Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La pichet (V)


Radu Părpăuţă

20.03.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dacă m-aş decide să dau un titlu capitolaşului ăsta, i-aş spune Gargara. Aşa îi spunea sergentul Sănduleanu. Venea în simulacrul de dormitor şi ne chema plictisit:
- Haideţi, băi, la gargară.

Gargara era porţia de pisălogeală aproape cotidiană administrată de Căpitan. Ne ridicam cu entuziasm de muscă la arat din paturile în care zăceam asemeni unor vieţuitoare aflate în semihibernare şi începeam să ne echipăm, oftînd, gemînd, căscînd şi frecîndu-ne la ochi. Eram zi şi noapte chiori de somn. Toţi. Aveam ochii roşii ca iepurii. Pleoapele ne înţepau şi le frecam pînă la sînge. După Regulamentul trupelor de grăniceri, pe care Căpitanul îl citea ca Evanghelia totdeauna, coane Nicule, grănicerului e musai să i se asigure opt ore de somn zilnic. Dar nu era nici pe departe aşa. Nu degeaba am spus "simulacru de dormitor". Aşa-zisul dormitor era de fapt un fel de sală de aşteptare la Paşcani, la Dej sau Piatra Olt. Ştiţi, cînd aţipeşti puţin într-un fotoliu răpănos şi desfundat, cu arcurile intrîndu-ţi drept în fund, şi deodată scîîîîrţ uşa, trasîndu-ţi adînc un şanţ pe creier; sau bubuie metalic în megafoanele bumbeştilivezene o voce obscur entuziastă, ca o mie de fanfare piţigăiate: Acceleratul bu-bu-bu-bu, pleacă de la bu-bu-bu-bu în direcţia Baia Mare, Malu Mare, Dealu Mare, Valea Mare, Satu Mare sau cam aşa ceva. Cam aşa era şi la noi la pichet. Venea unul din pază pe la două noaptea, se împiedica pe întuneric de toate obiectele zgomotoase posibile, aprindea după aceea "becul de control" vopsit în roşu, dar coşcovit pe alocuri, aşa că o fantă orbitoare de lumină îţi intra drept în ochi; pe la trei pleca altul la o pîndă de noapte, dar nu-şi găsea ciorapii lăsaţi să se usuce de sudoare numită pe domneşte transpiraţie, dar era sudoare de cal picnit de tignafes, o simţeam toată noaptea; pe urmă intra de trei-patru ori pe noapte sergentul de serviciu: ba în control, ba să-l scoale pe unul mai bolovan, care dormea butuc şi trebuia să plece să schimbe plantonul. Şi uite aşa călătoreai la capătul nopţii. Cînd cădeai în fine mort de oboseală, auzeai flaşneta sergentului de serviciu:
- Deşteptarea! Toată lumea jos la înviorare!
Şi săreai iepureşte din pat cu ochii roşii ca Marele Uriaş Belgian.

Dar să revin. Jos ne aştepta Căpitanul - calm în nervozitatea sa, agitîndu-şi porthartul pe cucuiul burţii. Şi începea să bată cîmpii pe teme diverse, înnodîndu-le şi deznodîndu-le prin asociaţii dintre cele mai previzibil-spontane. Huruia monoton, cum huruie dimineaţa rîşniţa de cafea, cînd eşti cu ochii cîrpiţi de somn şi execuţi mecanic aceleaşi operaţiuni: deschizi dulapul să iei zahăr, umpli ibricul cu apă de la robinet, pac-pac două linguriţe de cafea, torni lăpticul pentru pisic şi tot aşa.

Pe ordinea de zi erau, desigur, nemulţumirile căpităneşti. Nu se execută ordinele cum trebuie sau nu se execută deloc. Santinela din pichet doarme în post şi închide uşa de la intrare, ca să nu fie surprinsă cînd piroteşte. Militarii plecaţi în misiune pe fîşie nu parcurg tot traseul, iar la întoarcere nu raportează ce se întîmplă pe traseu, nimic-nimicuţa. Nu se poate să nu raportezi nimic! Aşa a dat ordin tovarăşul colonel Vîzdoagă de la Cetegre. Măi, soldat, raportează ceva: că fîşia arată e bătătorită într-un loc, că nea Ion s-a-mbătat la nuntă şi luni dimineaţa şi-a pierdut şapca în liziera de plopi de lîngă fîşie, iar tu ai recuperat cipilica beţivului, că ţi s-a căcat o vrabie sau o vacă în cap... raportează ceva! Trebuie să raportezi că doar ai crieri în cap, nu sămînţă de bostan.

Pe urmă, dom'ne, sînt unii ciobani de-a dreptul. Văcsuiesc bocancii pe linoleum şi pe parchetul din dormitor. Şi lasă urme. Du-te, bă, afară şi văcsuieşte-ţi bocancii, că la mă-ta acasă nu-i văcsuieşti înăuntru, boule! Alţii... că mi-e ruşine, mă, să vă spun. Porcii fac statele unite pe cearşaf. Mi-e ruşine, mă, de ruşinea voastră. Mi-e ruşine de femeile alea, care vă spală izmenele şi cearşafurile. Alţi mîrlani îşi suflă nasul pe jos. Pe culoare, pe scări numai flegme, scuipaţi şi borîtură. Bă, soldat, da' eşti om educat, băăăă (Căpitanul s-a întors spre noi, cei patru terişti, ceea ce mă facea să cred că de la venirea noastră crescuse cantitatea de flegme, scuipaţi şi borîtură la metru pătrat), ce crucea mă-sii!

Altceva! Simţul gospodăresc lipseşte cu desăvîrşire. Chiar nu-l mai ai deloc, soldat? Că vii de la ţară, tac-tu şi bunic-tu sînt ţărani crescuţi în cultul muncii, cu bun simţ, mă, de ăla, ţărănesc de la coada vacii. Da' tu nimic. Stai toată ziua cu mîna-n cur, spargi seminţe şi rîzi ca sfecla-n gura vacii. Uite ceapa din jurul pichetului! O mănîncă buruianul, mă! Şi n-o pliveşte nimeni nici să-l pici cu ceară. Măăă, pune mîna şi pliveşte ceapa, soldat! Nu trece pe lîngă ea scărpinîndu-te în cur! Pune-te în genunchi şi pliveşte un rînd măcar. Că de aici, de la pămînt mănînci, boule! Aşa face omu' de la ţară, munceşte, că de aia-i ţăran!
*
Cam aşa turuia Căpitanul stînd la umbră sub copertina de la intrarea în pichet. Iar noi, leşinaţi de căldură şi somn, stăteam smirnă la soare şi ne făceam că-l ascultăm, fiecare cu gîndurile lui. Eu mă gîndeam: Oare mai are mama vreun ghiveci de flori? Că, din cele patru sfîrşituri de săptămînă, în trei am venit acasă, canistrele tatei şi tov colonel Burţilă să trăiască (aş fi venit şi în al patrulea, dar în ultima duminică am plecat spre unitatea de bază, de unde am fost liberaţi), iar Căpitanul mi-a cerut de fiecare dată să aduc de acasă cîte un ghiveci de flori pentru ornarea (urinarea, zicea Costică Ţurcanu) pichetului. Am executat ordinul Căpitanului cu scrupulozitate, văduvind-o pe mama de cîteva flori la care ţinea foarte mult, dar nu mai mult ca la fiu-său.

Picuri de sudoare ne gîdilă pe piept şi pe spinare, amplificîndu-ne dorinţa uriaşă de a dormi. În fine, Căpitanul îşi aşază porthartul pe şold - semn că gargara se terminase:
- Rupeţi rîndurile, comandă sergentul Sănduleanu.

Apoi tot el:
- Se execută plivitul cepei.

Cădem fericiţi în genunchi, închinîndu-ne firişoarelor de ceapă asfixiate de buruienile viguroase, crescute cît puii de cuc în cuib străin.
- Oh, Doamne, zice tăcutul Holo, cred că aş putea dormi o săptămînă întreagă neîntors.
- De-aş putea încaltea să dorm o noapte, o nopticică întreagă, înţelegi? îi replică Forţu.

După puţină vreme îl vedem pe Căpitan trecînd gardul la Ileana. În curînd auzim hîrîitul acela monoton, de rîşniţă de cafea. Gata! Ne ridicăm dintre straturile de ceapă. Sergentul Sănduleanu se descheie uşurat la veston. Slavă ţie, Doamne! Poate aţipesc un pic printr-un colţ pe undeva - se gîndeşte fiecare.
*
... Căzuse noaptea de-acuma. Croşetam cu sergentul Sănduleanu la o eventuală prietenie, dezvăluindu-ne experienţele noastre amoroase, rudimentele de experienţe amoroase, pe care, ca să pară mai înfoiate, le presăram cu multă imaginaţie şi lecturi literare. Doar lui Michi Sănduleanu îi puteam destăinui toate amănuntele singurătăţii mele - incoerent, dar pătimaş şi fără reţinere. Nu ştiu de ce îi povesteam anume lui. Dintr-o nevoie irepresibilă de a mă confesa? Şi el, prin tăcerile lui de bun ascultător, găsise cheiţa care să-mi deschidă sufletul?

Cînd deodată auzim un rîs gros, parcă ieşit din străfunduri de gheenă. Rîdea Ileana în ritm sacadat, neliniştitor, parcă străin de voinţa ei. Ne-am tras mai aproape de gard, uitîndu-ne cu discreţie peste el. La lumina emanată de focul din plită îl vedem pe Căpitan cu picioarele varicoase într-un lighean de aluminiu (peste ceva ani acesta va deveni vestitul lighean "de prins ruşi") cu apă fierbinte. Ţinea o ceşcuţă minusculă în mîinile lui mari, roşii, butucănoase şi bea tacticos cafea. Îl văzusem cu cîteva zile în urmă, cum o aproviziona cu pachete de cafea pe Ileana, "daruri" de la soldaţi, ca să le dea învoire. O văzusem şi pe Ileana (Căpitanul îi spunea acum Elena), cum mai nou făcea cafea - atentă nevoie mare, străduindu-se să aibă cît mai mult caimac, limpezind-o cu cîteva picături de apă rece, vai! ca nu cumva Căpitanul să o "servească" cu zaţ.

Iar acum Ileana (Elena) şedea în genunchi şi îl spăla pe picioare. Îl freca pe picioare şi se uita în sus spre el. Şi rîdea cu rîsul acela, care te făcea să-ţi pierzi luciditatea. Te atrăgea cumva, dar îţi stîrnea şi teama. Nu mai auzisem niciodată asemenea rîs pînă atunci.
- Ce clocotitor! Parcă vine din fundul pămîntului! rostii cu glas scăzut.
- El ritmo de la tierra, şopti Sănduleanu; făcuse doi ani de spaniolă şi se lăsase.

Stăteam sub gard şi ascultam înfioraţi rîsul acela care umplea bezna. Duşul nefolositor, atîrnat în pom, lucea hieratic în scăpărările focului, ca un şarpe zîmbind atoateştiutor.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer