Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nemaipomenita intransigenţă a Nastasyei Kuzneţova


Liuba Barashkova

01.04.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De cele mai multe ori, femeile iubesc bizar. Nici Nastasya nu făcea excepţie. Cine o cunoştea, nu-şi putea imagina că Nastasya ar putea iubi vreodată altfel decât cu o iubire înflăcărată, dar distinsă. Însă sufletul rusesc nu ţine cont de astfel de prejudecăţi. El, când iubeşte, iubeşte, nu se joacă. Adevărul este că nimeni nu ştia cum iubeşte, cu adevărat, Nastasya, şi de aceea toată lumea îi atribuia un fel de a iubi după chipul şi asemănarea ei. Pasiunea, excesul erau de la sine înţelese, nu poţi scoate aşa ceva din filonul unui popor. La fel, doar privind-o, nu se putea face abstracţie de o anume dulceaţă şi de o anume alintătură care se întrezăreau destul de bine din felul în care zâmbea uneori sau, mai ales, din felul în care privea, ceea ce aducea nişte atribute noi imaginii Nastasyei iubind. Oricum, ceea ce era de la sine înţeles era că Nastasya - asta o ştia oricine - nu putea iubi, în niciun caz, superficial. Nimeni nu ar fi îndrăznit să-şi imagineze aşa ceva despre ea. Aşa că întreaga familie aştepta, oarecum cu sufletul la gură, ziua în care Nastasya avea să se îndrăgostească în cel mai profund mod cu putinţă. Mama fetei se gândea la lucrul ăsta cu groază, amintindu-şi, în taină, propriile pasiuni din tinereţe şi chinurile iadurilor pe care trebuise să le îndure şi doar văzând cât de bine-i seamănă odrasla era suficient ca gândul viitoarei iubiri a fetei sale s-o indispună la modul absolut. De aceea, chiar refuza să-şi imagineze aşa ceva. Pe de altă parte, tatăl, nu fără oarecare gelozie, abia aştepta ca fata lui, care nu mai era deloc la vârsta adolescenţei, să fie cucerită de o personalitate care s-o merite cu adevărat. Abia aştepta s-o vadă plină de o fericire care să-i confere acea lumină tainică, acel zvâc interior pe care numai iubirea le poate da. Cele trei surori aveau sentimente diferite, ceea ce simţeau în comun era numai invidia faţă de sora lor cea mare, ştiind, toate, că Nastasya era prima care avea dreptul (şi chiar obligaţia) să se îndrăgostească, fiind cea mai mare. Abia apoi urma să le vină, fiecăreia, rândul, şi nu oricum, ci în ordine cronologică, în funcţie de vârstă.

În familia Kuzneţov lucrurile şi obiceiurile aveau o îndelungată tradiţie şi era o datorie de familie ca ele să fie perpetuate neschimbat de-a lungul fiecărei generaţii. Numai că tocmai Nastasya, perla din fruntea coroanei familiei, începuse să cam încurce tradiţia. Avea deja 30 de ani proaspăt împliniţi şi lucru ăsta îi cam punea pe gânduri cam pe toţi cei ai casei, ba chiar şi pe rudele mai îndepărtate. Dar nimeni nu îndrăznea să gândească ceva rău despre fată, doar toată lumea ştia cât de strălucitoare este, cât de bine fusese crescută şi cât de înalt fusese şcolită. Şi mai ales cât de mult fusese iubită încă de la început. Poate că era cam alintată, lucru în privinţa căruia, tacit, cu toţii erau de acord. Iar pentru asta nu doar mama fusese de vină, ci mai ales tatăl. Dar niciunuia nu-i trecea prin minte să reproşeze aşa ceva domnului Kuzneţov, cu atât mai mult cu cât la vârsta de 30 de ani Nastasya ştia să etaleze alintul într-un mod cu totul de invidiat, plin de atributele minţii ei strălucitoare şi a feminităţii ei devastatoare.

Dar cum nu te poţi pune cu sufletul rusesc - lucru pe care nimeni nu a avut prudenţa de a-l pune la socoteală - uneori se întâmplă ca până şi într-o veche familie rusească tradiţiile şi obiceiurile să fie rupte brusc, fără milă, s-ar putea spune chiar cu inconştienţă, ba chiar, mai mult, în cel mai pasional mod cu putinţă. Într-o bună zi, Nastasya hotărî nu doar că venise vremea să părăsească, în sfârşit, casa părintească, ci, mai mult, că momentul chiar fusese întârziat. Aşa că, într-o seară de sfârşit de septembrie, când încă se putea cina cu marile geamuri deschise, când frunzele copacilor căpătaseră toate nuanţele de roşu şi de ruginiu şi când prin perdelele din dantelă pătrundea în odăi mirosul toamnei, Nastasya îşi anunţă familia că tocmai îşi închiriase un mic apartament la periferia Sankt Petersburgului, că îşi făcuse toate calculele şi că ajunsese la concluzia că se poate întreţine singură şi că este cazul ca familia să se mai ocupe şi cu altceva decât să aştepte ziua măritişului ei. Mama răsuflase, în sinea ei, uşurată, chiar dacă nu-i venise deloc uşor să mascheze acest lucru, dar avusese suficientă tărie încât să afişeze o figură neutră, poate chiar şi uşor dezamăgită. Numai bunul simţ şi îndelungatele obiceiuri ale familiei o ţinuseră să nu-i dea Nastasyei un brânci de-acasă, încă de când împlinise 25 de ani. Ar fi vrut să-i spună du-te, fata ma-mii, du-te şi fă-ţi viaţa aşa cum o vrei, du-te şi fă greşelile pe care trebui să le faci ca mai târziu să ştii să alegi ce e mai bine pentru tine. Dar doamna Kuzneţova nu avusese atâta curaj, aşa că, la aflarea minunatei veşti, neputând să-şi manifeste bucuria, se mulţumi doar să se ridice uşoară de la masă şi toată lumea avu, brusc, impresia că doamna Kuzneţova nu merge, ci pluteşte, mai ales atunci când aduse pe masa din marea sufragerie cele necesare preparării şi servirii ceaiului de seară, ritual de care, întotdeauna, se ocupa soţul ei. Tatăl, în schimb, văzu atât de negru în faţa ochilor, încât numai nemărginita-i dragoste pentru fiica cea mare reuşi să-i stăvilească o primă şi teribilă pornire. Şi, cu toate că nu spuse mare lucru, în acea seară nimeni nu mai scoase nicio vorbă iar ceaiul ieşi mai puţin aromat ca de obicei. Adevărul e că nu era nimic de făcut, cu toţii ştiau că e inutil să se pună cu intransigenţa Nastasyei şi nimeni nu dorea să vadă pusă la lucru tocmai această înspăimântătoare calitate.

Ar fi greşit să credem că pentru Nastasya viaţa era doar o sumă de senzaţii. Măcar teoretic ştia că viaţa este cu totul altceva, însă ea era prima care nici nu putea, nici nu avea de gând să facă abstracţie tocmai de sufletul rusesc. Aşa că pentru Nastasya viaţa era, într-adevăr, o sumă de senzaţii, mai bine spus rezultanta lor, toate acele forţe conjugate, unele de sens contrar dar care toate la un loc dădeau o rezultantă mai mică sau mai mare, de fiecare dată cu o altă coloratură, căci aşa sunt senzaţiile, au culori şi densităţi şi intensităţi diferite. Sigur că erau şi cei care susţineau că existenţa umană nu este altceva decât suma senzaţiilor iar conştiinţa existenţei se naşte tocmai datorită senzaţiilor, dar Nastasya era prea şcolită ca să creadă asemenea bazaconie. Mai mult, ştia până şi faptul că dacă acea conştiinţă ajunge să se supună senzaţiilor, avea să fie vai de capul ei, de aceea era mereu atentă ca senzaţiile să nu-i ia minţile. Totuşi, senzaţiile ocupau un loc extrem de important în economia vieţii ei, dacă nu cumva cel mai important. Şi tocmai din această cauză fata alesese să-şi închirieze un mic dar cochet apartament, într-o periferie liniştită a Petersburgului, destul de aproape de facultatea la care preda Limba şi literatura franceză. Studenţilor, domnişoara Nastasya Kuzneţova li se părea un suflet ales, sensibil, fermecător iar apariţia ei avea imaginea unei frumoase femei acoperită permanent cu un voal poetic prin care lăsa să se întrevadă câte ceva din subtilul dar, fără îndoială, nobilul ei mister. Adevărul este că nu se întrevedea nimic măcar pentru că Nastasya nu avea nimic de ascuns, totul era la vedere. De altfel, nici nu ar fi avut cum să ascundă ceva, sufletul ei excesiv revărsându-se în tot ceea ce făcea, până şi în felul de vorbi, de a articula cuvintele, care păreau toride atunci când le rostea, aveau o încărcătură carnală, o temperatură anume, un fel de flacără vie care numai din interiorul ei putea veni.

În acea zi îmbrăcase un cojoc scurt până peste fund, subţire şi călduros, care lăsa la vedere picioarele graţioase îmbrăcate în ciorapi eleganţi groşi, roşii, fusta până deasupra genunchilor mici, albă, dintr-un tweed englezesc şi ghetele, albe şi ele, elegante, tivite cu blăniţă. Noiembrie adusese un cer înnegurat, un vânt rece care şuiera printre blocuri şi ciori în parcurile Petersburgului. Cu toate astea, nu se grăbea spre casă, ba chiar se opri pe o bancă din parcul din apropierea universităţii. Îi plăceau culorile toamnei, îi plăcea culoarea aerului, căderea zbuciumată a frunzelor deja uscate, luate de vânt, liniştea zumzăitoare a parcului unde nu mai era nimeni. În prima clipă, a fost convinsă că se înşeală. Ce era să caute celebrul dirijor al Filarmonicii de Stat din Moscova prin parcul universităţii din Sankt Petersburg, într-o zi de vineri, la orele 17 ale după-amiezii? Dar, apropiindu-se, devenea din ce în ce mai cert că tocmai el era. Şi, pe măsură ce dirijorul se apropia, sufletul ei rusesc începea să devină excesiv, lucru deloc uşor de suportat. Numai că, iată, el îşi încetineşte pasul, poate tocmai datorită intensităţii privirii Nastasyei. Pare a ezita o clipă apoi, rapid, alege să se îndrepte, cu pas molcom, parcă şovăitor, spre banca de pe care Nastasya Kuzneţova priveşte apropierea lui prin toamna fastuoasă, o toamnă clasic petersburgheză. Şi Nastasya îl priveşte cu pupilele din ce în ce mai dilatate, cu pulsul din ce în ce mai aritmic, încercând să-şi păstreze mintea limpede, căutând o soluţie magică pentru o clipă magică. Şi, tocmai în momentul în care marele dirijor se opreşte în faţa băncii de pe care Nastasya îi aşteaptă sosirea, cu picioarele ei frumoase îmbrăcare în ciorapi roşii...

... un stol de corbi îşi iau zborul din pustiul parcului întrerupând, astfel, scena imaginată de scriitor pentru ultimul său roman, transformând-o într-o poezie de iarnă de câteva versuri pe care se grăbeşte să le noteze în nelipsitul carnet, cu nelipsitul creion proaspăt ascuţit.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Veniţi, privighetoarea cântă... - Privighetoarea de Kristin Hannah, Anca Mureşan
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro De la cer până la poarta din fundul grădinii / Lungul drum al rufelor către noapte, Ana-Maria Androne-Bouman (4.6/5 - 8 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Şúco, Matei Bodoc (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Piki cea cu ochi de azur, Ioana Scoruş (5.0/5 - 7 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Între stalagmite şi sfinţi, Ana-Maria Androne-Bouman (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Praful de pe tobă
Sageata Ora de libertate
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer