Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Între stalagmite şi sfinţi


Ana-Maria Androne-Bouman

18.03.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Când trebuia să mă trezesc duminica dimineaţă să mergem la biserică, pica cerul pe mine. Aş mai fi dormit, în plus eu, care nu mâncam mai nimic niciodată, aveam brusc duminica dimineaţă poftă de orice, dar nu aveam voie, că trebuia să stau patru ore la slujbă şi apoi să primesc anafură, după miruit. Aceste dimineţi de duminică erau cele mai chinuitoare momente din săptămână. Mamaie era foarte credincioasă şi conştiincioasă în biserică, insista să cânte în cor şi trebuia să stau lângă ea moţ în fruntea bisericii, cu rochia bună pe mine, apretată ca un crin, fără să mă pot juca pe morminte ca ceilalţi copii. La ţară moartea şi viaţa merg mână în mână, nu i se părea nimănui ciudat că cele mai pline de viaţă jocuri se petreceau pe burţile de pământ ale morţilor, cei care nu cu mult înainte fuseseră printre noi. Cimitirul era în mijlocul satului, lipit de biserică, adică tot în mijlocul vieţii şi nedespărţit de ea, ca o trecere nezdruncinată dintr-un registru în celălalt. Morţii şi vii la grămadă, mereu aproape unii de ceilalţi.

Mamaie cânta în cor. Alături de ea, voci afone scârţâiau cu evlavie, pentru mântuire. Îmi plăcea vocea preotului, luminoasă şi ondulată mai ceva decât beteala de brad, când zicea: Cu pace Domnului să ne rugam şi parcă icoanele zâmbeau ca la un concert de calitate, iar mica biserică de ţară se deschidea la faţă. Apoi urma corul afonelor: Doamne miluieeeeheeşteee. Şi sfinţii se strâmbau palizi în icoane ca la untură de peşte, dându-şi ochii peste cap. Rămâneam blocată între fuste şi ciorapi negri, în faţa altarului. Ce n-aş fi dat să stau şi eu afară, să-l văd pe Dragoş călare pe crucea lui Vasile trăgând de urechi un cais doar ca să arunce cu fructe verzi în cruci mai depărtate, să vadă dacă nimereşte. Îl auzeam prin fereastra mică de lângă altar zbierând la alţi copii: ia să vedem dacă-l nimeresc în cap pe nea Ion (crucea lui nea Ion, adică) daaaaa, ia să vedem dacă pot să îi dau una în frunte lu' tanti Lenuţa, daaa. Odihna veşnică avea pentru Dragoş altă semnificaţie.

Între fuste şi ciorapi, timpul mă ucidea. Mirosea a haine spălate cu săpun de casa şi a gaz, rar ajungea către mine o dâră fină de parfum dulce de la vreo femeie mai tânără. Mă plictiseam de moarte. Nu voiam să cânt, aşa cum mă înghiontea, plină de speranţă, mamaie. Simţeam toţi ochii, şi ai credincioşilor, şi ai sfinţilor de pe pereţi, holbându-se la mine. Era pe un perete o Sfânta Paraschiva cu o faţă aşa de ascuţită şi suferindă, că părea să aibă ulcer. Ştiam de la tataie ce înseamnă să ai ulcer. Şi asta îmi accentua starea de foame şi chin. De ce le-o fi plăcând oamenilor la biserică? Din slujbă nu înţelegeam absolut nimic. Îmi trecea os prin os de plictiseală şi stat în picioare între coriste. Cu cât dura slujba mai mult, cu atât se împământeneau mai mult coristele şi mi se părea că ele se lungeau, se subţiau, se înnegreau. Parcă eram înghesuită între stalagmite.

Slujba avea mici pauze care mie îmi dădeau speranţă, slavă Domnului că s-a terminat, dar ca o pedeapsă pentru păcătoşi, slujba revenea la viaţă şi mai vie, mai tare, mai cu zel. În sfârşit, nesperat, se termina slujba. Simţeam că zbor. Ieşim. Mâncăm. Mamaie mă lua fericită de mână.
- Acum mergem la miruit.

Se năruia totul. Mai mult târâtă intram iar în coada de babe care aşteptau la miruit şi în lungul drum către altar, mai făceau o dată recensământul în gura mare: a cui e fata, a lui Paul sau a lui Gabi? A lui Paul, zicea mamaie. O creşti matale, nu? Da, e la mine de la 5 luni, ai ei fac naveta în partea ailaltă a judeţului şi n-au cu cine s-o lase. Şi reîncepea o poveste de familie pe care o auzisem de milioane de ori şi care se termina cu un pupat ud pe toată faţa, de la un cârd de femei cărora trebuia să le zâmbesc şi să le vorbesc ca un om mare, în timp ce prin uşa de lemn a bisericii, printre babe care îşi luau la revedere de la sfinţi pupându-i zemos pe icoană, îl vedeam pe Dragoş cu braţul plin de dulciuri primite pomană, în timp ce eu nu primeam nimic, că eram fata lui Paul, de familie bună.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer