Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La pichet (I)


Radu Părpăuţă

20.02.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am să bat puţin cîmpii albi cu oile mele negre despre armată, armata ceauşistă, precizez, ca să nu-mi bat singur cuie-n talpă. Că tot veni vorba de cuie, deviez puţin. Doar în armată am aflat ce înseamnă să ai cuie în talpă, adică în bocanci. Cînd am plecat în armie, o domnişoară (s)educatoare, pe care o vizitam intens pe atunci pentru... ăăă, dar să lăsăm. Educatoarea, zic, mi-a urat: "Bocanci uşori". Mi s-a părut stupidă urarea, dar apoi am aflat greutatea de plumb a bocancilor după cîţiva kilometri de marş, başca cuiele, care nu ştiu cum dracu' de ieşeau mereu prin talpă ca ţepuşele dacilor în calea popoarelor migratoare şi ţi se înfigeau în carne; dacă nu pîn' la os, măcar pîn' la sînge. Şi plînge-te sergentului, pufane, că atîta-ţi trebuia, mai luai şi un şmotru pe'deasupra!

Cînd mă întîlnesc cu fostul meu camarad de arme şi apoi coleg de facultate, povestim des întîmplări din armată: uşurele, puţin pudrate cu umor, cu o leacă de indecenţă cazonă. Să fie spre deliciul soţiilor noastre. Luş, soţia prietenului meu, a spus odată:
- Măi, da' bine aţi mai petrecut voi în armată!

Na! Unde dai şi unde crapă! Tot povestind istorioare cu gradaţi tîmpiţi sau cu beţivăneli haioase, dăm impresia că armata a fost aşa, o operetă în pas de defilare. Nu prea ne batem capul să cugetăm mai adînc la perioada asta. Eram tineri, prostuţi, armata a fost cum a fost, dar a trecut, dă-o dracului - aşa judecăm. Mai e şi dulceaţa asta a trecutului, "coloarea", cum spune Maestrul Sadoveanu. Şi spune-i tu povestitorului moldovean să nu mai povestească cu "coloare" lăcrămoasă, reînviind cu nostalgie capricioasă amurgurile viorii, bunătatea bleagă a foştilor camarazi, pupatul înduioşat cu muci la beţii sau baligile campestre de altădată! E ca şi cum ai impune mîţei să nu mai prindă şoareci; doar dacă ne-ar castra ca pe mîţe sau ne-ar inocula vreun ser intraîmbîrligăcios, care să ne extirpe instinctul de povestitor neaoş şi să ne dinamizeze cu hormoni de dureri masculine abisale şi de tragism pur, aşa ca să scriem furibund istorii crunte cu mafioţi mariopuzieni şi alte puţe din astea. Îmi amintesc cum bietul Dorin Spineanu a umblat vreo juma de an cu o carte de Puzo la el - voia să scrie un super-Naşul şi harşti! să rupă gura literaţilor români.
- Dorine, mai bine caută cărţile din rîndul al treilea de pe rafturi (acolo ţinea el autorii mari, îmi arătase odată) şi scrie ca ăia, mitic, nu cu Mitică.
- Da' eu nu-s şoldovean, bre!
- Ei, atuncea scrie ca Puţă.

Dar să fac stînga-mprejur, că îmi sună apa în cap de-atîta teorie, nici nu mai ştiu ce voiam să povestesc.

***
Am făcut armata la grăniceri, la TR (Termen Redus - nouă luni, cum făceau cei care intraseră la facultate). Spre sfîrşit ne-au dat grade, ne-au făcut sergenţi, "au înflorit bostanii", ziceau cu rîcă cei de la "trupă", adică cei care făceau armata întreagă, săracii. Tresele pe care le primiserăm erau galbene ca gălbenuşul de raţă sau ca nişte flori de bostan - de aici "au înflorit bostanii". Doar cîţiva au rămas caporali, fiindcă se arătaseră prea căpăţînoşi, nu în sensul de proşti, ci încăpăţînaţi, făcuseră bulău (arest), se puseseră în gură cu ofiţerii şi chestii din astea; dacă stau şi mă gîndesc bine, ei, căpăţînoşii, au procedat cel mai bine, cel mai corect, măcar şi-au exprimat jemanfişismul faţă de scîrba aia de armată; n-au pierdut nimic în definitiv, ba au cîştigat în faţa sinelui. Deci, ne-au gradat şi, chiar la sfîrşitul armatei, am făcut un stagiu de pregătire în frontiera de-a lungul Prutului, la graniţa cu măreaţa Uniune Sovietică, aşa de măreaţă că n-o mai cuprindea propria-i piele: a dat pe dinafară şi peste Basarabia.

Eu, băiat cuminte, crescut la ţară, cu frica de Dumnezeu şi de autorităţi, am ţinut ascuns în mine jemanfişismul mai sus pomenit, aşa că m-au făcut sergent şi am fost repartizat la pichetul Hodăieşti, aproape de Iaşi şi, deci, aproape de casă. Nerozia optimistă încă mă stăpînea. Ce-i drept, unele accente melancolice apăruseră. Ba şi primele fragile depresii.

Trebuie să vă spun că repartizarea nu a fost în cazul meu chiar întîmplătoare. Atunci era prin mai, iar eu, de pe la Crăciunul trecut, devenisem ceea ce dorea şi doreşte cu ardoare orice român, ceea ce caută zi şi noapte fără să aibă linişte, în armată, la locul de muncă, în administraţia publică, la alimentare şi la toate instituţiile unde are un interes cît de mic, devenisem deci un pilos. AVEAM O PILĂ, oameni buni! PCR-ul, adică Pilele, Cunoştinţele şi Relaţiile, îmi pusese mîna dumnezeiască în cap. URAAA!

Ce se întîmplase. Înainte de Crăciun ne-a călcat satul lent-colonelul Burţilă cu o misiune deloc belicoasă - să cumpere vin pentru sărbători, că "la ţărani" vinul, se ştie, era mai bun ca în comerţul socialist. Tov colonel, că aşa-i ziceam toţi, eliminînd niţel degradanta particulă "lent", a tras la nea Fănică, un văr de-al tatei, care locuia nu departe de noi, aproape de cimitir (bietul nea Fănică, Dumnezeu să-l ierte, n-a avut mult de mers pînă la cimitir, că era poartă în poartă). Din vorbă în vorbă, la un pahar de vin, unde se despleticesc limbile ca la Turnul Babel şi se uită gradele dintre oameni, nea Fănică a aflat că tov colonel Burţilă cătăneşte, ca să zicem aşa, la grăniceri.
- Am şi eu un nepot în armată la grăniceri, sare de colo nea Fănică. Taică-său e văr cu mine.
- Zău? face tov colonel.
- Are un vin mai bun ca al meu, încheie şmecher vorba nea Fănică, făcînd cu ochiul.

Atunci tov colonel a devenit brusc interesat. Şi aşa nea Fănică şi tov colonel Burţilă au ajuns la noi. Bineînţeles, tata i-a făcut cadou lui tov colonel, mă rog, aşa se zice, două canistre de vin din butoiul cu vin din cel bun - numai ottonel şi fetească prima-ntîi, mama i-a îndesat şi ea în diplomatul kaki nişte hartane de slănină. Pe urmă cei trei bărbaţi s-au făcut praştie, tata şi cu nea Fănică, ajutaţi de şofer, abia l-au aburcat pe burtosul Burţilă în ARO şi, uite aşa, fără prea multă filosofie, căci, nu-i aşa, primum bibere deinde philosophari, am ajuns eu pilos.

*
Nu trece săptămîna, mai erau vreo două zile pînă la Crăciun. Eram planton pe culoar la unitatea mea din Rădăuţi. Nu vă spun numărul că e secret militar, aşa am învăţat - să fiu mut ca lebăda sau ca poetul Blaga, nu mai ştiu. Cugetam amărît cum o să-mi petrec sărbătorile, mai bine zis cum o să fac de petrecanie sfintelor sărbători, în ciuma aia de unitate militară. Şi numai ce iacă, iese din biroul lui, fluturînd nişte foi de drum în mînă, colonelul călcat de tanc Ciosu, aşa numeam noi pe adjutanţi, care aveau pe epolet trei trese de tablă galbene, spre deosebire de colonei, care aveau trei steluţe galbene - colonei călcaţi de tanc. Îl chema Colea Constantin Ciosu şi semna actele C.C. Ciosu, aşa că noi îi spuneam Căcăciosu. Mare jagardea mai era şi Căcăciosu ăsta! Moşmondea toată ziulica în birouaşul lui, avea un post acolo, nimeni nu ştia exact cu ce se ocupa, un post micuţ, de ajutor de subsecurist, cam aşa ceva, foşgăia ca un şoricel pierdut printre dosare. Dar, să vezi lucrul dracului, toţi se temeau de el, chiar şi locotenenţii noştri, ca de un şarpe veninos, îl ocoleau ca pe ucigă-l toaca. Şi asta fiindcă pîra pe la şefi de mamă-mamă, ba se zicea pe la colţuri că avea şi legături strînse cu "organili", ştiţi dumneavoastră care, dacă nu cumva chiar el făcea parte dintre acestea. Mde!

Dar lui C.C. Ciosu ăsta, scribălăul şters ca o monedă de 25 de bani la un bufet comunal, îi venea din cînd în cînd rîndul să fie ofiţer de serviciu pe unitate. Şi atunci să te ţii! În ziua în care Căcăciosu era tartorul unităţii, ridiculus mus, cum zicea strămoşul latin, şoricelul căcăcios se prefăcea în hienă jănghinoasă, fiară fioroasă. Sper să fi crăpat, ticălosul, pînă-n ziua de azi, dar nu de moarte bună, nădăjduiesc că a murit, măcar pe jumătate chinuit cum ne chinuia el pe noi în ziua în care era ofiţer de serviciu. Ha! şi nu mă luaţi cu mila creştinească, fiindcă nu pot să fiu creştin cu jagardele ca ăsta. La dracu'! Ne aduna înainte de masa de seară, cînd, chiar şi în armată, programul era mai relâche, cînd ne chiorăiau maţele de foame, după ce ofiţerii ne fugăriseră toată ziua pe coclauri la instrucţie, că de-abia acum, frate, înţelegeam pe sărmanii iepuri de cîmp; ne aduna, zic, seara şi răcnea la noi o vreme, aşa fără rost şi fără înţeles, înţelegeam din cînd în cînd doar cîte un "paştele", "biserica", "crucea" şi alţi termeni bisericeşti; în rest era un "bu-bu-bu" lipsit de noimă, numai ca să ne facă încălzirea pesemne. Şi pe urmă începea "înviorarea", aşa-i zicea sadicul: "În pas alergător fuga marş!" "Stai!" "Culcat", "Tîrîş pînă la liziera de plopi", "Aviaţie inamică", "Aviaţie la joasă înălţime". Şi o ţinea aşa pînă ajungeam fleaşcă, pînă arătam ca o laie de cîini care umblase o săptămînă după o căţea în călduri. Şi de mîncare uitam, nu ne mai rămînea decît să ne mutăm sub iarbă şi pace bună! Nu mai voiam nimic altceva.

Cam ăsta era împuţitura de varză numită Căcăciosu. Cred că munca aia de birou, de melc bălos şi dispreţuit, îl făcuseră aşa. Sau poate insatisfacţia lui de a rămîne adjutant pînă la pensie, fiindcă el, deşca bătrînă, nu avea studii ca cei tineri. Cine să-l ştie!? Dar departe de mine gîndul de a-l justifica sau, vai! de a-l compătimi - era o jigodie, ce mai tura-vura, un nenorocit care nu merită iertare şi gata. Dar grozăvia, ceea ce era cel mai cumplit pentru mine, stătea în sentimentul implacabilei supuneri în faţa acestor scîrbe de oameni. Sentimentul ăsta urîcios mă apăsa ca o condamnare la moarte - să trăieşti într-o lume înăbuşitoare, născută parcă dintr-o eroare divină, să fii asfixiat de astfel de scîrbe, şi erau multe, ofiţeri, subofiţeri, militari dintre noi; brute pe care nu le puteai înţelege, brute ca tunetul, ca un cutremur devastator în faţa căruia nu te poţi opune. Şi, uite, cu astfel de brute prostia asta infernală numită armata sărăcialistă rătăcea hodorog-hodorog pe coclauri, la dracu-n praznic, că nu pot spune că bătea pas de defilare înainte.

Vorbele sînt de acum, atunci nu puteam îngăima nimic, nici mintea nu-mi făta nimic. Însă sentimentul e de atunci. Dar să mă întorc la poveste. Cum spuneam, iese aschimodia de Căcăciosu din birou, că, am uitat să vă spun că era şi piticot şi gros, ca un butoiaş de varză murată şi ajunsă înspre primăvară, adică împuţită; mai degrabă îl săreai decît să-l înconjuri. Aşadar, iese aschimodia fluturînd foile alea de drum rozalii parcă şi subţiri, că se vedea ştampila şi pe partea cealaltă, ca să priceapă tot tolomacul de la patrula militară că tu eşti în permisie legală, şi mă întreabă, că eram numai eu pe hol:
- Bă, care-i Părpăuţă Radu? şi emite un şir de imprecaţii la adresa numelui meu, de fapt înjurături neaoşe pe care prefer să le trec sub tăcere.
- Eu, zic ca picat din lună.
- Pleci în permisie. Hai să-ţi dau foile de drum. Pe urmă mergi să-i raportezi comandantului de pluton sau locţiitorului.

Şi înjură iar în dulcele stil cazon. Dar eu nici nu-l mai ascultam. Ah, locţiitorului! mi-a înflorit imediat în suflet o mare bucurie, care o întrecea pe aceea a aflării că voi pleca acasă. Şi, după ce primesc foile de drum şi-mi fac băgăjelul, merg la Sinescu, sergentul nostru locţiitor de pluton - numai să-i văd mutra aia de bidon turtit cînd o afla vestea. Sinescu ăsta era un mare rahat cu moţ, avea invidie mare pe terişti că ei au intrat la facultate, iar el, prost bîtă, nu; de aia ne regula perfid, aplicînd principiul diversităţii în monotonia regulatului. Şi i-am pîndit moaca cînd i-am comunicat. Drace călugăre, cum zicea bunică-mea, parcă i-au căzut brusc toţi muşchii de pe figură, ca la o starletă de Hollywood care se demachiază şi constată că a ajuns o carabă bună doar de garderobieră. Sau închipuiţi-vă cum ar face brusc implozie zidurile Casei Poporului - aşa arăta sergentul Sinescu zis Bulescu. Iar eu aveam plăcerea sublimă a unei revărsări de zeamă de varză peste un ficat obosit după o beţie cruntă.

Şi cum o bucurie nu vine niciodată singură, era acolo şi Nartea zis Moartea, pupincuristul-şef. Ăsta din prima zi de armată s-a dus direct la sergent, s-a lipit de el ca un limax, fără să-l roage nimeni, şi a început să-i văcsuiască bocancii, să-i spele ciorapii, chiloţii şi chestii din astea. Zi-i pupincurist sadea şi dă-l ciorilor! Cică se sărbătoreşte Ziua mondială a îmbrăţişării. Eu zic că mai bine s-ar sărbători Ziua Mondială a Pupatului în Fund, ar fi o sărbătoare muuult mai populară, iar mortăciunea noastră de pupincurist ar fi sigur un organizator de seamă la aceasta. I-am văzut şi mecla ăstuia, una şi aşa pocită, cînd a aflat vestea plecării mele - s-a alungit ca după o liposucţie făcută de o somitate a chirurgiei plastice; cu gura rămasă căscată şi cu dinţii ăia rari părea o sperietoare de ciori uitată în păpuşoi.

Dar să nu mai lungesc zeama povestirii. Am profitat judicios şi cu precauţie, pe tot parcursul armatei, de pila mea colonelească. Dacă mă întreba locotenentul de la pluton ce şi cum, tac mă cheamă, mă făceam că plouă. Nici nu era greu să-l mint, fiindcă eram cu adevărat cam picat din lună, nici eu nu prea pricepeam ce mi se întîmplă. Dă! aşa ieream pă vremea aia. Nu toţi, fireşte, dar ce-i mai mulţi tineri. Eram unul din cei mulţi de care tot pomenea Ceaşcă în discursurile lui gîngăvite: "Avem un tineret minunat!" Iar Adrian Păunescu bubuia ca buhaiul, ţinîndu-i isonul: "Aşa sîntem noi, tinerii". "Minunatul" din discursurile Scorniceşteanului însemna bleg, pe cale de a fi mankurtizat (un cuvînt pe care aveam să-l învăţăm mult mai tîrziu), adică de a te tîmpi cu totul.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cînd luna delira peste acoperişuri (I), Radu Părpăuţă (4.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Petrecere cu fanfară, Radu Părpăuţă (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Colaborarea mea cu Securitatea (II), Radu Părpăuţă (4.3/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Colaborarea mea cu Securitatea (I), Radu Părpăuţă (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Patimi, Radu Părpăuţă (4.7/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer