Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Inconturnabil


Alexandru-Radu Săvulescu

14.03.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Andi-şi tundea tatăl de ceva vreme, era una din rarele ocazii când putea să-l vadă. La-nceput şi-a luat un aparat manual, fabricat în China. Fusese atras de aspectul retro şi de faptul că n-avea nevoie de curent electric ca să funcţioneze. Arăta la fel ca maşinile de tuns germane şi americane de dinainte de război, cele pe care frizerii le mai foloseau când Andi era copil, dar orice asemănare se oprea aici. Vechile maşini manuale erau nu doar foarte precise, ci şi practic indestructibile. Noua maşinărie chinezească a lui Andi era clar produsă din cu totul alt oţel şi de alt gen de meşteri. Nici măcar la început nu şi-a făcut bine treaba - piesele nu se potriveau perfect, astfel că tundea doar în parte părul, pe restul îl smulgea, sau pur şi simplu trecea prin el lăsându-l ca înainte. Şi mai era şi greu de mânuit, cerea un efort fizic de care Andi se dezobişnuise, pe vremuri mai făcuse exerciţii pentru mâini cu un inel de cauciuc, dar nu şi după ce se lăsase de tir. Oricum, maşinăria putea fi ţinută doar cu dreapta, iar asta era clar o problemă când trebuia să se tunzi singur. A fost şi unul dintre motivele care l-au făcut să treacă la o maşină de tuns electrică. Dar înainte de asta, maşina manuală pur şi simplu n-a vrut să tundă. Andi n-avusese mari aşteptări de la oţelul chinezesc, dar chiar şi aşa, parcă s-a tocit prea repede. Aşa că trebuia s-o dea la ascuţit. A căutat un tocilar. A găsit unul prost şi scump, care l-a făcut să renunţe de tot la maşină după prima încercare de ascuţire. Se cuvine aici menţionat faptul că atunci când ne-am referit la tocilar, ne-am gândit la sensul lui originar, de persoană care ascute la tocilă obiecte tăioase. E drept că acest sens onorabil a fost de mult înlocuit în vorbirea curentă de cel peiorativ pe care l-au dat celor mai buni ca ei elevii şi studenţii mai puţin studioşi, probabil din invidie. Revenind la meserii, e adevărat că nu doar tocilarii au devenit greu de găsit în zilele noastre, ci orice alt meseriaş.

Dar îndeajuns cu parantezele, să revenim la oile noastre, mai precis la aparatele noastre. După experienţa nereuşită cu aparatul manual, Andi şi-a cumpărat unul electric, care şi-a făcut ceva mai bine datoria, adică la părul lui mai moale bine, la părul des şi aspru al tatăl lui ceva mai puţin bine. Soluţia a venit când tatăl lui a făcut un drum în America, de unde s-a întors cu un aparat de tuns semi-profesional, mai bun decât ce se găsea în Europa. Ca tot ce venea din America, funcţiona la 110V, aşa că-i trebuia un transformator. Asta i-a amintit lui Andi de copilărie, când România a trecut de la 110V la 220V (Andi nu mai ţinea minte motivul, cert este că în epocă au existat argumente pro şi contra). Oricum, în casa bunicilor lui Andi au mai rămas o vreme diverse aparate şi instalaţii care funcţionau cu transformator. Cel mai memorabil dintre ele a fost frigiderul, un Frigidaire, Product of General Motors de dinainte de război, cu motor încapsulat, tehnologie aeronautică - când s-a stricat, n-a mai putut fi reparat. Dar a ţinut mai mult de o jumătate de secol - bunicii lui Andi îl cumpăraseră de ocazie în tinereţea lor şi le-a supravieţuit ani buni. În casă mai exista pe atunci doar un răcitor cu gheaţă, abia mai târziu au început să apară şi frigidere sovietice care semănau cu cel american. Andi-şi amintea cum îl întrebau copiii ceilalţi care veneau în casă: "Ce fel de Zil e ăsta? Parcă e mai frumos, şi nici nu face zgomot." "Nu e Zil, e Frigidaire". "Ştiu că e frigider." "Nu frigider, Frigidaire!"

Dar să revenim, pentru că iarăşi ne-am îndepărtat de la subiect. Într-o zi, Andi-şi tundea tatăl, operaţiune pe care o făcea o dată la câteva luni, când era convocat. Tatăl lui nu se grăbea, îl chema doar când îi creştea părul peste măsură, când i se umpleau urechile şi nările de peri care începeau să-l deranjeze. Andi tocmai terminase - mătura pe jos, spăla aparatul de tuns, ca să-l pună înapoi la loc. Tatăl lui se dusese deja la duş. Andi a auzit-o atunci pe Clara instalându-se în sufrageria rebotezată bibliotecă. Clara a-nceput să citească cu glas tare un articol despre Blaga, filozoful preferat al tatălui lui Andi. Clara citea, se mai întrerupea, îşi striga soţul să verifice dac-o aude ce-i citeşte. Tată lui Andi era însă sub duş, n-o auzea. Un fel de dialog al surzilor, ca multe dintre cei doi soţi.

Când şi-a dat seama că-n cabinet se mişcă cineva, Clara s-a oprit din citit, şi a strigat un salut. Lui Andi, care venea aşa de rar în casa lui tata şi a soţiei lui, i-a făcut impresia că Clara l-a confundat cu altcineva. Deşi nu-i făcea nici o plăcere s-o vadă pe Clara, a scos capul pe uşă, i-a dat bună seara, explicându-i că tocmai a terminat să-l tundă pe tatăl lui, şi că se pregăteşte de plecare. Clara l-a privit surprinsă. Nu i-a răspuns, s-a prefăcut că nu-l vede, şi-a băgat din nou nasul în carte, continuând să citească, în gând de această dată. Andi a intrat înapoi în cabinet, s-a-mbrăcat, şi s-a pregătit de plecare. Când era gata să iasă pe uşa care dă direct afară, Clara a strigat după el: "Ştii ce-nseamnă inconturnabil?" "Sigur, de neocolit, din francezul incontournable", a răspuns el, intrând din nou în sufragerie.

În spatele Clarei, pe raftul cel mai de jos la bibliotecii, ieşeau în evidenţă cele şase tomuri uriaşe din Larousse du XXe siècle ale bunicilor lui Andi. Bunicul lui, Doctorul, cum i se spunea, folosea des dicţionarele. Andi nu se-ntrerupea aşa frecvent ca el din citit ca să-şi lămurească semnele de întrebare, a început s-o facă abia mai târziu, când au apărut dicţionarele pe Internet, mult mai uşor de consultat. Dar pe când era copil răsfoia şi el cu plăcere marea enciclopedie franceză, în căutare de curiozităţi - drapelele diverselor ţări, uniforme militare, animale exotice, mari personalităţi. Şi bineînţeles, secţiunea de proverbe. Frumosul dicţionar enciclopedic a rămas la tatăl lui când a plecat. Carla şi-a extras din el ani de zile ideile pentru articolele sale săptămânale. La vremea când apăruse, fusese probabil cea mai modernă enciclopedie, dar cu timpul a devenit o mare colecţie de arhaisme. La fel ajunsese şi mai recentul Petit Larousse Illustré lipit cu leucoplast de Doctor - de atâta folosit ajunsese să se desprindă în bucăţi. Pe dicţionarul mic Andi-l luase cu el şi, deşi nu-l mai deschidea aproape deloc, îi privea cu plăcere coperta atinsă de atâtea ori de bunicul lui, care-i atrăsese atenţia asupra desenului, o femeie care sufla într-o păpădie, împrăştiind puful (simbolul cunoaşterii), şi motto-ului Larousse: Je sème à tout vent.

"Eu nu folosesc un vocabular aşa elevat ca tine", a spus brusc Carla. "Dar sigur că bunicii tăi nu cunoşteau cuvântul ăsta, pentru că ei nu prea obişnuiau să citească. Ai face însă bine să nu mai fii aşa superior".

Fără nici un cuvânt, Andi s-a ridicat de la masă, s-a-ntors cu spatele, şi a plecat.

(Bucureşti, martie 2017)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer