Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Scopul esenţial al artei e să afirme, să dea speranţă


Mihai Brezeanu, un interviu cu Andrei Şerban

11.02.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Notă: Răspunsul la prima întrebare a acestui interviu a apărut pe LiterNet sâmbătă, 4 februarie 2017, la patru zile de la declanşarea manifestaţiilor de stradă în care sute de mii de oameni protestau în Piaţa Victoriei din Bucureşti şi în zeci de oraşe din România împotriva ordonanţelor emise de Guvernul Grindeanu privind amnistia şi graţierea.

Mihai Brezeanu: Domnule Şerban, am purtat dialogul care a dus la interviul de mai jos vreme de câteva săptămâni, la distanţă, via e-mail, pe ruta New York - Bucureşti. Intenţia iniţială era să vorbim despre teatru, despre operă, despre lumea culturală românească. Iată însă că, fix înainte de a-l finaliza, istoria s-a pus din nou în mişcare pe repede înainte şi, în acest moment, străzile României sunt pline, seară de seară, de sute de mii de oameni care contestă acţiunile Guvernului Grindeanu. Prin urmare, cred că e important să prefaţăm interviul cu câteva rânduri despre acest subiect de maximă actualitate. Cum comentaţi deciziile guvernamentale şi cum priviţi spre imaginile ce prezintă imensele mulţimi din centrele marilor şi micilor oraşe ale României?
Andrei Şerban: Răspund de la New York, unde zilnic ne aflăm în mijlocul protestelor contra celor ce conduc acum America şi nu e o întâmplare că, în acelaşi timp, acţiunile de contestare se amplifică şi în România. Dacă în America spiritul protestatar are o tradiţie îndelungată, mă bucur să constat că şi la noi se poate acţiona într-o situaţie care ameninţă atât de grav democraţia. Sunt încurajat să văd că aceste semnale de trezire devin vizibile şi îi felicit şi îi admir pe compatrioţii mei. Faptul că, în sfârşit, după alegeri, oamenii au ieşit din apatie arată că România nu mai poate fi considerată ţara pasivităţii indiferente.
Nu mă aşteptam, dar e foarte bine şi just ca dintr-odată sentimentul responsabilităţii civice la români să se manifeste atât de puternic. E minunată această trezire, senzaţia că, în sfârşit, ceva se întâmplă: să spui NU invitaţiei la hoţie, mai mult, să demaşti hoţia reală pe care guvernul PSD continuă să o comită de când există, să arăţi că practica lor bine ştiută, încă din comunism, de a băga pumnul în gură, nu mai e posibilă, că s-au demascat singuri prin modul în care au acţionat! Da, e evident ca lumina zilei că politicienii ne mint, îşi bat joc şi fac promisiuni false doar ca să profite şi să fure mai mult decât oricine. Simt că aceste proteste vor face istorie. Îmi amintesc cu emoţie de momentul din Piaţa Universităţii din 1990, când eram director la Teatrul Naţional. Îmi amintesc ce era unic atunci, cum viaţa şi arta se oglindeau, cum aceeaşi energie îi anima atât pe protestatari, cât şi pe actorii Trilogiei Antice. Azi, teatrul străzii a devenit artă activă. E un semn că spiritul Pieţii Universităţii nu a murit, e viu şi va fi reînnoit. Să fie într-un ceas bun!

"Trecem, în lume, printr-o perioadă de agitaţie maximă, de conflicte intense şi inamicul numărul unu al nostru, al tuturor, e negativitatea"

M.B.: Domnule Şerban, de câţiva ani buni, v-aţi făcut un obicei din a veni în România în fiecare vară şi în fiecare iarnă şi de a monta minimum două spectacole pe stagiune. La început de 2017, la Bucureşti, Cluj şi Iaşi, se joacă 7 piese şi 5 opere regizate de Andrei Şerban. Vorbim de CarouselOmul cel bun din Seciuan şi Ivanov la Bulandra, Soldatul de ciocolată la Odeon, Strigăte şi şoapteHedda Gabler şi Unchiul Vania la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, TroieneleIndiile galanteLucia di Lammermoor şi Văduva veselă la Opera Naţională Română Iaşi şi o altă versiune a Luciei di Lammermoor la Opera Naţională Bucureşti. Ce vă determină să reveniţi şi să lucraţi aici?
A.Ş.: Nu eram conştient că se joacă atât de multe şi acum îmi lipseşte al 13-lea - Lear(a) - care, din păcate, s-a oprit în plin elan... Toată viaţa mea a fost caracterizată de voiajuri. Adevărat, în ultimii ani, am lucrat mai mult aici, dar şi la Paris, Washington, Praga, Sankt Petersburg, Seul, Budapesta, toate în limita timpului liber de la cursurile la Universitatea Columbia din New York, unde conduc în continuare secţia de actorie a şcolii de teatru.
De ce revin? Un răspuns ar fi pentru a mă hrăni cu impresii ca cea trăită de Gabriel Liiceanu, ca spectator la Lucia de la Opera din Bucureşti: "Ies din teatru cu sufletul cuprins de căldura bucuriei înalte. Iată ce ne ţine vii: bucuria de a oferi bucurie!".
Avem nevoie de bucurie, în special acum. Trecem, în lume, printr-o perioadă de agitaţie maximă, de conflicte intense şi inamicul numărul unu al nostru, al tuturor, e negativitatea. Observ întristat, de câte ori revin, cât de mult a crescut nivelul acestei negativităţi, cum se manifestă în tot, de la relaţiile umane de pe stradă până la mesajele filmelor şi spectacolelor din teatru.
Ce mă determina să insist revenind e un fel de responsabilitate şi credinţa în profesia pe care o cultiv de peste o jumătate de secol, ca o armă de luptă contra negativităţii. Atitudinea pozitivă e, pentru mine, singura posibilă. Sunt convins - am verificat în sutele de spectacole create pe toate continentele - că scopul esenţial al artei e să afirme, să dea speranţă. Evident, nu happy-end-ul holywoodian.
În tragedia greacă, conflictul ce creează tensiunea între două forţe opuse se rezolvă de fiecare dată printr-o a treia forţă, care produce reconcilierea. Această forţă e singura care aduce o energie nouă: catharsis-ul este egal cu transformarea de stare. Pleci acasă mai tolerant, mai înţelegător, mai plin de compasiune pentru fiinţa umană. Şi simţi în tine însuţi o vibraţie bună. Dar e nevoie de a treia forţă, care de prea multe ori lipseşte.
Forţa negativităţii e uriaşă şi blochează orice ieşire spre lumină, anihilează catharsis-ul. Piesele scrise recent cam suferă de acest sindrom, la fel şi spectacolele puse în scenă. Dacă pot contribui câtuşi de puţin prin prezenţa mea la experienţa catharsis-ului, cred că merită efortul de a re-veni.

"Am un stil fără stil"

M.B.: Cum aţi caracteriza reacţiile lumii culturale româneşti la spectacolele dumneavoastră? Mă refer atât la profesionişti şi la critici, cât şi la simplii spectatori.
A.Ş.: E o diferenţă clară între reacţia breslei (inclusiv criticii) şi reacţia spectatorilor. Spus mai pe şleau: unii refuză, alţii acceptă (evident nu în bloc - sunt şi excepţii). E normal să fie aşa.
Am un stil fără stil, greu de definit, nici un spectacol de-al meu nu seamănă cu cel dinainte; doar rău-voitorii titrează superficial şi denigrator: "Încă un show marca Andrei Şerban". Cine vine cu deschidere şi fără agende secrete recunoaşte că nu există o "marcă" în ce mă priveşte. Ce comercial şi sec sună cuvântul marcă!
Pe de altă parte, pentru unii nu sunt destul de "experimental", pentru alţii nu destul de "conservator" - nu sunt nici-nici, nici destul de cinic, nici băşcălios (cum se poartă), nici anarhist de stânga, dar nici de dreapta, totuşi irit, uneori profund, de obicei pe criticii tineri radicali, pentru care singurele spectacole care contează sunt ale celor sub 40 de ani, cât şi pe unii colegi de breaslă care nici nu-mi văd spectacolele.
În schimb, am adeziunea aproape totală a spectatorilor. Şi ştiu de ce. Pentru că ei vin cu o foame şi sete de altceva. Vreau să cred că oamenii merg la teatru din nevoia de a intui, chiar şi pentru un minut, posibilitatea unei alte lumi, invizibile. De aceea merg eu la teatru şi ştiu că nu sunt singur.

M.B.: Spectacolele dumneavoastră stârnesc, aproape întotdeauna, polemici intense. Aş spune că cele de operă mai mult decât cele de teatru.
A.Ş.: Da, pentru că în operă există un fel de club privat al aşa-zişilor specialişti cvasi-fanatici, care îşi asumă arogant, dar fără nici o justificare, postura de "nepoţi de drept" ai compozitorilor sau de moştenitori ai unei "tradiţii operatice" cu care se mândresc, dar care e, de fapt, un muzeu de antichităţi plin de praf şi rugină.
În teatru, acest gen de club nu există. Ce tradiţie să respecţi în teatru?! Între cea a lui Euripide de acum 2.000 de ani şi cea mai recentă, a post-modernismului experimental, sunt atât de multe! De aceea, experimentul în teatru e mult mai uşor acceptat. Adevărul e că mie nu-mi place cuvântul "experiment": e rece şi lipsit de emoţie. Prefer "invenţie" sau "inovaţie". Da, e mereu nevoie de inovaţie şi invenţie în orice facem, fie în teatru sau în operă! Altfel devenim mediocri.
Deşi, prin comparaţie, tradiţia operei e mult mai recentă (durează de câteva secole), paradoxal pare învechită şi sufocată de dogme absurde, mizerabile. Din păcate, la noi există anumite mafii care decid uneori cine va conduce instituţia de operă şi printre aghiotanţii acestor mafii sunt cei plătiţi să scrie aşa zisele "cronici", care incriminează sau aplaudă, după cum le e dat ordinul. Ca să folosesc expresia lui Pleşu: "Gazetari plătiţi să fie proşti făcând pe deştepţii". Orice s-ar spune, eu am însă conştiinţa curată că fac parte din cei ce aduc în operă un suflu nou, ceva adevărat, ne-trucat, care, din fericire, îi atinge pe foarte mulţi.

"Am devenit ţinta numărul unu a celor cu toporul în mână"

M.B.: V-aţi dori să nu existe aceste polemici?
A.Ş.: Polemicile sunt binevenite. Prin definiţie, ele se opun placidităţii şi resemnării. În acest sens, orice zgomot produs, orice sparge rutina şi clişeul somnolenţei e binevenit. Dar când aceste polemici sunt pline de ură, la ce ajută? Ce pot eu să învăţ din ura altora?
Cineva îmi scria, ca să mă consoleze, că "Ura, la noi, e semnul sigur al reuşitei. Vai de cel care nu reuşeşte s-o stârnească! Aşa că, bucuraţi-vă: aţi izbit în plin!". Am izbit sau am fost izbit?
Toată viaţa am fost intens controversat, dar acum, la vârsta mea, e chiar amuzant să constat că sunt atacat cu o pasiune şi mai nemăsurată, ca nimeni altcineva în arta spectacolului autohton. Mă întreb: oare e o epidemie sau de ce atrag aceste animozităţi şi calomnii? Poate îşi propun să mă dezguste ca să mă retrag? Ştiu că mulţi ar fi uşuraţi!
Prietenii îmi spun că nu trebuie să iau în seamă enormităţile care se lansează împotriva mea în spaţiul public, fără nici o bază, căci toată lumea ştie că în spatele atacurilor stau interesele unor grupuri deranjate de prezenţa mea. Sigur că am şi apărători extrem de sensibili şi obiectivi, care nu-mi sunt prieteni personali!
Îmi spun că poate "e ok" că nu-i las indiferenţi pe duşmani. Aparent, ura e o formă de ataşament emoţional, bine că măcar există reacţii!
Îmi amintesc că atunci când am revenit în '90, după revoluţie, eram considerat un erou al libertăţii şi urcat pe un soclu pe care nu l-am luat niciodată în serios. Azi, atmosfera s-a schimbat. Fenomenul universal al distrugerii "statuilor" e la modă acum şi observ puţin uimit că am devenit ţinta numărul unu a celor cu toporul în mână.

"Când mă duc la unteatru, mă simt plin de entuziasm!"

M.B.: Vă văd adesea, în public, la spectacolele regizate de colegi de-ai dumneavoastră.
A.Ş.: Da, constat senin că sunt în continuare la fel de curios ca la 18 ani!

M.B.: Care vi se pare că e nivelul actual al teatrului românesc? Care sunt regizorii relevanţi ai momentului?
A.Ş.: Sunt mulţi actori, regizori, scenografi, muzicieni pe care îi respect. Dar am o slăbiciune: ce fac Andrei şi Andreea Grosu cu unteatru e mai mult decât remarcabil!
Când mă duc la unteatru, mă simt plin de entuziasm, atât datorită climatului şi atmosferei sănătoase de lucru, cât şi amplorii pe care a luat-o acest grup şi anvergurii pe care a dobândit-o în numai câţiva ani de la înfiinţare. Am văzut la ei numai spectacole bune şi foarte bune, deci mă consider un suporter necondiţionat. Aş fi bucuros să colaborez cu ei, m-aş simţi în elementul meu, aşa cum eram la începuturi, lucrând fără buget, fără pretenţii, fără tam-tam, cu tineri care dovedesc că, prin pasiune, pot să joace orice. Teatrul independent aduce un aer de prospeţime, curaj şi speranţă. Şi le urez să aibă noroc. Norocul e important.
Mă gândesc la cei care au avut şi au cu adevărat talent, dar care nu au avut şansa să fie recunoscuţi. Şi la câte celebrităţi fără pic de talent sunt ovaţionate, în timp ce mulţi artişti foarte talentaţi sunt nedreptăţiţi şi rămân nerecunoscuţi, fără mijloacele de a-şi cultiva talentul şi de a se afirma.

"Oricât de bun şi talentat e un actor, dacă e spion al diavolului, la ce bun?"

M.B.: Se vorbeşte enorm de calitatea actorilor de teatru români, comparându-se intens marile nume ale anilor '70-'90 cu cele de acum. Unde vă plasaţi: de partea nostalgicilor care nu mai văd valoare semnificativă în prezent sau de partea celor care cred că prezentul nu e cu nimic inferior trecutului?
A.Ş.: Răspund indirect: replica mea favorită din Lear e aproape de final, când, în închisoare, regele o încurajează pe Cordelia cu o metaforă: "Noi suntem spionii lui Dumnezeu". Cuvântul spioni (la origine cu sens negativ, plin de suspiciune) e întors cu 180 de grade. Spionii devin, aici, mesagerii ascunşi ai binelui. Să afli că poţi să lucrezi deghizat împotriva diavolului - ce descoperire plină de speranţă!
La fel şi cuvântul actor. Sensul iniţial a fost corupt. De sute de ani încoace actorii au fost luaţi drept saltimbanci imorali, prostituate dubioase, fără caracter. Când însă ne amintim că Eschil a fost un preot care dansa şi cânta în misterele eleusine sau că, în Evul Mediu, actorii proveneau din biserici şi că au fost precursorii direcţi ai lui Shakespeare, nu putem să nu ne gândim la semnificaţia ezoterică a cuvântului actor.
Sigur că sensul s-a pierdut în timp, dar totuşi, oricât de bun şi talentat e un actor, dacă e spion al diavolului, la ce bun? În comunism, cei care i-au dat mâna şi au semnat pactul, odată ce şi-au mânjit sufletul, cum să îl mai ridice pe spectator şi să îl ducă pe culmi? La fel şi azi, dacă te numeşti actor şi accepţi toate compromisurile doar ca să supravieţuieşti, al cui spion eşti?
Ca să răspund direct: marii actori au fost şi sunt oameni adevăraţi. Din punct de vedere al conştiinţei actorilor, diferenţele nu depind de când au trăit, ci de cum au trăit.

M.B.: Amestecând puţin genurile, aleg trei oameni despre care cred că vă datorează un salt major în carierele lor: Alexandra Fasolă, Venera Protasova, Vlad Ivanov. Cum i-aţi ales pentru a lucra cu ei? Care e secretul exploziei lor după întâlnirea cu Andrei Şerban?
A.Ş.: Simplu, sunt printre cei care s-au aventurat cu încredere în a căuta împreună cu mine ceva ce nimeni nu ştie ce e şi care poate rămâne imposibil de găsit. Şi, ştiind că imposibilul poate nu va aduce cine ştie ce mari descoperiri teatrale, nu s-au speriat, ci au continuat să caute. Au acceptat să se deschidă şi, temporar, să îşi pună în buzunar ego-ul, ca să trăiască în teatru ceva ce nu ştiau nici ei, nici eu.

"Lumina e vibraţie în stare pură"

M.B.: Deşi spectacolele dumneavoastră sunt atât de diferite, există cel puţin un element care le uneşte: felul în care "regizaţi" luminile. Cu un termen la modă şi în lumea românească, felul în care realizaţi light design-ul. De unde pasiunea pentru reflectoare?
A.Ş.: Pe scenă vreau să simt vibraţia vieţii, iar lumina e vibraţie în stare pură. Lumina e un fenomen obiectiv, care creează atmosferă. Atmosfera e dătătoare de energie, iar calitatea energiei depinde, printre altele, şi de cât de sensibil e folosită lumina. Încerc să găsesc de fiecare dată lumina justă, nu e uşor, dar e un mare avantaj, pentru că îi ajută imens pe actori.
Dar detest expresia snoabă şi artificioasă la culme: lighting design. E oare atât de ruşinos să spui simplu: Lumini?!

M.B.: Povestesc cu prieteni care merg de zeci de ani la teatru şi care mi se confesează că, deşi există încă multe spectacole foarte bune, parcă n-au mai simţit de multă vreme, pe scenă, magia care i-a făcut iniţial să se îndrăgostească de aceasta artă. Ce mesaj aveţi pentru ei?
A.Ş.: Cu alte cuvinte, întrebarea e dacă muza ne vizitează în teatru sau dacă e absentă?! Totul e atât de subiectiv: ce îmi place mie, magia pe care o simt eu, poate pentru altul e doar plictiseală şi pierdere de timp.
Cum definim adevărata magie? Nu există cuvinte, dar, când e prezentă, o simţim cu toţii, ca şi cum am respira alt aer; avem senzaţia unui alt nivel de realitate.
Nimic nu rămâne la fel. Cu timpul (şi... Internetul), mentalităţile şi gustul vremii schimbă chiar şi definiţia magiei, cum o numesc prietenii dumneavoastră, căci ea acţionează azi diferit asupra fiecăruia dintre noi. Şi totuşi, vechea, dar mereu tânăra muză ne vizitează din când în când. Pentru asta lucrăm, conştienţi de faptul că, deşi fotoliul ei rămâne gol mai tot timpul, avem nevoie să ne pregătim constant pentru venirea ei. Ea soseşte când vrea, pe neaşteptate.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer