum?
Aripi-de-Bufniţă tresări, apoi se deplasă încet, ostenit, pe coridorul infinit.

Era pe la mijlocul lui august când l-a cunoscut pe american. Bunicul lui tocmai încheiase ruga pentru înaltul cerului. Dintr-o dată, privind în depărtare plictisit, l-a zărit. La început era un punct, apoi a crescut până a devenit o pată care brăzda orizontul. Era curios şi s-a îndreptat până acolo, luând cu el o suliţă. Atunci l-a văzut clar: era un tânăr de vreo douăzeci de ani, un străin cu faţa palidă şi hainele zdrenţuite. Fusese rănit grav, pesemne atacat şi reuşise cu greu să se târască până în satul lor. Omul a ridicat capul spre el şi, în ciuda fricii, i-a strigat pe limba lui: ajutor! Nu ştia o boabă de engleză, dar a înţeles acest cuvânt smuls dintr-o disperare neţărmurită.

L-a ajutat să se ridice şi i-a oferit umărul lui. În familia lui existase mereu un război tacit cu "pieile albe", cu cei care le tulburaseră tihna atâta vreme în trecut, arzându-le aşezările, siluindu-le femeile şi şterpelindu-le demnitatea. În timp ce îl ajuta pe unul de-ai lor, se gândea cu groază la ce avea să spună Ochi-de-Vultur, şeful de trib, când ar fi aflat că nepotul mult-respectatului Lup Negru i-a salvat viaţa duşmanului.

Trebuia să mintă. Dar ce să le fi spus? Americanul tremura şi uneori bâiguia ceva cu jumătate de glas. Îi era din ce în ce mai greu să se deplaseze. "Şchioapătă ca un câine beteag", îşi zicea în sine Aripi-de-Bufniţă. "Ar trebui să îl las să moară pentru tot răul pe care ni l-au făcut strămoşii lui". Dar nu se îndura. Din copilărie i se reproşase că e blând ca o femeie. Oblojea toate animalele bolnave. Visa să deprindă graiul lor.
Spre ei veneau în fugă fraţii săi mai mici, cu arcuri şi cu pietre. El le-a făcut semn să se oprească şi l-a aşezat pe american în iarba mângâiată de vântul de seară.

Ştia pe de rost cuvintele rostite între ei în acel amurg când viaţa lui avea să se schimbe pentru totdeauna:
- Ce-ai făcut? De ce l-ai adus pe diavolul alb pe pământul nostru?
- Pentru mine este un om care are nevoie de ajutor.
- Lasă-l să piară ca un vierme ce e!
- Frate, te iubesc şi te respect, dar eu sunt cel mai mare dintre voi şi mă veţi asculta.
- Oi fi tu cel mai mare, dar tata are ultimul cuvânt. Ai grijă, Aripi-de-Bufniţă, ăsta o să fie începutul sfârşitului tău.

Cât timp s-a convocat consiliul vârstnicilor, a stat lângă tânărul american care îşi pierduse cunoştinţa. Când i-a atins fruntea, era caldă. Fierbinţeala i-a pătruns în oase legându-l în mod inexplicabil de acel necunoscut. Un fir de sânge a coborât de pe buzele muribundului şi i s-a prelins pe degete. Nici nu bănuise că odată cu acel sânge semnase un pact sacru.
Nimeni nu îi ţinea partea. S-a rugat de Lup-Negru să îl doftoricească, promiţând că va munci mai mult şi că va renunţa să mai cutreiere câmpiile haihui.

A plâns în hohote, până când bătrânul a încuviinţat să îi redea simţirile celui adormit între lumi. În acele momente de răscruce sufletul călătorea între viaţă şi moarte.
Pentru că erau fraţi de cruce, Ochi-de-Vultur i-a dat binecuvântarea sa. Trupul a fost curăţat de răni şi spălat cu apă unde fierseseră ierburi vindecătoare. Glonţul îi trecuse aproape de inimă, dar o ocolise. Obiecte ascuţite îi zgâriaseră faţa şi braţele.

După ore de strădanie şi rugi, americanul a deschis ochii. Şi-a împreunat palmele şi le-a mulţumit femeilor adunate în jurul lui cu ochii străbătuţi de neîncredere.
Dar lui i-a mulţumit altfel. Pe el l-a îmbrăţişat. A căzut în genunchi şi i-a sărutat picioarele. Cu acel sărut a pecetluit legătura dintre sufletele lor.

Recunoştinţa purtată celor care i-au salvat viaţa i-a îmbunat pe înţelepţii tribului. Richard a început să-i ajute la rândul lui, împărtăşindu-le din avantajele de a face parte dintr-o lume civilizată. I-a învăţat trucuri de supravieţuire şi le-a construit un grajd pentru cai şi vite. A hrănit păsările, a curăţat casele şi s-a alăturat sarcinilor femeieşti, împletind coşuri şi îngrijind de nou-născuţi, spre amuzamentul fetelor tinere care îl imitau pe ascuns.

Nu i-a mărturisit niciodată ce l-a adus pe meleagurile lor şi cine i-a produs atâta suferinţă. Au aflat de la el doar că nişte oameni nedrepţi l-au împuşcat şi l-au agresat drept pedeapsă pentru un lucru de care nu era vinovat. Dar nici ei nu l-au întrebat vreodată, nu au căutat să scormonească în trecutul lui. Odată acceptat, lăsa în urmă tot, asemenea unui şarpe care se dezbracă de un veşmânt uzat. Nimeni nu avea nevoie de haine vechi.
- Mda, aşa sunt toate pieile albe, murmura uneori în barbă fratele lui, se omoară până şi între ei. Pentru Buză-de-Tigru, americanul a fost mereu un pericol în stare latentă, gata să explodeze într-un dezastru la momentul oportun.

Prietenia dintre ei s-a înfiripat cu fiecare cuvânt învăţat din limba celuilalt. Richard a deprins mai întâi denumirile membrilor familiei. Le pronunţa mereu cu o grijă deosebită, ca şi cum ar fi ţinut în strânsoarea buzelor o comoară fragilă. Lui Aripi-de-Bufniţă engleza i s-a părut mereu ca o a doua limbă maternă pe care şi-a însuşit-o cu o uşurinţă neobişnuită.

- Tu ai fost diavol alb în altă viaţă, îl tachina mama lui, cea mai blândă femeie din trib. Şi ea l-a îndrăgit pe american, purtându-i chiar o dragoste secretă. L-a adoptat după legile lor, trezind adesea gelozia fiilor şi nemulţumirea căpeteniilor. Se întâmpla ca în disputele lor ani de zile mai târziu, să îi ia partea lui Richard, lăudându-l pentru firea sa nonconformistă.

În ciuda umilinţei afişate faţă de bătrâni, în Richard a bătut întotdeauna o a doua inimă. Împreună au şterpelit fructe din triburi învecinate şi s-au aventurat în locuri misterioase; au sfidat legile străbune şi au îmblânzit animale sălbatice. Nimeni nu s-a mirat când l-au văzut pe Richard postat în faţa lui Glas-de-Panteră, fiica şefului de trib, făcând jonglerii cu patru portocale.

S-au îndrăgostit unul de celălalt înainte ca Ochi-de-Vultur să-şi mai poată încrunta sprâncenele în semn de indignare. Nici cele douăzeci de bice care i-au sfredelit spatele nu au potolit iubirea fetei. În cele din urmă tatăl a căzut de acord. Însă după nuntă s-a îmbolnăvit şi a cerut să fie înlocuit. Gurile rele spuneau că e blestemul omului alb, adus de sângele lui Richard. Când Glas-de-Panteră a dat naştere unui copil mort, zvonurile înnegurate au împânzit comunitatea ca o molimă.

Într-o zi i-a spus trist, cu o voce izvorâtă din alt trup uitat într-o lume îndepărtată:
- Iartă-mă, dar nu mai pot sta aici. Locul meu e în altă parte, mi-e dor de ai mei. Vreau să te iau cu mine. Vino, frăţioare, vino cu mine în Boston.
A încercat să îl facă să se răzgândească, dar toate eforturile s-au dovedit zadarnice.

Fratele lui de cruce era pregătit să părăsească ţinutul ce-l adăpostise timp de şapte ani şi oamenii de a căror bunăvoinţă se rezemase cândva viaţa lui. Femeia care i-a fost soţie l-a implorat cu lacrimi în ochi să rămână în trib pentru ea. Şi-a zdrelit genunchii în ţărâna drumurilor bătute de copite în speranţa că Richard, impresionat de rănile ei, va întoarce din nou capul înapoi. Dar americanul a privit înainte, tot înainte... Iar el l-a urmat ca un cal credincios, îngropându-şi originile în ceaţa vremurilor.

Oraşul i-a ştirbit din avânt şi inocenţă. Clădirile înalte, pantofii cu toc, genţile, maşinile zgomotoase, fast-food-urile... toate au săpat în el un gol imens prin care i s-a scurs fericirea. Prima dată când a văzut un sky-scraper a crezut că e un monstru şi s-a aruncat asupra lui Richard, protejându-l de intenţiile malefice ale creaturii. Însă americanul a râs de naivitatea lui. Râdea sănătos după atâtea luni de doliu. S-au angajat amândoi la o brutărie unde Richard cunoştea pe cineva, un bărbat rotofei cu mustaţă cafenie. Salariul modest nu le-ar fi fost de ajuns să ducă un trai decent dacă Richard nu şi-ar fi convins tatăl să-i primească în gazdă. Nu-şi mai vorbiseră de şapte ani, dar bătrânul avea nevoie de mâini de bărbat ca să-i îngrijească gospodăria. Ranchiuna era un lux pe care nu şi-l putea permite.

Erau seri în care ar fi dat orice să se întoarcă la ai lui, dar ştia că oraşul l-a prins în mrejele lui şi nu avea să-i dea drumul prea curând. Treptat, a renunţat la pălăria cu pene şi la codiţele împletite, spre nemulţumirea celorlalţi angajaţi de la brutărie, care au rămas fără sursa principală de amuzament. Şi-a cumpărat o pereche de blugi şi o jachetă, aşa cum purtau cowboy-ii în filmele western. S-a apucat de fumat ca să impresioneze fetele cu părul vopsit şi s-a botezat cu un nume nou: Phil. Ploaie Sălbatică, singura femeie pe care o iubise, avea să devină cu timpul o prezenţă fantomatică, asemenea unei umbre întrezărite din spatele unei perdele.

Existenţa lui de om modern a crescut de-a lungul a trei ani. Richard se schimbase. Jocurile de odinioară se consumaseră, la fel şi exuberanţa tinereţii. Nu mai rămăsese din ele decât un ecou stins - un şuierat de albină la urechea unui adormit. Fratele lui căuta în permanenţă ceva, o parte din el rătăcită în locul pe care-l părăsise acum un deceniu. L-a întrebat de multe ori cine l-a rănit atunci şi cum de a ajuns tocmai într-un trib de amerindieni, dar de fiecare dată răspunsul venea sec:
- Ţi-am spus că nu vreau să vorbesc despre asta, Phil. E un subiect mult prea dureros.

Într-o seară Richard a primit un telefon ciudat. Îl auzea din sufragerie:
- Cine sunteţi? De unde ştiţi asta? Am să... nu! S-a întâmplat acum zece ani... Nenorocitule, n-ai să faci asta! De ce... Da. Acolo... Trebuia să-mi dau seama că tu eşti... Ok, ne întâlnim în faţa depoului.
Richard se albise la faţă. Dacă n-ar fi fost la curent cu legea firii, Aripi-de-Bufniţă ar fi crezut că prietenul lui a murit demult.
- Cine era la telefon? Ce voia?
Dar Richard a căutat ceva într-un sertar şi a ieşit fără să-i adreseze un cuvânt.

A doua zi l-a trezit un şuvoi de lovituri în uşă. A apăsat pe zăvor. Trei poliţişti l-au asaltat, trântindu-l la pământ şi percheziţionându-l. Apoi au început întrebările:
- Unde ai fost aseară între orele opt şi zece?
Era un coşmar, o neînţelegere.
- Am fost aici, cu tatăl lui Richard Holmes. Vă poate confirma.
- O, vorbeşte engleză! a exclamat ironic poliţistul care îl imobilizase.
- Deci nu ştii nimic de moartea prietenului tău. A fost găsit împuşcat în cap lângă depoul din strada Grey.
I se părea ireal. Privirea i s-a înceţoşat, făcând ca întreaga scenă din faţa lui să semene cu un vis nereuşit. Şi-a pierdut cunoştinţa.

Mai târziu a deschis ochii într-o încăpere friguroasă, unde fusese aşezat pe un pat murdar şi îmbrăcat într-un fel de pijama. De acolo l-au dus la interogatoriu. Tortura acelor clipe i-a smuls amintiri pe care nici nu ştia că le are. A fost bătut, scuipat şi umilit. Dintr-o dată, faptul că nu aparţinea acelei lumi l-a azvârlit la marginea umanităţii. Însă nu i-a judecat, nici măcar nu i-a urât. Nu se putea gândi decât la destinul nedrept care l-a despărţit de fratele lui de cruce. Seara în care Richard primise acel telefon a fost ultima când avea să-l mai vadă. Nu l-au lăsat să-i cânte Haoa thatthaa, nici să-l şteargă de sânge ca altă dată. Americanul a fugit ca un laş şi a murit printre ai lui, printre "pieile albe". De data asta glonţul i-a sfârtecat carnea şi nimeni nu l-a mai ajutat să o coasă. Odată cu el au fost înmormântate toate secretele. Nu a priceput niciodată de ce nu i le-a împărtăşit, de ce sufletele lor nu s-au îngemănat până la capăt şi de ce Richard a ales să moară singur, fără el...

***

- I se spune şi culoarul morţii, ştiai asta?
Indianul se opri. Privea într-o direcţie necunoscută, ca şi când nu l-ar fi auzit.
- Crezi că-i e frică? întrebă Stubs, rânjind.
- Cui nu i-ar fi într-o situaţie ca asta?
- Mie nu. Eu aş fi trecut prin foc şi pucioasă ca un bărbat adevărat.
Budincă zâmbi împăciuitor şi îi puse mâna pe spate bărbatului cu plete negre.
- Hai, să mergem.

Aripi-de-Bufniţă porni încet, târându-şi tălpile goale pe podeaua rece, ca o apă a morţii. Dacă aş fi avut pantofi în picioare, mi-ar fi părut rău că mă despart de ei în curând.
Îl părăsise orice durere. Îl încerca doar o amorţeală în vârful ţestei.
Oare cum o fi dincolo? Bunicul mi-a zis că e ca atunci când te trezeşti de dimineaţă şi eşti încă agăţat de lumea viselor. Nu ştii de care tărâm al realităţii aparţii. Te învăluie un nor argintiu şi devii din nou copil, dar nu mergi în patru labe, ci pluteşti. Eşti din nou fericit şi fără griji, până vine un om îmbrăcat în piei de vulpe sau de lup care îţi spune ce-ai greşit în viaţa trecută. La sfârşitul prelegerii eşti condus într-o cameră de aşteptare cu un cap de bivol pictat la intrare. Aştepţi până ţi se dă o nouă viaţă ca om sau ca animal.
Dacă bunicul s-a înşelat? Dacă aici se termină totul... aici, la capătul culoarului?

Ajunseră în dreptul unei uşi lugubre, păzite de două matahale inerte. La un semn, se împrăştiară, lăsându-i pe cei trei să pătrundă în pântecul întunecos al camerei. Îi scoaseră lanţurile, împingându-l în scaunul negru. Îi legară mâinile şi îi acoperiră capul cu ceea ce i se păru a fi o caracatiţă menită să-i absoarbă suferinţa. În faţa lui, separaţi de o peliculă sălcie, o mână de oameni îi arunca din ochii sângerii săgeţi de ură. Printre ei îl recunoscu şi pe bătrânul Holmes. Vocifera pesemne un blestem. De ce erau toţi împotriva lui? Cu ce le greşise?

Oftă, stingând ultima flacără aprinsă la căpătâiul sufletului său de umbra strămoşilor. Îşi aminti sărutul cald al mamei mângâindu-i fruntea şi degetele lui mici scormonind în nisip. Era ziua în care i s-a promis că, dacă e cuminte, va primi cheia către împărăţia fluturilor. I se făcu dor de câmpiile înroşite de amurgul soarelui şi de roibul său. Voia să alerge, să-şi piardă urma într-o pădure deasă. Îi era sete.... ar fi băut apă dintr-un iaz. Dar aici nu erau iazuri, doar cutii zăvorâte.

Dintr-o dată, o adiere de nicăieri îi gâdilă nările. Simţi cum greutatea care îl ţintuia lăsa loc unei senzaţii ciudate, de parcă din el creştea un copac, întinzându-şi crengile în braţele lui. O durere uluitoare îi chircea umerii. Se uită în jur, crezând că cineva îl apasă cu pumnii, dar fiecare îşi ocupase poziţia la o distanţă considerabilă de el. O siluetă se pregătea să tragă maneta. Apăsarea se înteţi. Începu să tremure şi trupul îi căzu pe duşumea. Era imposibil, o ştia. Totuşi nu se mai afla pe scaun. Din el creştea ceva, se înălţa.

***

- Mă, voi sunteţi nebuni? Cu cine lucrez eu aici? Vă dau afară, incompetenţilor!
Budincă îşi frământa mâinile. Avea chipul livid şi slăbise vizibil.
- Ştiam că n-o să ne credeţi, domnule director.
- Voi vă bateţi joc de mine, flăcăi. Aţi lăsat să scape un prizonier chiar înainte de execuţie.
- Î-întrebaţi-l pe Stubs, şi el a fost de faţă.
Bărbatul în uniformă tuşi nervos, apoi îngăimă pierdut:
- Da, am fost acolo... trebuia să dea de manetă, să pornească maşinăria. Atunci... s-a întâmplat. O lumină orbitoare a inundat încăperea. Când ne-am deşteptat, dispăruse. I-am tras la răspundere pe martori, poate l-o fi ascuns unu'. Pe unii i-am şi bruscat. Mă ştiţi pe mine, sunt băiat dintr-o bucată. L-am căutat până am ajuns în cutia lui. Am deschis-o şi... a zburat o bufniţă. Stătuse acolo, în întuneric. Şi-a luat zborul pur şi simplu. Tony s-a jurat că pasărea a şoptit un nume înainte să iasă pe o ferestruică, Robert sau Richard... Auzi, păsăroiul a vorbit!
Stubs izbucni în râs. Hohotele lui sinistre răsunară de-a lungul coridorului, ca balada unui muribund.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer