Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Pe front în Războiul Crimeii


Robert Adam, Robert B. Edgerton, traducere de Mihai-Dan Pavelescu

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Robert B. Edgerton
Pe front în Războiul Crimeii
Editura Meteor Publishing, 2017

Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu


***
Intro

În anul 1853, Războiul Crimeii a început cu o intensitate mai degrabă romantică. Faptele de o bravură uimitoare, multe dintre ele săvârşite de medici, femei şi copii, au fost la ordinea zilei. La fel au fost însă şi cruzimea, şi brutalitatea. În scurt timp, războiul s-a transformat într-o competiţie a uciderilor de la distanţă, impersonală, care a semănat, cu mult înainte, cu războiul de tranşee din prima conflagraţie mondială. În cele din urmă, a devenit o vitrină pentru generali incompetenţi şi erori birocratice.

Cartea lui Robert Edgerton zugrăveşte tabloul viu al războiului, de la triumfuri la tragedii, nefiind însă o simplă cronologie a bătăliilor, ci dimpotrivă, o imersiune narativă în împrejurările care au dus la campania militară probabil cel mai tragic eşuată, de ambele părţi, din istoria europeană modernă. Comparând experienţele acestea cu cele ale soldaţilor nordişti şi sudişti în mult mai bine documentatul Război de Secesiune american, Edgerton contribuie cu o perspectivă nouă asupra modului în care soldaţii de la jumătatea secolului al XIX-lea au perceput războiul, moartea şi gloria.

Introducere

Cei care ar răsfoi cartea aceasta într-o librărie ar putea fi scuzaţi pe bună dreptate dacă s-ar întreba de ce oare Războiul Crimeii, care a avut loc cu un secol şi jumătate în urmă şi care s-a terminat cu cinci ani înaintea începerii Războiului de Secesiune american, i-ar putea atrage pe cititori în prezent, mai ales fiindcă s-au scris deja atât de multe despre el. La scurt timp după terminarea războiului au fost publicate zeci de relatări personale în câteva limbi, urmate de numeroase descrieri ale sale în cărţi, unele apărute în Anglia chiar în ultimii ani. Există de asemenea biografii ale unor participanţi importanţi la război, printre care la loc de cinste se situează memoriile contelui Lev Tolstoi, pe atunci tânăr ofiţer de artilerie, ale cărui experienţe în Sevastopol au contribuit în mod însemnat la romanul Război şi pace. Acest război a adus lumii mânecile de tip raglan, puloverul cardigan, căciula balaclava (cagula), pe Florence Nightingale şi "şarja Brigăzii Uşoare", imortalizată de poetul Alfred Tennyson. De ce atunci să mai scrii încă o carte despre toate acestea?

Istoricii ar putea răspunde că Războiul Crimeii merită o atenţie permanentă, deoarece a schimbat balanţa puterilor în Europa, slăbind Rusia, întărind Imperiul Otoman pus în pericol şi făcând din Franţa cea mai importantă forţă militară europeană, în timp ce Marea Britanie a rămas forţa navală cea mai însemnată. Austria a câştigat în putere, atât Germania cât şi Italia au obţinut unificarea de mult aşteptată, iar Statele Unite, care n-au fost nici pe departe un observator inocent în războiul acesta, şi-au folosit relaţiile de prietenie cu Rusia pentru a intra în posesia teritoriilor Alaska şi Hawaii. Istoricii militari ar putea adăuga că Războiul Crimeii merită atenţia noastră pentru că, în ciuda afirmaţiilor contrare ale unor istorici ai Războiului de Secesiune american, a fost primul conflict suficient de bine documentat de către fotografi, primul care a avut loc în epoca telegrafului, căilor ferate şi a vapoarelor cu aburi, primul în care minele au jucat un rol important în bătăliile navale şi primul care a propus utilizarea majoră a armelor chimice. Au existat până şi planuri pentru un submarin şi un tanc. Istoricii l-ar putea de asemenea recomanda cititorilor de azi pentru că a fost cel dintâi război din care avem informaţii destul de bogate despre activităţile cotidiene ale armatelor care au purtat bătălii brutale din tranşee sau faţă în faţă, despre cavalerişti care s-au înfruntat individual şi au şarjat artileria inamică, despre soldaţi, marinari şi civili care au îndurat un an de asediu susţinut; un conflict în care toate armatele au fost supuse atât focului masiv de artilerie, cât şi luptelor brutale corp la corp, în care mii de soldaţi au fost străpunşi cu baionete, loviţi cu ciomege şi pietre, ba chiar muşcaţi până la moarte. Cartea de faţă prezintă felul în care participanţii au îndurat acest război şi tot ce l-a însoţit.

Categoric, nu este necesară o nouă lucrare pentru a descrie bătăliile purtate în Războiul Crimeii, deoarece există foarte multe cărţi care au făcut-o. Cheia pentru a înţelege percepţia umană a războiului, şi astfel războiul în sine, rezidă mai puţin în detaliile bătăliilor şi mai mult în realităţile vieţii duse de participanţii la conflict. În ciuda descrierilor explicite ale corespondenţilor ziarelor britanice şi a scrisorilor amare ale ofiţerilor nemulţumiţi din câteva armate, nu este încă înţeles pe deplin rolul crucial pe care l-au jucat epuizarea, vremea, foametea, bolile, îngrijirea medicală necorespunzătoare şi conducerea incompetentă militară şi civilă. Nu a fost înţeles nici rolul femeilor sau al turcilor, care au fost neglijaţi în egală măsură de istorici, deşi faptele lor au fost adesea eroice.

Întrucât britanicii le-au permis corespondenţilor de presă să asiste la toate evenimentele şi să le relateze fără a fi cenzuraţi, publicul din Marea Britanie şi, ulterior, cel internaţional, a ştiut ce se întâmpla, fapt fără precedent în orice alt război anterior. Reportajelor din presă li s-au adăugat la scurt timp după aceea mărturii ale ofiţerilor şi sergenţilor britanici, dar şi ale civililor aflaţi în Crimeea. Francezii au impus o cenzură strictă în timpul războiului, dar ulterior, mai mulţi ofiţeri francezi au reuşit să scrie despre experienţele prin care trecuseră, la fel ca sarzii, care s-au alăturat mai târziu cauzei aliate. Turcii au scris puţin despre participarea lor în război, însă ruşii au lăsat multe relatări directe, pline de viaţă. Drept urmare, războiul acesta n-a fost doar primul conflict important suficient de bine descris, ci şi primul care a beneficiat de un public civil mare, chiar în timp ce se desfăşura.

Aceasta nu înseamnă însă că ar fi fost cel mai îngrozitor război purtat vreodată. Marile cuceriri ale mongolilor şi turcilor s-au soldat cu masacre şi suferinţe inimaginabile, la fel ca războaiele napoleoniene din timpuri mai recente. Şi chiar dacă va fi greu de crezut după ce veţi citi despre Războiul Crimeii, n-a fost nici măcar războiul cu cei mai incompetenţi conducători. Pentru a menţiona doar un exemplu, în iulie 1809, britanicii au intenţionat să atace portul Anvers şi au mobilizat o armată de 40.000 de soldaţi, care a fost încartiruită pe insula Walcheren, apropiată de oraş, dar notorie pentru epidemiile de malarie. Până pe 10 octombrie, după nici trei luni, numai 5.616 soldaţi mai erau apţi de război, deoarece zeci de mii muriseră. Nu mai trebuie menţionat că respectiva campanie n-a dus la niciun rezultat, decât la distrugerea pe scară mare a propriei armate.

Oglinda îndepărtată a Războiului Crimeii din 1853-1856 reflectă experienţele bărbaţilor, şi uneori ale femeilor, din cinci naţionalităţi diferite din punct de vedere cultural: britanici, francezi, ruşi, sarzi şi turci. Diversitatea aceasta culturală ne permite să punem o întrebare importantă, la care nu s-a răspuns până acum: oare cultura - credinţele şi practicile tradiţionale ale unui popor - joacă un rol în perceperea conflictului unui război atât de lung, oribil şi letal, sau conflictul acesta a fost atât de intens, încât oamenii, indiferent de trecutul şi experienţele personale, au reacţionat similar faţă de el? Comparând experienţele lor cu cele ale soldaţilor nordişti şi sudişti din Războiul de Secesiune american, care este foarte bine documentat, va fi posibil să adăugăm alte perspective despre perceperea războiului de către soldaţi la mijlocul secolului al XIX-lea.

Războiul Crimeii a fost un model de comandă militară incompetentă, erori birocratice şi îngrijire medicală ineptă. Drept urmare, foametea, frigul şi bolile au făcut mai multe victime printre bărbaţi şi femei decât puştile cu bătaie lungă, care tocmai fuseseră introduse în dotarea armatelor, sau decât cele mai masive bombardamente de artilerie pe care le cunoscuse lumea vreodată. Faptele de bravură uimitoare, multe dintre ele realizate de medici, femei şi copii, erau la ordinea zilei, dar la ordinea zilei au fost şi cruzimea şi brutalitatea. Nimic nu frapează mai mult decât duritatea soldaţilor care au luptat cu sălbăticie, s-au plâns de puţine ori şi doar rareori s-au prăbuşit sub stresul teribil şi neîncetat al războiului. Conflictul a început mai degrabă romanţios, cu ofiţeri şi soldaţi strigând deopotrivă lozinci de felul "Moarte sau glorie!", dar a devenit în scurt timp o bătălie ucigătoare, impersonală, care a semănat din multe puncte de vedere cu luptele de tranşee din Primul Război Mondial. Cu excepţia Răscoalei taipinilor din China, care a durat cincisprezece ani, Războiul Crimeii a fost conflictul cel mai sângeros dinaintea Primului Război Mondial, înregistrând pierderi de vieţi omeneşti care le-au depăşit pe cele din Războiul de Secesiune american, războiul franco-prusac sau războiul ruso-japonez din 1904-1905.

În anul 1976, renumitul istoric militar britanic John Keegan a opinat că bătălia se "anulase deja de la sine". După numai şase ani, soldaţi britanici luptau pe viaţă şi pe moarte în insulele Falkland. De atunci am asistat la războaie în locuri ca Afganistan, Bosnia, Cecenia, Iran, Irak, Israel, Liberia, Mozambic, Sudan, Nigeria, Rwanda şi Golful Persic, iar ameninţarea conflictelor armate atârnă peste multe alte părţi din lume. Poate că Războiul Rece s-a sfârşit, dar nu şi războiul însuşi. La intrarea în secolul al XXI-lea, ar fi bine dacă am învăţa cât mai multe din războaiele anterioare ale omenirii.

Poetul englez Samuel Taylor Coleridge scria cu mult înainte de Războiul Crimeii: "Cât de importante ar fi lecţiile istoriei dacă am vrea să învăţăm din ele".

1. RĂZBOIUL CRIMEII
"Curios şi inutil"

Totalul pierderilor din Războiul Crimeii purtat în anii 1853-1856 nu va fi cunoscut niciodată cu exactitate, dar probabil că a depăşit un milion de morţi, la care se adaugă un număr necunoscut de bărbaţi, femei şi copii rămaşi schilozi pe viaţă din cauza rănilor sau a bolilor suferite. Probabil că în dreptul ruşilor se poate consemna aproape o jumătate de milion de victime omeneşti, iar turcii au suferit pierderi similare. Franţa a pierdut probabil 100.000 de oameni, Marea Britanie poate 25.000, iar Italia în jur de 2.000. Până la Primul Război Mondial, niciun alt conflict nu avea să mai înregistreze atâtea victime. Magnitudinea acestor pierderi pare cu atât mai înspăimântătoare când ne gândim cât de mică era populaţia mondială la momentul respectiv. Planeta era locuită de 1,2 miliarde de oameni, adică mai puţin decât populaţia actuală a Chinei. În anul 1850, în Statele Unite trăiau doar 23 de milioane de oameni (deşi până în 1860 aveau să fie 31 de milioane); în Marea Britanie trăiau doar 26 de milioane, iar în Franţa 35 de milioane. Populaţia întregului Imperiu Otoman era de numai 25 de milioane, iar vastul Imperiu Rus avea doar 60 de milioane de locuitori - mai puţin de două treimi din populaţia Mexicului din zilele noastre.

Deşi populaţia Pământului în timpul Războiului Crimeii era numai o şesime din cea actuală, diviziunile sociale erau pe atunci mult mai importante decât în prezent şi ele au jucat un rol însemnat în desfăşurarea acestui conflict. În anii 1850 se înregistrase o creştere a clasei de mijloc, mai cu seamă în Franţa şi Statele Unite, dar bogaţii şi săracii continuau să trăiască în lumi profund diferite. Averi enorme continuau să se afle în mâinile unui număr relativ mic de sultani, nobili, bancheri şi industriaşi. În Marea Britanie, de exemplu, 44 de duci deţineau, fiecare, terenuri de peste 100.000 de acri. Unul dintre ei, ducele de Sutherland, deţinea 1.358.000 de acri, o suprafaţă mai mare decât comitatele britanice Bedfordshire, Berkshire şi Buckinghamshire la un loc, iar el nu era nici măcar persoana cea mai bogată din Anglia. În Statele Unite, se înregistrau de asemenea diferenţe uriaşe între plantatorii sudişti bogaţi şi proprietari de sclavi, despre care se spunea că vorbeau "exact ca gentlemenii englezi", şi fermierii albi săraci, al căror grai era practic ininteligibil pentru gentlemenii englezi şi ale căror neveste subnutrite şi fiice tinere mestecau întruna tutun. Acelaşi lucru era valabil şi în cazul diferenţelor din Nord dintre magnaţii căilor ferate şi imigranţii irlandezi.

Majoritatea ţăranilor săraci din Europa, America şi Imperiul Otoman continuau să-şi petreacă mare parte a vieţii câştigându-şi pâinea prin trudă anevoioasă. În acelaşi timp însă, într-o măsură mai mare ca oricând, foarte mulţi săraci se îndreptau către oraşe. În Marea Britanie, săracii urbani începuseră deja să-i depăşească numeric pe omologii lor rurali. Oraşele britanice au condus revoluţia industrială mondială, însă oraşe s-au dezvoltat peste tot, până şi în înapoiata Rusie sau Turcie, iar în Paris locuiau 400.000 de muncitori. Înghesuiţi în mahalale ticsite, acoperite de fum şi funingine, cei mai mulţi orăşeni săraci duceau o viaţă mizerabilă. Indiferent dacă era vorba despre Franţa, Marea Britanie sau Rusia, locuitorii mahalalelor aveau atât de puţină hrană, încât dezvoltarea lor fizică a stagnat realmente. O mare parte din mâncare era contaminată, iar apa era frecvent poluată. Puricii, muştele, ţânţarii şi şobolanii deveniseră o prezenţă banală, la fel şi unele boli letale ca tifosul, malaria, variola şi holera.

Baligi urât mirositoare acopereau străzile multor oraşe, întrucât orăşenii se bazau pe mijloace de transport cu tracţiune animală. De exemplu, fiecare dintre cei 15.000 de cai din New York producea zilnic 10-12 kg de bălegar. Pe străzi se vedeau maldăre de excremente produse de porcii care erau lăsaţi să circule în libertate, deoarece mâncau gunoaiele care altfel ar fi putrezit pe trotuare, unde erau aruncate. Majoritatea bărbaţilor, femeilor şi copiilor munceau din greu în condiţii groaznice, pentru salarii mici. În făbricuţele cu lucrători supraexploataţi şi subplătiţi şi muncă infantilă, condiţiile erau foarte dure, însă poate că nimeni nu suferea mai mult ca minerii. Cererea sporită de cărbune a dus la abuzuri îngrozitoare, astfel că minerii lucrau în condiţii periculoase şi degradante. În Anglia, de exemplu, bărbaţi şi femei munceau frecvent în pielea goală din cauza căldurii cumplite, iar copiii trudeau ore la rând într-o beznă totală, operând uşi-ghilotină, pentru a ventila minele. Femeile şi copiii trudeau de asemenea ca animale de povară, trăgând cărucioare cu cărbune prin tuneluri atât de scunde, încât erau siliţi să se târască, remorcând cărucioarele legate prin lanţuri de gât. Condiţiile nu erau mai bune în alte părţi ale Europei sau în minele de argint din Nevada.

În ciuda folosirii precumpănitoare a cailor, o revoluţie în domeniul transportului începuse să afecteze mare parte din Occident. Primul vapor cu aburi din lume, inventat de americanul Robert Fulton, apăruse pe râul Hudson în 1807. Până în 1853, când a început Războiul Crimeii, vapoarele acţionate de forţa aburilor înlocuiseră o mare parte din velierele ce le precedaseră în Occident, dar nu şi în Rusia sau Turcia. În acelaşi an, flota marinei militare americane formată din vapoare cu aburi produşi prin arderea cărbunilor a întreprins prima expediţie în Japonia, sperând să deschidă - pentru comerţul cu SUA - acea ţară fidelă vechiului ei izolaţionism. Transportul pe căile ferate devenise de asemenea important. Exceptând Rusia şi Turcia, care se schimbau lent în privinţa aceasta, şi nu numai, căile ferate se răspândiseră deja în mare parte din Europa şi America de Nord. În 1850, Statele Unite aveau aproape 15.000 km de şine, iar Marea Britanie 11.000 km, însă în Rusia existau doar 660 km, iar Turcia nu avea aproape deloc căi ferate. În 1860, în SUA existau 50.000 km de şine, dintre care numai 14.000 km se aflau în Sud, restul fiind construite în statele nordice, care, evident, şi le-au însuşit după izbucnirea războiului civil, un an mai târziu. Majoritatea trenurilor continuau să fie zgomotoase, murdare şi inconfortabile pentru pasageri, dar deplasau oameni şi mărfuri cu viteza, pe atunci uluitoare, de 48 km/h, indiferent de condiţiile meteo.

Comunicaţiile erau şi ele în plină transformare. Telegraful lui Samuel F. B. Morse începuse să fie utilizat cu zece ani înainte de Războiul Crimeii şi ziarele îşi crescuseră mult tirajele în ciuda cenzurii din unele ţări, printre care Rusia şi Franţa. Cel mai difuzat ziar din lume, The Times, publicat în Londra, avea tirajul de 40.000 de exemplare, mai mult decât toţi concurenţii săi laolaltă, dar gazetele erau citite pe scară largă şi în alte ţări. Deşi nici 20% dintre bărbaţii ruşi nu erau alfabetizaţi şi chiar mai puţini turci ştiau să citească, 40% dintre bărbaţii britanici puteau citi, la fel ca 80-90% dintre albii americani. Tot mai mulţi oameni citeau cărţi acasă şi în biblioteci, iar până la izbucnirea războiului, autori ca Puşkin, Turgheniev, Gogol, Flaubert, Racine, Dickens, Scott, Longfellow, Tennyson, Shakespeare şi alţii fuseseră traduşi în diverse limbi.

Zonele rurale cunoscuseră însă puţine schimbări. În Rusia, Turcia şi Franţa, ciclul agricol continua să domine existenţa, iar majoritatea fermierilor se confruntau cu recolte slabe, pieţe nesigure şi condiţii mizerabile de trai. Deşi zilele de târg şi festivalurile ocazionale alungau parţial monotonia trudei zilnice, iar unii săteni norocoşi din Occident se bucurau uneori de cântăreţi ambulanţi, mici grupuri teatrale, ventriloci, circuri şi recitatori de monologuri, viaţa rurală se modificase foarte puţin faţă de trecut. În Statele Unite, de exemplu, cu excepţia câte unui flaşnetar italian zdrenţăros sau a unor fanfare germane sordide compuse dintr-un toboşar şi câţiva trompetişti gălăgioşi, oamenii de la sate continuau să se bazeze pe comedianţii britanici, aşa cum făcuseră şi înaintaşii lor. Teatrul american era aproape în exclusivitate britanic şi, exceptând unele cântece ca Dixie, Yankee Doodle şi Sucking Cider Through a Straw, cântecele cele mai populare proveneau tot din Marea Britanie. Până şi Home, Sweet Home a fost scris de un englez, care l-a adaptat pe o melodie italienească.

În oraşele din Occident, săracii nou-sosiţi aveau puţini bani, însă mulţi îi cheltuiau în weekenduri, când beau, mergeau la prostituate sau vizionau spectacole burleşti cu tentă explicit sexuală. Noua clasă mijlocie se distanţa de acest gen de depravare, prin etalarea reţinerii "victoriene". Britanicii purtau mustaţă şi favoriţi, îşi ungeau părul cu ulei de Macassar şi se îmbrăcau în negru. Femeile nu renunţaseră la corsete, pentru a avea un trup tras ca prin inel, dar nu-şi mai expuneau sânii în decolteuri adânci. Continuau să poarte rochii în culori vii care se încheiau acum până la gât şi fuste până-n pământ.

Pe de altă parte, cei cu avere şi rang social înalt se răsfăţau în plăceri extravagante. De exemplu, conacele rurale britanice ofereau scene de opulenţă, cu servitori care pregăteau cine imense pentru oaspeţi ce-şi dedicau weekendurile prelungite sporturilor masculine, muzicii clasice şi relaţiilor sexuale. Londra găzduia cluburi exclusiviste pentru bărbaţi, restaurante de lux, evenimente sportive şi baluri măreţe. În zilele calde de vară, aristocraţia britanică, la care se alăturau membrii clasei de mijloc aflată în creştere, se înghesuia pe plajele din sud. În timp ce copiii se bălăceau în apă, săpau în nisip şi se jucau cu şoareci şi iepuri domesticiţi ţinuţi în cuşti, adulţii rămâneau complet îmbrăcaţi, adesea sub umbrele de soare. Mâncau melci de mare şi ţipari în aspic şi beau bere de ghimbir. Femeile care purtau pălării de paie brodau şi sporovăiau, iar bărbaţii citeau ziare, priveau vapoarele prin lunete sau se amuzau de giumbuşlucurile cântăreţilor ambulanţi "negri". Problemele săracilor urbani erau departe de preocupările lor.

Rusia oferea contraste şi mai izbitoare. Vasta ei populaţie de iobagi rămăsese la fel de ignorantă şi pauperă ca întotdeauna, clasa de mijloc era încă foarte mică, iar nobilimea trăia în acelaşi lux pe care-l etalase mereu, bucurându-se fie de vastele ei domenii rurale, fie de numeroasele tentaţii ale sclipitoarei vieţi sociale din St. Petersburg.

St. Petersburg era un magnet pentru nobilii ruşi iubitori de petreceri, însă Parisul era centrul lumii strălucitoare şi depravate din Europa luminată cu felinare cu gaz. Nobilii ruşi se înghesuiau acolo pentru a se îndopa cu stridii şi şampanie între episoade de frenezie sexuală alături de numeroasele curtezane frumoase ale Franţei, care treceau de la prinţi ruşi, la conţi francezi şi la ofiţeri de gardă, pentru a o lua din nou de la capăt într-un vârtej năucitor de baluri de gală şi amanţi. În Paris existau mii de cocote şi se spune că noul dans cancan - interpretat de femei frumoase care nu purtau lenjerie intimă - a jucat un rol major în creşterea cererii pentru serviciile oferite de prostituate. În 1854, o mare parte din capitala Franţei era "Parisul vesel" al parodiei moderne, locul frivolităţii supreme, unde aşa-zişii dandy căutau şi găseau toate plăcerile şi unde prăbuşirea doamnei Bovary a lui Gustave Flaubert a devenit o realitate pentru multe femei.

În acelaşi an în care Războiul Crimeii începea cu adevărat, împăratul Napoleon al III-lea i-a cerut baronului Georges Haussmann să transforme străzile strâmte, întortocheate şi murdare ale Parisului într-o vitrină mondială a regimului său imperial de numai doi ani. Pentru a înfrumuseţa capitala, şi pentru a permite accesul trupelor în cazul unor răzmeriţe civile, Haussmann a început demolarea unor clădiri medievale, pentru a construi 805 km de bulevarde largi şi străjuite de arbori care aveau să simbolizeze Parisul. S-au construit de asemenea sute de parcuri şi grădini oficiale, s-a dezvoltat un sistem de canalizare şi s-a adus apa curentă în mare parte din oraş. Pe durata acestei transformări extraordinare, Parisul a rămas oraşul radicalilor sociali şi al spiritelor turbulente de tot felul. Parisul însemna Jacques Offenbach, opereta şi pictori ca Gustave Courbet, care consuma zilnic o cantitate zdravănă de absint, stropită de zece sticle de vin alb elveţian, şi care a pictat totuşi capodopere ca Femeie cu papagal.

Industrializarea de la mijlocul secolului al XIX-lea a adus suferinţă pentru milioane de săraci din oraşele lumii, şi speranţe pentru unii, dar progresele tehnologice rezultate au schimbat faţa războiului. Cu excepţia majorităţii trupelor ruseşti şi turceşti, soldaţii erau dotaţi acum cu puşti produse în serie, care puteau omorî la distanţe de peste un kilometru şi jumătate, faţă de muschetele cu ţeavă lisă, care aveau bătaie mică, incapabile să ucidă la distanţe peste o sută de metri. În plus, puştile noi puteau trage de două ori mai rapid decât muschetele vechi. Artileria putea să proiecteze acum la distanţe de câţiva kilometri obuze explozive grele de o sută de kilograme. Armele noi ucideau cu atâta eficienţă de la depărtare, încât războiul n-avea să mai fie niciodată la fel; în acelaşi timp, medicii nu erau încă în stare să împiedice nenumăratele decese cauzate de răni şi boli.

Vapoarele propulsate de aburi şi căile ferate au micşorat lumea, în timp ce telegraful a legat guvernele cu comandanţii militari de pe câmpul de luptă. Pentru prima dată, presa a adus la cunoştinţa marelui public evenimente mondiale la scurt timp după ce se petrecuseră, deoarece corespondenţii ziarelor îşi puteau transmite reportajele şi articolele prin telegraf direct de la locul faptei. În războiul dintre Mexic şi Statele Unite în 1846-1848, ca şi în Birmania în 1852, fuseseră făcute unele fotografii, dar niciodată atât de multe şi cu asemenea succes ca în timpul Războiului Crimeii. Graţie largii circulaţii a gazetelor şi prezenţei pe front a corespondenţilor de război, lumea avea să afle despre preţul conflictului mai multe decât ştiuse vreodată până atunci, şi asta înainte ca războiul să ia sfârşit. În ciuda accesului la toate aceste informaţii cu largă răspândire, Statele Confederate ale Americii s-au aşteptat la un război scurt şi nedureros după secesiunea de Uniune în 1861.

Nu există războaie despre care să se poată spune că au fost, pur şi simplu, necesare. Generalul William T. Sherman a descris Războiul de Secesiune american ca fiind "unul dintre cele mai prosteşti şi mai nejustificate războaie care au fost concepute vreodată de creierul uman". Istoricii continuă să dezbată importanţa relativă a concurenţei economice, a conflictului intercultural, a sclaviei şi a altor factori în declanşarea sa. Dar dintre toate războaiele care ar fi putut fi evitate cu uşurinţă, Războiul Crimeii ocupă cu siguranţă un loc fruntaş. Aşa cum observa recent un istoric, evoluţia sa a fost realmente "bizară"; altul l-a descris drept "conflictul cel mai curios şi inutil din lume". Desigur, între Rusia şi Imperiul Otoman continuau să existe tensiuni vechi. Cele două imperii se înfruntaseră de câteva ori în trecut, şi Rusia îşi dorea în continuare accesul la Marea Mediterană prin strâmtorile Dardanele şi Bosfor controlate de turci, deoarece comerţul rus şi, odată cu el, puterea rusă erau limitate de gheaţa care închidea jumătate de an porturile ruseşti de la Marea Baltică şi din Orientul Îndepărtat. Ura religioasă dintre creştini şi musulmani a rămas de asemenea intensă. Cu toate acestea, la momentul respectiv, nimeni nu considera că aceste probleme ar fi fost motive suficiente pentru un alt război, nici chiar ţarul Nicolae I, care, în cele din urmă, s-a dovedit principalul responsabil pentru declanşarea sa.

Dominaţia exercitată de Rusia asupra Europei de Est la momentul respectiv era atât o binecuvântare, cât şi un blestem pentru Europa - un blestem pentru Polonia, desigur, deoarece speranţele polonezilor de a obţine independenţa fuseseră strivite; o problemă pentru germani şi italieni, care căutau să se unifice; şi deopotrivă un blestem şi o binecuvântare pentru Austria. Când mare parte din Europa de Est s-a ridicat împotriva stăpânirii austriece în 1848 şi 1849, Rusia a intervenit, zdrobindu-i cu brutalitate pe rebelii unguri şi ameninţând din nou controlul turcilor asupra Moldovei şi Ţării Româneşti (care fac parte din România actuală). Cinci mii de polonezi, unguri şi români înfrânţi, printre care numeroşi ofiţeri, s-au refugiat în Turcia, ducând cu ei cunoştinţe militare şi tehnologice, dublate de o ură intensă faţă de Rusia. La început, Rusia a cerut extrădarea lor, dar în cele din urmă a acceptat să-i lase să rămână în Turcia, atâta timp cât nu încercau să atace conducerea rusească în ţările lor natale.

Neliniştită de creşterea tensiunilor în această zonă, Europa de Vest a început să se concentreze asupra Problemei Orientale, aşa cum fusese cunoscută de câţiva ani. Marea Britanie a devenit tot mai ostilă faţă de ţarul autocrat Nicolae I, deoarece credea - greşit, după cum s-a dovedit - că ţarul intenţiona să înainteze spre sud pentru a smulge India din strânsoarea sa colonială. Concurenţa dintre ruşi şi britanici devenise atât de deschisă, încât era cunoscută pe atunci ca "Marele Joc". Exporturile masive de cereale ruseşti afectaseră comerţul britanic din toată lumea, iar comerţul cu Imperiul Otoman a devenit o altă sursă de discordie între cele două puteri. Ca şi Marea Britanie, Franţa îşi dezvolta relaţii comerciale importante cu guvernul turc, pe care expansiunea rusă le-ar fi ameninţat. Odată cu extinderea "Marelui Joc", ţarul Nicolae a încercat în repetate rânduri să încheie un acord cu Marea Britanie pentru împărţirea Imperiului Otoman, deoarece acesta, aşa cum a susţinut apăsat ţarul, era atât de "bolnav", încât avea să se prăbuşească în curând sub greutatea propriei sale corupţii. Pentru a împiedica apariţia de conflicte în zona respectivă, ar fi fost esenţială o înţelegere între cele două puteri privind controlul imperiului după destrămarea lui. Britanicii l-au ascultat pe Nicolae I, dar n-au propus niciun acord oficial de cooperare.

Concurenţa dintre ruşi şi britanici pentru controlul Mediteranei, Indiei şi Orientului Mijlociu crescuse şi devenise o preocupare vitală atât pentru statele respective, cât şi, desigur, pentru Turcia. Francezii se implicaseră şi ei serios, cu toate acestea, incidentul care a împins spre Războiul Crimeii a fost atât de banal, încât a părut ridicol chiar şi la momentul respectiv. În 1850, preoţii greco-ortodocşi şi romano-catolici din aşezările sfinte Ierusalim şi Betleem aflate sub protecţia otomanilor au început să se certe din cauza unor subiecte obscure, cum ar fi care dintre ei să intre primul în anumite locuri creştine sfinte, care dintre ei să intre prin care uşă, cine să păstreze cheile respective şi cine să aibă accesul principal la Ieslea Sfântă. Vaticanul a ignorat conflictul, poate din cauza rarităţii pelerinilor romano-catolici în Ţara Sfântă, însă călugării greco-ortodocşi, ai căror credincioşi mergeau acolo în pelerinaje, au apelat nemulţumiţi la ţar. Mereu dornic să-şi consolideze rolul tradiţional de protector al creştinilor în Imperiul Otoman, Nicolae I a cerut ca oficialii turci să-i acorde dreptul de a proteja interesele minorităţii creştine în Imperiul Otoman şi ale miilor de ruşi ortodocşi care mergeau anual în pelerinaj la Ierusalim.

Charles Louis Napoleon Bonaparte, preşedintele Franţei din 1848, ales ca împărat în 1852 sub numele de Napoleon al III-lea, s-a implicat repede. Franţa stabilise legături comerciale şi financiare cu Turcia, la care se adăuga şi mai vechiul ei interes de anexare a Egiptului şi a altor porţiuni din imperiul nord-african al otomanilor la posesiunile franceze din Africa de Nord. Napoleon al III-lea a văzut o ocazie de a-şi spori influenţa în Turcia, oferindu-se să slujească drept apărător al romano-catolicilor europeni, dintre care foarte puţini mergeau în pelerinaj la Ierusalim. El a zărit de asemenea oportunitatea de a spori influenţa Franţei, alături de propria sa influenţă, în toată Europa. După numeroase consultări şi destule ezitări, guvernul turc, asaltat din toate părţile, s-a pronunţat împotriva călugărilor greco-ortodocşi, ceea ce l-a înfuriat pe ţar. În ianuarie 1853, Nicolae I l-a anunţat pe ambasadorul britanic în Turcia, sir Hamilton Seymour, că Rusia avea dreptul şi datoria de a-i proteja pe toţi creştinii din Imperiul Otoman şi, dacă era necesar, avea să ocupe Constantinopolul în acest scop.

Ţarul Nicolae I este adesea trecut cu vederea de istorici, fiind considerat un autocrat stupid şi brutal, decis să-şi folosească uriaşa armată pentru expansiunea teritorială. Deşi nu beneficiase de o educaţie aleasă, Nicolae nu era nici pe departe atât de lipsit de inteligenţă pe cât este prezentat de obicei, ci vorbea bine câteva limbi străine şi putea fi destul de viclean. Fără îndoială, a fost un adevărat autocrat, dar avea conştiinţă socială şi a instituit multe reforme, inclusiv una care ar fi putut aboli iobăgia dacă nobilii ruşi n-ar fi obiectat atât de insistent. De asemenea, Nicolae nu dorea neapărat mai mult teritoriu, afirmând frecvent că Rusia era deja prea mare. El nici măcar nu-i ura pe "nenorociţii" de turci, aşa cum le spunea întotdeauna, cu aceeaşi intensitate pe care o manifesta faţă de tătari, evrei şi polonezi. Detesta desigur Islamul, dar ţinta lui principală era accesul prin Dardanele la Marea Mediterană, nu distrugerea Imperiului Otoman. Pentru dobândirea acestui acces, trebuia să ajungă la un acord cu turcii, dar şi acela ar fi fost inutil dacă flota britanică atotputernică ar fi blocat strâmtorile.

Serios, încruntat şi înalt de 1,93 m, Nicolae I petrecuse în tinereţe patru luni în Anglia, unde ajunsese să îndrăgească stilul de viaţă al gentlemenilor rurali englezi, totuşi nu putea înţelege libertăţile engleze sau guvernarea parlamentară britanică. Ca ţar, el a spus întotdeauna exact ce gândea şi şi-a respectat cuvântul dat. Nu era în stare să înţeleagă motivul pentru care liderii politici britanici nu puteau proceda la fel fără consimţământul Parlamentului. În plus, ţarul nu mai era un fan al războiului. Continua să adore fastul paradelor şi al exerciţiilor de cavalerie, dar, la trei ani după întronare, îşi însoţise armata la război împotriva Turciei. Se aşteptase la parade militare şi glorie, însă descoperise în locul lor proximitatea morţii şi a bolii, ca şi ororile războiului real. Sperând să evite un alt război cu Turcia, întrucât tensiunile creşteau, Nicolae I a plecat în Anglia pentru a încheia o alianţă care i-ar fi atins obiectivele fără conflicte militare. Ţarul dorea o Turcie prea slabă ca să-l poată ameninţa în vreun fel, totuşi îndeajuns de puternică pentru ca puterile occidentale să n-o poată divide. Britanicii doreau acelaşi lucru, dar nu aveau încredere deplină în ţar. Ulterior, vicontele Stratford Canning de Redcliffe, imperiosul şi foarte temperamentalul ambasador britanic la Constantinopol, detestând Rusia, a făcut tot posibilul pentru a împiedica un acord. Stratford a căpătat o asemenea putere în afacerile externe, încât uneori a dominat guvernul turc.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer