Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugul miresmelor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugul miresmelor (III)


Dan Recheşan

19.03.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Filimon, băiatul unei precupeţe din Obor, e adoptat de Rada, o chivuţă, după ce mama îi este omorâtă în bătaie. Filimon e un copil ciudat, nu se amestecă cu ceilalţi cinci orfani pe care Rada îi creşte pentru a-i trimite la cerşit, de pielea lui nu se lipeşte jegul şi are o privire verzuie, neliniştitoare. Îngrijorată şi crezînd că Filimon e blestemat, Rada îl duce la biserica Sfînta Vineri şi îl lasă în grija Părintelui Paisie Râmneanţu, în ciuda încercărilor acestuia de a o convinge să îl păstreze.

3.

Părintele Paisie Râmneanţu nu era un cleric prea învăţat, deşi intrase de tînăr în rînduiala monahală. Ştia Evangheliile pe de rost, psalmodia binişor în amvon, dar nu răsfoise în viaţa lui altă carte în afara Sfintei Scripturi. Punea mai mult preţ pe smerenie şi pe post decît pe învăţătură şi dezlegarea tainelor ascunse în bucoavne. Slujba şi-o ţinea regulat, prohodind fără o para la îngropăciunea sărmanilor, de păcate şi ispitiri se ştia curăţat, iar cu heghemonii bisericii nu se lua la harţă, barem că le vedea limpede lăcomia şi stricăciunea firii lor hrăpăreţe. Nici în ciondănelile dogmatice nu se amesteca şi stătea deoparte de certurile şi furtişagurile celorlalţi monahi. Se ferea de rele, căci multe văzuse în treizeci de ani de călugărie şi se străduia să scoată din mintea prostimii obiceiurile urîte, precum superstiţiile, credinţa în vrăjitorie, deochiul ori purtatul amuletelor contra duhurilor rele. Îl întrista să vadă asemenea metehne murdare în juru-i, de parcă nu s-ar fi scurs atîtea veacuri de cînd Sfîntul Apostol Andrei îşi pogorîse harul pe aceste meleaguri, încreştinîndu-i pe români şi inima i se strîngea de durere văzînd atîtea răutăţi şi ticăloşii în juru-i. Se încredinţase cu smerenie şi din tot sufletul, învăţăturilor lui Iisus Hristos, dar tot mai des îl muncea gîndul că toate-s nimicnicie pe lume, iar omul rămîne de-a pururea şi-n veacul vecilor robit patimilor şi destrăbălării, oricum l-ai împărtăşi şi oricît l-ai mirui.

De puterea diavolului se temea, convins că Satan fusese lăsat de Dumnezeu ca să pună-n cumpănă slăbiciunile firii omeneşti, dar nu mergea atît de departe cu mintea încît să caute a afla urmele îngerilor căzuţi pe Pămînt. Se mulţumea cu pildele evangheliilor şi se lăsa diriguit de zisa: "Crede şi nu cerceta!"

Pe de altă parte, proaspăta întîmplare cu Rada şi plodul din flori îl nedumerea, că doar nu putea Satana să se dovedească atît de nepriceput şi de nătîng încît să se lase descoperit de o chivuţă neştiutoare şi, fireşte, toată povestea nu putea fi decît rodul închipuirilor unei minţi slabe de muiere. Cu toate astea, într-o zi, amuşină pe-ascuns trupul orfanului. Nu simţi decît damful usturoiat al iahniei de post înfulecate la prînz, impregnat în cămeşoiul de cînepă pe care-l purta copilul.
"Simţurile te pot trăda, îşi spuse el, ar fi prea oblu ca iadul să miroase a pucioasă, iar raiul a tămîie, aşa că nu-i bine să te încredinţezi întrutotul pe ele... aşa cum nu pot să mă-ncred orbeşte nici în mărturia acelui popă papistaş dintr-o capişte taliană, care se lăuda că poate alunga diavolul din trupurile apucaţilor rostind la căpătîiul acestora, catehismul de-a-ndoaselea, de la coadă la cap! Numai păgînii îşi clădeau viaţa pe plăsmuirile strîmbe ale simţirilor, încît atunci cînd lumina vine de la Dumnezeu, firile slabe se pot nărui în necredinţă, mintea lor bîiguind năucită fantasme, iar ochii lor rotindu-se orbi şi neputincioşi."

După o săptămînă plină de frămîntări, îl pîndi pe Filimon, căruia îi încropise un culcuş din zdrenţe în sacristie, pînă adormi. Se furişă lîngă el şi, din nou, îşi apropie nasul de trupul lui. Nu simţi vreun miros, nici măcar odoarea slabă pe care o emană pielea, subsuorile şi părul oricărei făpturi omeneşti şi îl năpădiră sudorile.
"Şi dacă doica nu minte? Dacă, în pofida oricărei păreri fireşti, diavolul a intrat în acest trup nevinovat plănuind să mă ispitească?", gîndi îngrozit ieromonahul.

Copilul tresări şi deschise ochii, ţintuindu-l cu privirea lui verzuie şi întunecată ca apele adînci. Îşi zbîrci nările largi, trase apoi o gură de aer, fornăi şi amuşină la rîndu-i aerul. Părea că se întreabă: "Tu, omule, a ce miroşi? A păcat sau a credinţă neclintită?" Paisie nu mai putu să rabde privirea aceea nefirească. Se sculă, puse o lumînare mare într-un sfeşnic din cositor şi se apropie de racla cu moaştele sfintei Parascheva. Filimon veni lîngă el şi întinse palma lui firavă, gîngăvind ceva, spre para făcliei.
"Lumînare, spuse călugărul, semn al credinţei cu care ne-a luminat Domnul nostru Iisus Hristos!"
"Lum...nare" repetă orfanul inspirînd adînc şi întipărindu-şi în minte, pe vecie, mirosul de ceară fierbinte.

În alt rînd, se furişă în altar cînd slujitorul bisericii cădelniţa de zor la icoane şi trase pe nări fumul parfumat de tămîie. Pe loc, chipul i se lumină şi începu să ţipe şi să ţopăie de plăcere. Purtarea lui îl miră pe paroh, dar se bucură că plodul acela ciudat începuse să vorbească şi să asculte vorba omenească, prilej nimerit să însămînţeze în mintea lui fragedă sămînţa rodnică a credinţei adevărate. Filimon învăţă repede tot repertoriul bisericesc, cuvinte precum agheasmă, altar, anafură, azimă, candelă, catapeteasmă, cădelniţă, clopot, cruce, icoană, naos, odăjdii, psaltire, strană, tămîie venindu-i firesc pe limbă. Nasul său cîrn adulmeca aerul şi prindea mirosul pietrei, apei, lemnului, cositorului, bronzului, argintului, stofei şi mătăsii cu o uşurinţă şi-o iscusinţă neobişnuite pentru un nas omenesc. Omului în sutană nu-i trecea nicio clipă prin minte faptul că mintea lui lega cuvintele prin nevăzute şi tainice iţe de odorile şi emanaţiile obiectelor din jur. Numai atunci cînd fu îndemnat să rostească numele lui Dumnezeu Fiul, beli ochii în gol, îşi încreţi nasul, dar rămase mut.
"Doamne iartă-i neputinţa minţii lui fragede, spuse Paisie, poate că-i prea devreme să-Ţi înţeleagă măreţia!"

Înviorat de acest gînd se griji să nu-i lipsească hrana, căldura şi sfaturile bune pregătindu-l pentru pasul cel mare, învăţarea primei şi celei mai de seamă rugi creştineşti: Tatăl nostru.

Cînd Filimon împlini cinci ani ajunse să cunoască bine tot aşezămîntul. Se furişa peste tot, cu paşi neauziţi, apărea de unde nu te-ai fi aşteptat băgîndu-şi nasul în toate şi era nedezlipit zi-noapte de părintele ieromonah. Părea că posedă o capacitate ieşită din comun, ştiind oricînd unde se afla ocrotitorul său, chiar înainte de a intra într-o încăpere. Atunci cînd răposă un marchitan bogat, preotul îl luă cu dînsul la slujba de îngropăciune. Copilul stătu liniştit, în spatele groparilor, adulmecînd mirosul reavăn de pămînt proaspăt răscolit, odoarea paporilor şi a lumînărilor, aroma bucatelor de la pomană, iar la urmă exclamă fericit: "moarte!"
"Nu, îl corectă slujitorul lui Dumnezeu, cu moartea pe moarte călcînd, Domnul nostru Iisus Hristos a înviat din morţi!"

În ultima vreme ajunse să-l îndrăgească şi tot mai des se gîndea că, de n-ar fi îmbrăcat haina preoţească, ar fi putut avea o nevastă şi un prunc cam de aceeaşi vîrstă. La gîndul acesta, pregăti o tăbliţă din ardezie, un tibişir şi începu să-l înveţe pe băiat slovele. În scurt timp acesta izbuti să înveţe a citi dintr-un ceaslov, ba chiar învăţă să scrie şi slovele şi să socotească cu un abac. Îi creştea inima în piept de bucurie văzîndu-l aplecat peste pupitrul cu bucoavne, pergamente şi condeie, neîncetînd să se minuneze că un copil atît de fraged ca vîrstă deprinse atît de repede iotele şi era în stare de o asemenea ispravă.

Înainte de Paşte, biruit de postul aspru şi deniile lungi, Paisie adormi în chilia sa de lîngă clopotniţă. Se trezi spre dimineaţă şi grăbindu-se spre sfîntul lăcaş auzi larmă mare dincolo de uşile împărăteşti. Îşi făcu trei cruci mari, intră repede şi rămase stană de piatră. Filimon arunca în cristelniţă plină cu agheasmă şi vin de împărtăşanie, bucăţele de pască, mucuri de lumînare, fire de busuioc şi fărîmiţe de tămîie învîrtind cu un crucifix poleit în zeama aceea tulbure. Cînd îl văzu strigă cu obrazul iluminat de bucurie: "Ii-suuus!"
"Blasfemie, păcătosule!" ţipă călugărul şi-l înşfăcă de braţ tîrîndu-l afară. Mînios peste poate, ridică braţul să-l lovească peste obraz dar băiatul îşi ridică nasul adulmecînd. Părea că-l priveşte cu nările, iar lui Paisie i se năzări că simte putoarea propriului său trup nevolnic, un damf greţos, de scîrnă, putreziciune şi oţet năpădindu-i nasul. Lăsă braţul în jos murmurînd ruşinat:
"Păcătosul şi netrebnicul sunt eu, că n-am fost în stare să te învăţ şi să-ţi arăt adevărata Lui lumină!"

Copilul fugi în sacristie, iar el se prosternă dinaintea icoanei sfintei Parascheva şi se rugă cam un ceas. Cînd se ridică, hotărîrea fusese luată, şi-şi şopti în barbă:
"Nu-i nimic de făcut cu el... acest copil păcătos trebuie îndepărtat de sfintele taine şi dus în altă parte spre creştere!"

A doua zi, dis-de-dimineaţă îl îmbrăcă pe Filimon într-o cămaşă curată din pînză de cînepă şi merse cu el la aşezămîntul Maicii Preciste din Berceni dar călugăriţele îl refuzară, ele primeau numai fete orfane de familie bună. Se duseră, apoi, la sfîntul Elefterie, unde avea stabiliment o grecoaică care aduna de pe uliţe, în fiecare an, cîte-o sută de copii din flori, părăsiţi ori orfani. Caţaoanca îi primi într-un iatac ticsit de iconiţe, răcliţe cu moaşte şi crucifixuri aurite. Era un zdrahon de femeie cu faţa aspră şi bărbătoasă căreia îi plăcea să mănînce şi să bea bine, trăind în îndestulare şi bucurîndu-se de toate plăcerile vieţii pe ascuns. Ea îl măsură pe copil cu o privire rece, posacă şi fonfăi:
"E prea plăpînd, părinţele, eu am trebuinţă de copii zdraveni şi bine crescuţi care să ajungă slugi de nădejde în casele oamenilor cu stare!"

Monahul stărui lăudînd isteţimea şi buna creştere a băiatului dar grecoaica rămase de neclintit în hotărîrea ei, căci numai de evlavie şi milostenie nu era însufleţită, Filimon se foi cît se foi, apoi, după ce adulmecă putoarea de sînge stricat ce se vîntura de sub poalele rochiei din pluş vişiniu de Liov garnisită cu dantelă scumpă ale filantroapei, îl trase de mînecă pe paroh şi-i şopti cu îndrăzneală: "Curvă, părinte!"

În cele din urmă, unul Chiriac, un hangiu ce ţinea loc de popas şi de benchetuială la marginea Dîrstorului se milostivi de rugămintea ieromonahului şi-l luă pe copil să-i fie rîndaş în gospodărie.

Paisie se întoarse degrabă în chilia sa. Aruncă cît colo camilafca, îşi dezbrăcă rantia şi se spălă îndelung cu apă şi leşie frecîndu-şi tot trupul cu furie, de începu să-l usture pielea şi să asude picuri de sînge. Îmbrăcă apoi o tîrsînă aspră ţesută din păr de capră şi se rugă îndelung pînă cînd îl birui somnul şi se iviră zorii.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer