Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Anghel Marcu


Augustin Ioan

07.02.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
L-am pomenit pe arhitectul Anghel Marcu, cel care îşi făcuse potecă spre sediul redacţiei Arhitectura, mai cu seamă după ce revenisem din SUA şi concepeam numărul despre biserici noi. Domnia sa mi-a atras atenţia asupra acestui fenomen puţin studiat, cel al lăcaşurilor de cult construite (sau restaurate) în timpul regimului comunist. Când am spus că s-a rupt lanţul transmisiunii între generaţia interbelică şi cei care am început să proiectăm lăcaşuri de cult după 1989, păream să omit şi cele câteva biserici care s-au construit, totuşi, prin iuţeala de mână a câte vreunui preot dăruit şi nebăgarea de seamă a autorităţilor, mai cu seamă a celor locale. În Bd. Ghencea, am fost vecin cu biserica de la capătul tramvaiului 41, eufemistic numit... metrou uşor. O biserică ridicată, se pare, pe o parcelă aparţinând armatei, pe vremea lui Bodnăraş. Am povestit în serialul TVR Arhitectura ortodoxă din România secolului al XX-lea, făcut în 2006-7, despre acest lăcaş de cult, cu ajutorul preotului paroh de atunci, a cărui voce baritonală îmi zgâlţâia ferestrele de fiecare dată când punea accentele cuvenite în liturghie: era apropiat protipendadei PSD şi făcea slujbe mai tuturor celor care se îngropau, apoi, în Cimitirul Ghencea Militar, cu barosanii anilor nouăzeci şi ai celui de-al treilea mandat Iliescu; în 2008 m-am mutat de acolo şi i-am pierdut urma, căci la noi venea nu dânsul, ci părintele Jenel, care îmi spunea, în pofida tuturor explicaţiilor, domnul investitor, căci le cumpărasem muşamale pentru toate mesele din biserică şi alte lucruri trebuincioase... În fine, tot preotul paroh de care vorbesc a făcut aşezământ de bătrâni şi ne-a afluit toate pomenile particulare înspre întreţinerea acestora, apoi a adunat şi copiii sărmani din cartier pentru un program pe care astăzi l-am numi de after school: mamele găzduite acolo îi hrăneau, în învăţau să îşi facă cruce cuviincios, îi supravegheau la lecţii, le mai dădeau o masă caldă şi îi trimiteau, apoi, la casele lor sărmane. În fine. Şi părintele mi-a povestit şi din activitatea eroică, de-a dreptul nebunească, a preotului ctitor, îngropat în curtea bisericii, dar care venea, după momentul 1956 budapestan, pe o temporară relaxare a represiunii politice, plus o slăbiciune a liderului comunist (i.e. Trădătorului, pentru cunoscători) Bodnăraş, căruia îi murise fata şi i s-a părut că a nu pedepsi cutezanţa comunităţii care îşi făcea biserică era un act de clemenţă. În fine, biserica mi se pare şi acum corectă, dacă nu de-a dreptul post-brâncovenească. Aşa era şi aceea făcută de Anghel Marcu, deja, cred, octogenar când l-am cunoscut eu. Dânsul era specialist în ceva extrem de rar la noi: arhitectură funerară şi, în numărul din Arhitectura dedicat spaţiului sacru, i-am publicat astfel de lucrări. Deşi foarte aproape de originea arhitecturii (sau, oricum, de atributele originare ale acesteia, indiferent de data când e făcută), arhitectura funerară este foarte rar ilustrată la noi de către arhitecţi, alţii decât Ion Mincu; acesta, poate la fel de mult ca şi în arhitectura sa cunoscută, a construit în Bellu morminte extraordinare, din trunchiuri de piramidă şi cupole, ornate potrivit vremii, dar atemporale în substanţa lor. Sunt foarte mirat că nimeni nu discută acest subiect în vreuna din prea multele şcoli de arhitectură pe care le avem, întrucât nou-îmbogăţiţi sunt şi, de murit, murim - toţi - sigur.

Anghel Marcu mai făcea şi proiecte de mobilier urban şi memoriale de mare eleganţă. Schiţele pentru memorialul său de la Râpa Robilor de la Aiud, unde este dezvoltată tema Fratelui Mort (o cruce imensă, dusă pe umeri de către semenii săi, sugeraţi de cruci duble), sunt ajutătoare în a înţelege proiectul edificat. Ca şi Nicolae Cucu în anii cincizeci la memorialul comuniştilor din Parcul Carol I (devenit al Libertăţii), dar mult mai târziu, arhitectura este interbelică în expresie, în severitatea formelor şi în detalierea soclului, care cuprinde, la Aiud, şi un muzeu). Mi se pare cea mai înaltă expresie a harului lui Anghel Marcu şi lucrarea sa cea mai bună. Interes prezintă şi proiecte de memoriale pe care nu le-a mai construit nimeni (avea, de pildă, unul pentru cei doi fraţi Kennedy asasinaţi); unele erau vădit brâncuşiene, altele erau izvorâte din studiul atent al arhitecturii vernaculare, ţărăneşti, din ţară, de care era ataşat.

Avea şi motiv: era un emul al doamnei Henriette Delavrancea Gibory, a cărui memorie o emula pentru ca şi noi, ceilalţi, prea tineri pentru a o fi cunoscut, să îi cunoaştem nu numai vilele interbelice graţioase, din Bucureşti şi de la Balcik, ci şi, mai ales, poate, repertoriile de arhitectură rurală pe cale de dispariţie, în marginea cărora proiectase, după război, locuinţe potrivite. Îmi amintesc de două astfel de cataloage, pe care mi le-a arătat Anghel Marcu (şi la elaborarea cărora lucrase în echipa maestrei dumisale). Nu am avut prezenţa de spirit să le scanez, atunci. Când mi-am dat seama şi am vrut să o fac, domnul Marcu era deja bolnav şi nu mai ieşea. Acele cataloage ar trebui, cred, revizitate, republicate şi studiate din nou. Doamna Miliţa Sion a făcut o excepţională retrospectivă H. Delavrancea, dar aceste lucrări nu au reapărut la suprafaţă şi, deci, nu pot fi interpretate acum, când s-ar putea şi construi. Doamna arh. Liliana Chiaburu şi-a făcut un crez şi o carieră din proiectarea în manieră aşa zicând populară de vile periurbane; de ce nu s-ar încuraja mai mult asemenea revizitări ale tradiţiei, deja onorate de comentariul marilor interbelici?

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer