Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Opacităţi şi transparenţe (Sau: Ce ascunde discursul despre faţade?)


Raluca Olga Dumitru, un interviu cu Augustin Ioan

14.03.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Prietena de-o viaţă Raluca Dumitru, care acum combate la Berlin, mi-a luat cu mulţi ani în urmă un interviu pentru revista Arhitext Design (2001). Mă străduiesc să îmi amintesc şi să îmi reamintesc aspecte trecute ale vieţii mele, de unde şi tonul confesiv al celor mai recente texte de la rubrică. Dacă scriam ceva nou despre ceva vechi astăzi, ar fi fost, sigur, despre recenta împlinire a 52 de ani şi despre pomenirea tatălui meu şi al surioarei mele, petrecută ieri, 12 martie 2017, la Tulcea. Aşa că am ales să păstrez un moment de reculegere la această a doua despărţire de tata şi să vă ofer o mostră de încă o şi mai veche privire asupra arhitecturii...

Raluca Dumitru: Care este rolul faţadei?
Augustin Ioan: Există faţade care camuflează, ocultând intestinele casei. Există faţade care dimpotrivă, dau seama despre ce e înăuntru. Întreaga estetică a modernismului este construită pe această "transparenţă" a faţadei. Mantra modernismului - forma urmează funcţiei - presupune ca, aflându-mă în exterior, să pot urmări la rigoare ceea ce se întâmplă în interior, fie direct, prin transparenţă fizică, fie amprentat în volumul anvelopantei. Există apoi momentul postmodern, în care faţada se opacizează din nou; în sens propriu: după experienţele de sticlă transparentă din anii '30, '40, '50, faţada redevine opacă, se fac din nou faţade de piatră, de beton; dar şi în sensul unei dezlipiri a faţadei de corpul clădirii: noua mantră este aceea că faţada aparţine oraşului şi, prin urmare, trebuie să converseze cu şi despre acesta, trebuie să fie un spectacol contribuind la coerenţa ansamblului urban. Interiorul unei clădiri îmi aparţine însă mie, clientul; prin urmare trebuie să mă reprezinte pe mine şi nu trebuie să dea seamă nimănui altcuiva. Această natură schizoidă a obiectului arhitectural a fost teoretizată intens, îmi vine în minte acum bunăoară una din cele cinci teoreme despre "Bigness", despre magnitudine, ale lui Rem Koolhas. Ea observă că, în cazul acestor mega-clădiri ale arhitecturii contemporane, distanţa dintre miezul clădirii şi anvelopantă a devenit atât de mare, încât chiar dacă am vrea ca aceasta din urmă să dea seama despre ce se întâmplă la interior, nu se mai poate.
Există bineînţeles şi forme isterice ale transparenţei, un fel de ecorşee în care faţada dispare chiar la sensul propriu, este "jupuită" de pe clădire. În cazul brutalismului bunăoară, nu doar că faţada este, ca în mai toată arhitectura modernă, "transparentă", dar tot, absolut tot ce este în clădire trebuie să se vadă, uneori supradimensionat, în faţadă. Am instalaţii, apar pe faţadă. Am conducte, apar pe faţadă. Am scări, la fel. Birouri, câte sunt, atâtea trebuie să se vadă pe faţadă, separate unele de celelalte. Exemple sunt Lloyd's din Londra şi faţada Centrului Beaubourg din Paris, cu structura sa de ţevi colorate puternic. Descărnarea merge până la acele faţade care au fost fizic desprinse, jupuite şi puse alături de clădire. Ceea ce închide fizic casa, anvelopanta din spatele faţadei-afiş, trebuie să fie extrem de neutră. Magazinele Best din anii '70 au fost făcute astfel. Venturi cerea ca partea de informaţie a unei faţade să fie scrisă pe un mare panou publicitar, lăsând faţadei propriu zise şansa modestiei expresive.

R.D.: Care este tendinţa actuală în estetica faţadelor?
A.I.: Sunt foarte multe. În anii '90 au continuat foarte acut experimentele cu transparenţe. Jean Nouvel este un campion al acestora, Fondation Cartier de la Paris este o clădire care nu "există" practic. Există fizic, dar nu vizual, în sensul în care, privită dintr-un anumit unghi şi fiind o succesiune de planuri de sticlă, ea reflectă ceea ce se petrece vizavi. Dacă te uiţi însă perpendicular pe ea, se vede doar clădirea din spate şi cinetica oamenilor flanând la diferite niveluri pe fundalul unei grădini; atât de transparentă este sticla de Saint Gobin de puritatea maximă a sticlei care se poate obţine în momentul de faţă. Mi se pare că e un fel de limită ultimă a exerciţiului acestuia de desfiinţare nu doar a faţadei, ci a carnaţiei însăşi a casei.
După cum există de asemenea şi opusul vehement al acestei direcţii şi anume de "încărnare" a casei, cu folosirea materialelor naturale, a pietrei - cu textură şi cu materialitate foarte puternice şi, deci, prin prezenţa unei anvelopante foarte violent manifeste în oraş sau aşezare. Între aceste două extreme sunt toate cazurile posibile, inclusiv faţadele inteligente, reactive în raport cu mediul, cu temperatura, cu intemperiile, care se încarcă cu energie şi care o înapoiază ulterior, care folosesc efecte de seră - deci tot instrumentarul arhitecturii ecologice de generaţie nouă. Faţada Institutului Lumii Arabe de la Paris, o altă clădire de Jean Nouvel, are panourile faţadei fotosensibile, construite după principiul aparatului de fotografiat, cu diafragme care se închid sau se deschid în funcţie de intensitatea luminii. Dar există şi alt tip de inteligenţă a faţadelor, cea legată de informaţie, cu straturi suprapuse de sticlă, cu pelicule intermediare de cristale lichide, care permit ca faţada să nu mai fie un martor tăcut şi stabil şi neschimbat al oraşului, ci să devină actor, să prezinte informaţii chiar în structura ei intimă.

R.D.: Deci o faţadă devine un mijloc activ de comunicare.
A.I.: Ea este un mijloc de comunicare şi totdeauna a fost aşa. Faţada anunţă ce este clădirea respectivă, dar şi alte lucruri precum statutul proprietarului, dezideratele comanditarului - persoană individuală sau colectivitate. Arhitectura epocii luminilor a fost în bună măsură o arhitectură care vorbeşte - "cuvinte în piatră", cum se spune şi despre templul lui Solomon, echivalent înzidit al revelaţiei transmise lui Moise. Prin urmare, textul biblic şi arhitectura templului ierusalimitan sunt de drept echivalente, întrucât conţin aceeaşi densitate de informaţie revelată.
În acest sens faţadele sunt esenţiale. Mai ales în cadrul clădirilor publice, dihotomia pe care o stabilim între interior şi exterior este irelevantă: cu alte cuvinte clădirea este toată o faţadă şi interiorul are ceva de spus publicului care o vizitează. Noţiunea de faţadă poate fi extinsă, exceptând grosimea intimă a materialului, în rest totul este faţadă.

R.D.: Revenind în spaţiul românesc, care ar fi calitatea estetică predominantă a faţadelor?
A.I.: În mod evident, ultimii zece ani au încercat să rezolve această "foame" de sticlă, asociată cu capitalismul şi cu modernitatea. În proces s-a "recuperat" teribil perioada anilor '50 -'70 ai arhitecturii occidentale, etapă consumată acolo şi care s-a dus ca un val în ţările post comuniste, mai cu seamă în cele mai prost dezvoltate, dar şi în zonele libere chinezeşti sau prin Asia extremă. Eu sper că e un puseu care a trecut.
În mod evident, sticla ca atare nu trebuie folosită fără discernământ, ea nu spune nimic decât în funcţie de contextele în care e folosită. Nu văd de ce sticla trebuie asociată cu centrele comerciale sau cu sediile de bănci. Există şi foarte bune exemple de locuinţe făcute din sticlă transparentă. Întâmplarea face ca concursul Glass House Shinkenchiku de anul acesta (2001 - nota LiterNet), la care sper că vor participa şi studenţi români, să fie pus sub semnul uneia dintre celebrele case de sticlă transparentă, cea a lui Philip Johnson. Experienţele cu sticlă vor continua, sper, în alte condiţii decât acestea a sistemelor de importate fără discernământ din vest şi montate prost pe faţade aici.

R.D.: Se poate remarca fără efort că multe dintre ele nu se integrează structurii urbane şi nu urmăresc o coerenţă estetică.
A.I.: Exact, dar nu toate sunt făcute prost. Există şi moduri inteligente de folosire a sticlei transparente, în combinaţie cu sticla opacă sau cu alte materiale, cu piatră, etc. Un exemplu decent de rezolvare a problemei acesteia este Opera Business Center (arh. Dorin Ştefan), cu preţ de cost redus. Multă lumea îl critică, de parcă ar fi unul dintre exemplele nereuşite. Eu cred dimpotrivă - şi, spre deosebire de detractorii de serviciu, mi-am şi consemnat în scris opinia - că, în comparaţie cu ce s-a făcut în ultimii zece ani, dar şi în sine, este un exemplu de stimă care ar trebui aplaudat ca atare.
Există şi experimente cu materialitatea şi vizualitatea materiei, însă foarte firave. Jocul cu transparenţa este un joc al desfiinţării faţadei, al stră-vederii, pe când jocul cu materialitatea este un joc al opacităţii care opreşte privirea şi obligă să se citească informaţia de pe faţadă. Or, informaţia de pe faţadă poate să fie despre textură, despre calitatea unei pietre, despre nervuri şi flader, despre atribute de fineţe ale substanţei, ale materialului însuşi. Dimpotrivă, în cazul sticlei, calitatea ei este cu atât mai mare cu cât este mai invizibilă. Puritatea mai mare a sticlei, care este calitatea ei, înseamnă disparenţa ei. Sunt şi la noi exerciţii cu materiale naturale foarte interesante. Unele se fac la Timişoara. În Bucureşti sunt foarte puţine, sunt nedrept de puţine, faţă de cât de interesant este acest experiment de a ieşi din etapa asta în care suntem, uşor hipnotizaţi, sau mahmuri după ideea industrializării construcţiilor. Încă mai pare cumva ruşinos să te întorci la meşteşugărie, să foloseşti material natural. Dimpotrivă, există o arhitectură de excepţională calitate, masivă, chiar în sensul propriu, făcută din lemn, din piatră şi, desigur, sticlă: biserici de piatră, bănci, licee de lemn, aeroporturi şi staţii de metrou cu structură de lemn, biblioteci de lemn şi cupru (vezi recent încheiatul concurs internaţional pentru Marea Bibliotecă Naţională din Quebec), universităţi şi, se înţelege, multe locuinţe.
Toate programele care păreau să aibă legătură cu modernitatea, care păreau să fie inevitabil legate de materiale artificiale şi de materialele "progresului" tehnologic şi societal - metalul, sticla industrială, betonul pus în combinaţii structurale fistichii - capătă o "faţă umană", naturală. Cred că este un fel de oboseală, lumea se repliază în sine însăşi şi vrea să vadă o arhitectură - unii îi spun nostalgică, conservatoare, retrogradă - o arhitectură decentă aşadar, de mică dimensiune, în care faţada să joace din nou rolul acesta de intermediar, de interfaţă cu realitatea, cu Celălalt - individual sau colectiv...

R.D.: Sau un rol pur şi simplu estetic. Deşi cred că rolul acesta al faţadei s-a pierdut.
A.I.: Arhitectura modernă şi-a dorit să renunţe pentru o perioadă cât mai lungă, dacă nu pentru totdeauna, la supra-estetizarea faţadei, la intoxicarea ei cu informaţie redundantă. De aici şi refuzul decoraţiei, care pare să încarce cu sens parazit, cu contra-sens uneori clădirea care ar trebui să fie, spun modernii, doar mecanism, doar maşină, doar cinetică, doar rezolvarea acelui Existenzminimum.
Or, arhitectura nu e doar atât. Rezistenţa oamenilor de rând la arhitectura modernă, la arta modernă în general, are legătură cu această desemantizare forţată. Arhitectura este şi sens adăugat, este şi încântare, pitoresc şi nostalgie. Folosirea îndelungată a casei creează dependenţă în sensul nostalgiei faţă de spaţiu, îi asigură tot felul de alte roluri care sunt extra-estetice. Sunt etice unele dintre ele, sunt legate de putere, de puterea politică, sunt sociale, e o întreagă conotaţie care face ca esteticul, care a fost o dată exclus în modernitate, să intre pe uşa din dos imediat după aceea. El devine unul dintre dezideratele unei case: să fie şi frumoasă, domnule arhitect, dacă se poate şi nu aveţi nimic împotrivă.

R.D.: Spuneaţi că suntem acum în momentul unei încheieri de etapă în arhitectură. Spre ce ne îndreptăm?
A.I.: E greu de spus. Ceea ce este interesant după părerea mea este diversitatea. O diversitate care pe mine mă fascinează. Îmi place foarte tare că trăiesc într-o astfel de epocă a complexităţii copleşitoare. Fenomenul globalizării nu este atât de dramatic, de pustiitor, cum pare încă unora care plâng pe umărul unei culturi marginale, cu limbă necunoscută în afara hotarelor ţării... Există un fenomen foarte interesant de dus- întors, bunăoară faptul că poţi surfa pe această creastă de val, în acelaşi timp descoperind ceea ce este topos local, strict individual. Trăim într-o epocă în care se rescrie tot ceea ce înseamnă canon. Faptul că se fluidizează ceea ce putea să pară regulă bătută în cuie, faptul că apar estetici care contrazic estetica, lucrurile acestea par aiuritoare cu toatele şi, fireşte, dificil de asimilat. Pe mine mă fascinează însă şi mă fac partizan legat de această fluiditate, pentru că înseamnă în primul rând angajare personală. Justificarea eşecului prin intermediul grupului, neamului, tradiţiei colective şi a blestemului istoric nu mai funcţionează. Dacă eşti un profesionist în ceea ce ştii să faci, te poţi afirma drept cetăţean al lumii dar şi ca persoană individuală. În rest, intermediarii care ne sprijineau până acuma ca să ne (şi să le) camuflăm mediocritatea, încep să dispară. E un lucru încurajator. Chiar dacă, mă tem, nu are legătură directă cu faţadele interviului nostru...

(Notă 2017: spre aprofundare: http://architizer.com/blog/french-museums/)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer