Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Originea speciilor


Charles Darwin, traducere de Ion E. Fuhn

22.03.2017
Editura Herald
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Charles Darwin
Originea speciilor
Editura Herald & Editura Academiei Române, 2017

Traducere din engleză de Ion E. Fuhn

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***

Schiţă istorică a dezvoltării concepţiei despre originea speciilor, până la publicarea primei ediţii a lucrării de faţă

Voi prezenta aici o scurtă schiţă a dezvoltării concepţiei despre originea speciilor. Până nu de mult, cei mai mulţi dintre naturalişti credeau că speciile ar fi forme neschimbătoare şi că au fost create independent una de alta. Acest punct de vedere a fost susţinut cu iscusinţă de mulţi autori. Pe de altă parte, o mână de naturalişti credeau că speciile suferă schimbări şi că formele vii, existente, descind prin filiaţiune din  forme preexistente. Dacă lăsăm la o parte aluziile asupra acestui subiect din lucrările scriitorilor clasici[i], găsim că primul autor care în epoca modernă l-a tratat în spirit ştiinţific a fost Buffon. Dar întrucât părerile sale au oscilat mult în diferite perioade şi pentru că el nu a căutat să pătrundă cauzele sau mijloacele transformării speciilor, nu găsesc necesar să intru aici în amănunte.

Lamarck a fost primul ale cărui concluzii în privinţa originii speciilor au atras atenţia în mod deosebit. Acest naturalist, celebru pe bună dreptate, şi-a publicat pentru prima dată concepţiile în 1801; le-a îmbogăţit mult în 1809 în a sa Philosophie zoologique şi mai târziu, în 1815, în introducerea la lucrarea sa Histoire Naturelle des Animaux sans Vertčbres. În aceste lucrări el susţine teoria potrivit căreia toate speciile, inclusiv omul, descind din alte specii. El e primul care a adus excepţionalul serviciu de a fi atras atenţia asupra probabilităţii că orice schimbare în lumea organică şi în cea anorganică este rezultatul unor legi, şi nu al unei intervenţii miraculoase. Se pare că Lamarck a ajuns la concluzia privind schimbarea treptată a speciilor, în urma greutăţii de a distinge speciile şi varietăţile, a gradaţiei aproape perfecte a formelor în anumite grupe, cât şi în urma analogiei cu animalele şi plantele domestice.

În ceea ce priveşte cauzele modificării, el le atribuia în parte acţiunii directe a condiţiilor fizice de viaţă, în parte încrucişării dintre formele existente şi îndeosebi întrebuinţării şi neîntrebuinţării (organelor), adică efectelor deprinderii.

Acestui din urmă factor îi atribuia el, după cum se pare, toate minunatele adaptări din natură - cum ar fi, de pildă, gâtul lung al girafei datorat faptului că se hrăneşte cu frunzele de pe ramurile arborilor. El credea, de asemenea, într-o lege a dezvoltării progresive; şi, deoarece, în virtutea acestei legi, toate formele vii tind spre progres, Lamarck, pentru a explica existenţa organismelor simple şi în zilele noastre, susţinea că astfel de forme apar şi acum prin generaţii spontane1[ii]. Geoffroy Saint-Hilaire, după cum se arată în Viaţa scrisă de fiul său, bănuia încă din 1795 că ceea ce noi numim specii sunt de fapt diverse devieri ale aceluiaşi tip. Dar abia în 1828 şi-a exprimat el, în scris, convingerea că formele n-au rămas neschimbate de la începutul începuturilor. Geoffroy pare să fi socotit condiţiile de viaţă sau "le monde ambiant" drept principala cauză a schimbărilor. El era prudent în formularea concluziilor sale şi nu credea că speciile existente suferă şi acum modificări; iar, după cum adaugă fiul său: "C'est donc un probleme a réserver entierement a l'avenir, supposé meme, que l'avenir, doive avoir prise sur lui".

În 1813, dr. W. C. Wells a citit în faţa Societăţii Regale "un raport despre o femeie albă care are o parte din piele asemănătoare cu pielea unui negru", comunicarea lui însă n-a fost publicată decât după apariţia, în 1818, a cunoscutei sale lucrări "Două cercetări despre rouă şi despre vederea simplă". În lucrarea citată, el admite în mod clar principiul selecţiei naturale, fapte care constituie prima recunoaştere semnalată a acestui principiu; însă el îl aplică numai raselor omeneşti şi numai unor anumite caractere izolate. După ce remarcă faptul că negrii şi mulatrii se bucură de imunitate faţă de anumite maladii tropicale, el observă mai întâi că toate animalele, într-o anumită măsură, tind să varieze şi, în al doilea rând, că agricultorii îşi ameliorează animalele domestice prin selecţie; apoi adaugă: ceea ce se realizează în acest din urmă caz, "prin artă", pare să fie realizat cu aceeaşi eficacitate, deşi mai lent, în natură, prin crearea varietăţilor de oameni adaptaţi ţării în care trăiesc. Dintre varietăţile întâmplătoare de oameni, care au apărut printre primii locuitori puţin numeroşi şi rari ai regiunilor centrale din Africa, unele pot fi mai bine înzestrate decât celelalte în privinţa posibilităţii de a rezista bolilor locale. În consecinţă, această rasă se va înmulţi, pe când celelalte vor descreşte, nu numai din pricina neputinţei lor de a suporta atacurile bolilor, dar şi datorită incapacităţii de a concura cu vecinii lor mai puternici. Este sigur, din cele spuse mai înainte, că rasa aceasta viguroasă va avea o culoare mai întunecată. Dar cum această tendinţă de a forma varietăţi persistă, în decursul timpului se va forma o rasă de culoare din ce în ce mai întunecată; şi cum cea mai întunecată va fi cea potrivită pentru clima respectivă, ea va deveni cu timpul predominantă, dacă nu chiar singura rasă, în ţara în care a apărut. Apoi el îşi extinde aceste concepţii şi asupra locuitorilor albi din ţările cu climă mai rece.

Îi sunt îndatorat dlui Rowley, din Statele Unite, pentru faptul de a-mi fi atras atenţia, prin dl Brace, asupra pasajului de mai sus din lucrarea doctorului Wells.

Onorabilul reverend W. Herbert, mai apoi decan de Manchester, declară în volumul al 4-lea din Horticultural Transactions, apărut în 1822, şi în lucrarea sa despre Amaryllidaceae (1837, p. 19, 339) că "experienţele horticole au stabilit în mod neîndoielnic că speciile botanice nu sunt decât o clasă superioară şi mai permanentă de varietăţi". El extinde aceste concepţii şi asupra animalelor. Decanul crede că în fiecare gen a fost creată numai câte o specie, înzestrată de la început cu o plasticitate deosebită, şi că din acestea s-au născut mai ales prin încrucişări reciproce, dar şi prin variaţie, toate speciile existente.'

În 1826, în paragraful final din cunoscuta sa lucrare despre Spongilla (Edinburgh Philosophical Journal, vol. 14, p. 283), profesorul Grant îşi afirmă în mod clar convingerea că speciile descind din alte specii şi că se perfecţionează în decursul modificării lor. Aceeaşi părere şi-a exprimat-o şi în a 55-a sa prelegere publicată în Lancet, din 1834.

În 1831, dl Patrick Matthew şi-a publicat lucrarea despre "Lemnul pentru construcţii navale şi arboricultura", în care îşi exprimă un punct de vedere asupra originii speciilor întru totul asemănător cu cel propus de dl Wallace (despre care vom mai vorbi) şi cu al meu din Linnean Journal şi cu acela dezvoltat în volumul de faţă. Din nefericire, acest punct de vedere a fost exprimat de dl Matthew foarte pe scurt, în pasaje izolate, în anexa unei lucrări consacrate unui subiect diferit, astfel încât a rămas neobservat până ce dl Matthew însuşi a atras atenţia asupra lui în The Gardener's Chronicle din 7 aprilie 1860. Deosebirile dintre punctul de vedere al dlui Matthew şi cel expus de mine sunt de mică importanţă. După cum s-ar părea, el consideră că în perioade succesive, lumea a fost aproape depopulată şi apoi populată din nou; el susţine, de asemenea, ca o posibilitate faptul că formele noi pot lua naştere "fără prezenţa vreunui tipar sau al vreunui germen de agregate anterioare". Nu sunt sigur că am înţeles pe deplin anumite pasaje; dar se pare că el atribuie o mare influenţă acţiunii directe a condiţiilor lor de viaţă. Oricum ar fi, el a văzut limpede întreaga forţă a principiului selecţiei naturale.

Celebrul geolog şi naturalist von Buch, în excelenta sa lucrare Description Physique des Isles Canaries (1836, p. 147), îşi exprimă în mod lămurit părerea că varietăţile se transformă încetul cu încetul în specii permanente, care nu se mai pot încrucişa între ele.

Rafinesque, în lucrarea sa New Flora of North America, publicată în 1836, scrie (p. 6) următoarele: "Toate speciile au fost probabil varietăţi cândva şi multe varietăţi devin treptat specii, căpătând trăsături constante şi caracteristice", dar mai departe (p. 18) adaugă: "cu excepţia tipurilor originare sau a strămoşilor genului".

În 1843-1844, prof. Haldeman (Boston Journal of Nat. Hist. U. States, vol. 4, p. 468) a înfăţişat cu deosebită iscusinţă argumentele pro şi contra ipotezei dezvoltării şi schimbării speciilor; el pare să încline de partea schimbării.

Lucrarea Vestiges of Creation a apărut în 1844. În ediţia a X-a din 1853, mult îmbunătăţită, autorul anonim scrie (p. 155): "Convingerea la care am ajuns după o îndelungată chibzuinţă e că toate seriile de vieţuitoare, de la cea mai simplă şi mai veche şi până la cea mai desăvârşită şi mai recentă, sunt, datorită providenţei divine, în primul rând, rezultatele unui impuls care a fost dat formelor de viaţă, impuls ce le-a purtat în anumite perioade de timp, pe calea descendenţei, prin diferite trepte de organizare, sfârşind cu formele cele mai desăvârşite de dicotiledonate şi vertebrate, treptele fiind puţine la număr şi în general marcate de intervale în caracterul lor organic, ceea ce constituie o greutate practică pentru stabilirea afinităţilor; în al doilea rând, seriile sunt rezultatele unui alt impuls legat de forţele vitale, tinzând în decursul generaţiilor să modifice structurile organice în concordanţă cu condiţiile externe, cum sunt hrana, felul locului de trai şi factorii meteorologici, condiţiile externe fiind «adaptările» teologului natural". Autorul crede, după cum se pare, că organizarea progresează prin salturi bruşte, dar că efectele produse de condiţiile de viaţă sunt treptate. El aduce argumente puternice de ordin general, în sprijinul tezei potrivit căreia speciile nu sunt forme imuabile. Nu pot înţelege modul în care cele două presupuse "impulsuri" pot da o explicaţie ştiinţifică numeroaselor şi minunatelor adaptări reciproce pe care le întâlnim pretutindeni în natură; de asemenea, nu pot pricepe cum putem obţine pe această cale o explicaţie, de pildă a felului în care s-a adaptat ciocănitoarea la particularităţile ei specifice de viaţă. Datorită stilului său convingător şi strălucit, această lucrare, deşi în primele ediţii vădeşte o oarecare lipsă de precizie ştiinţifică şi o mare lipsă de prudenţă ştiinţifică, s-a bucurat de la început de o foarte mare popularitate. După părerea mea, lucrarea a făcut un mare serviciu în ţara noastră, datorită faptului că a atras atenţia asupra problemei, înlăturând prejudecăţile şi pregătind astfel terenul pentru acceptarea unor concepţii asemănătoare.

În 1846, geologul veteran, dl J. D. D'Omalius D'Halloy a susţinut într-o lucrare scurtă, dar excelentă (Bulletin de l'Acad. Roy. Bruxelles, vol. 13, p. 581) că este mai probabil faptul că noile specii s-au născut pe calea descendenţei prin modificări decât că au fost create fiecare în parte; autorul şi-a expus această părere pentru prima dată în 1831...

Prof. Owen a scris în 1849 (Nature of Limbs, p. 86) următoarele: "Ideea arhetipului s-a întruchipat sub felurite modificări pe această planetă, cu mult înainte de a fi existat speciile de animale, care o înfăţişează astăzi. Nu ştim până în clipa de faţă care sunt legile naturale sau cauzele secundare cărora le sunt supuse succesiunea regulată şi dezvoltarea acestor fenomene organice". În discursul său prezidenţial la British Association din 1858, el vorbeşte (p. 51) despre "axioma acţiunii continue a forţei creatoare sau ,despre apariţia prestabilită a fiinţelor vii". Mai departe (p. 90), referindu-se la răspândirea geografică, el adaugă: "Aceste fenomene ne zdruncină încrederea în faptul că Apterixul din Noua Zeelandă şi Lagopus scoticus din Anglia ar fi creaţii distincte apărute în şi pentru aceste insule şi e bine să nu uităm nicio clipă că, prin cuvântul «creaţie», zoologul înţelege «un proces necunoscut»". El îşi dezvoltă ideea adăugând că, atunci când astfel de exemple, cum este cel al speciei Lagopus scoticus, sunt "enumerate de zoologi ca dovadă a creaţiei speciale a păsării în şi pentru aceste insule, de fapt ei îşi exprimă prin ele necunoaşterea motivului pentru care Lagopus scoticus există aici şi numai aici. Aşadar, prin această formulare care le vădeşte ignoranţa, zoologii îşi exprimă totodată şi convingerea că atât pasărea, cât şi insulele, îşi datorează originea unei "mari cauze prime creatoare". Dacă interpretăm aceste fraze cuprinse în acelaşi discurs, una cu ajutorul celeilalte, rezultă că distinsul filozof a simţit în 1858 că i se zdruncină încrederea în faptul că Apterix şi Lagopus scoticus ar fi apărut de la început în locurile unde se găsesc astăzi "nu se ştie cum" şi "nu se ştie prin care" proces.

Acest discurs a fost ţinut după ce atât lucrarea dlui Wallace, cât şi lucrarea mea despre originea speciilor, la care ne vom referi acum, fuseseră citite la Societatea linneană. Când am publicat prima ediţie a cărţii de faţă eram, ca şi mulţi alţii, atât de profund indus în eroare de expresii ca "acţiunea continuă a forţei creatoare", încât l-am socotit pe prof. Owen, ca şi pe alţi paleontologi, ca fiind ferm convins de fixitatea speciilor; dar se vădeşte (Anat. of Vertebrates, vol. 3, p. 796) că a fost o eroare monstruoasă din partea mea. În ultima ediţie a cărţii de faţă am formulat presupunerea - care mi se pare şi acum pe deplin justă -, într-un pasaj începând prin cuvintele "fără îndoială forma tipică" etc. (ibid., vol. 1, p. xxxv), că prof. Owen admite că selecţia naturală ar avea un oarecare rol în formarea de specii noi, dar şi această presupunere (ibid., vol. 3, p. 798) se vădeşte a fi inexactă şi neîntemeiată. Am reprodus, de asemenea, şi unele extrase dintr-o corespondenţă între prof. Owen şi redactorul revistei London Review, din care rezultă în mod clar, atât pentru acel redactor, cât şi pentru mine, că prof. Owen revendică enunţarea teoriei selecţiei naturale înaintea mea. Mi-am exprimat surprinderea şi satisfacţia faţă de această ştire, dar, în măsura în care îmi este posibil să înţeleg anumite pasaje publicate recent (ibid., vol. 3, p. 798), am fost din nou indus în eroare, fie în parte, fie în totalitate. Mă consolează însă faptul că şi alte persoane găsesc lucrările controversate ale prof. Owen tot atât de greu de înţeles şi de împăcat între ele, după cum le găsesc şi eu. În ceea ce priveşte simpla enunţare a principiului selecţiei naturale, n-are nicio importanţă dacă prof. Owen m-a precedat sau nu, deoarece amândoi am fost precedaţi de dr. Wells şi de dl Matthew, după cum am arătat în această schiţă istorică.

Dl Isidore Geoffroy Saint-Hilaire, în prelegerile sale ţinute în 1850 (al căror rezumat a apărut în Revue et Mag. de Zoologie, ian. 1851), explică pe scurt motivele care îl fac să considere că trăsăturile specifice: "Les caracteres spécifiques sont fixés pour chaque espece, tant qu'elle se perpétue au milieu des memes circonstances; ils se modifient si les conditions ambiantes viennent a changer; en résumé, l'observation des animaux sauvages démontre déja la variabilité limitée des especes. Les expériences sur les animaux sauvages devenus domestiques, et sur les animaux domestiques redevenus sauvages, la démontrent plus clairement encore. Ces memes expériences prouvent, de plus, que les différences produites peuvent etre de valeur générique"[iii].

În lucrarea sa Hist. Nat. Generale (1859 vol. 2, p. 430), acest autor dezvoltă concluzii asemănătoare. Dintr-o circulară apărută mai târziu reiese că dr. Freke a formulat în 1851 (Dublin Medical Press, p. 322), teoria după care toate organismele descind dintr-o singură formă primordială. Principiile pe care se întemeiază, cât şi tratarea problemei, sunt cu totul diferite de ale mele; dar deoarece dr. Freke şi-a publicat acum (1861) eseul despre "Originea speciilor pe calea afinităţilor organice", încercarea anevoioasă pentru mine de a reda aici ideile sale ar fi de prisos.

Dl Herbert Spencer, într-un eseu (publicat mai întâi în Leader din martie 1852 şi republicat în Essays în 1858), a înaintat cu deosebită pricepere şi vigoare teoria creaţiei şi teoria dezvoltării organismelor. Pornind de la analogia cu animalele domestice şi plantele cultivate, de la transformările pe care le suferă embrionii multor specii, de la greutatea de a deosebi speciile de varietăţi şi de la principiul general al transformării treptate, el conchide că speciile s-au schimbat şi atribuie schimbarea acestora schimbării condiţiilor de viaţă. Acelaşi autor a expus  şi psihologia (1855), pornind de la principiul necesităţii dobândirii treptate a tuturor însuşirilor şi facultăţilor mintale.

În 1852, d-l Naudin, un distins botanist, într-un admirabil studiu consacrat originii speciilor (Revue horticole, p. 102, publicat apoi din nou parţial în Nouvelles archives du Museum, vol.l, p. 171) şi-a exprimat convingerea că speciile s-au format tot aşa cum se formează varietăţile prin cultivare, acest din urmă proces atribuindu-l capacităţii de selecţie a omului. El nu arată însă cum poate acţiona selecţia în stare naturală. Ca şi decanul Herbert, el crede că speciile au fost mai plastice la începutul apariţiei lor decât sunt în prezent. El pune temei pe ceea ce se numeşte principiul finalităţii, "puissance mysterieuse, indeterminee, fatalite pour Ies uns; pour Ies autres, volonte providentielle dont l'action incessante sur les etres vivants determine, à toutes Ies epoques de l'existence du monde, la forme, le volume et la duree de chacun d'eux, en raison de sa destinee dans l'ordre de chose dont il fait pàrtie. Cest cette puissance qui harmonise chaque membre à l'ensemble, en l'appropriant à la fonction qu'il doit remplir dans l'organisme general de la nature, fonction qui est pour lui sa raison d'etre".[iv]

În 1853, un geolog celebru, contele Keyserling, (Bulletin de la Soc. Geolog., seria a Il-a, voi. 10, p. 357) a sugerat ideea că, după cum unele boli noi, presupuse a fi fost cauzate de anumite miasme, s-au ivit şi s-au răspândit în lume, tot astfel, în anumite perioade, germenii speciilor existente ar fi fost influenţaţi, pe cale chimică, de molecule din preajma lor, având o natură specială, putând da naştere astfel unor forme noi.

În acelaşi an, 1853, dr. Schaaffhausen a publicat o broşură excelentă (Verband des Naturhist. Vereins des Preuss. Rheinlands etc.), în care susţine dezvoltarea formelor organice pe pământ. El conchide că multe specii s-au menţinut neschimbate timp de lungi perioade, pe când altele s-au modificat; deosebirea dintre specii o explică prin pieirea formelor treptate intermediare. "Prin urmare, plantele şi animalele existente nu sunt separate de cele dispărute ca şi cum ar fi acte noi de creaţie, ci trebuie privite ca descendenţi ai acestora, proveniţi în urma reproducerii neîntrerupte."

Dl Lecoq, un cunoscut botanist francez, scria în 1854 (Études sur la géographie botanique, vol. 1, p. 250): "On voit que nos recherches sur la fixité ou la variation de l'espece nous conduisent directement aux idées émises par deux hommes justement célebres, Geoffroy Saint-Hilaire et Goethe".

În schimb, alte pasaje din diferite părţi ale operei vaste ale dlui Lecoq nasc oarecare îndoieli cu privire la măsura în care admite modificarea speciilor.

"Filozofia Creaţiei" a fost tratată în chip magistral de rev. Baden Powell în Essays on the Unity of Worlds din 1855. Este deosebit de impresionant felul în care el arată că apariţia de noi specii este "un fenomen care se petrece cu regularitate şi nicidecum accidental" sau, după cum se exprimă Sir John Herschel, este "un proces natural în opoziţie cu unul miraculos".

Volumul al 3-lea din Journal of the Linnean Society cuprinde lucrări prezentate la 1 iulie 1858 de dl Wallace şi de mine, în care, după cum am menţionat în nota introductivă a acestui volum, teoria selecţiei naturale este formulată de către dl Wallace cu o forţă şi o claritate admirabile.

Von Baer, faţă de care toţi zoologii au un profund respect, şi-a exprimat în preajma anului 1859 (vezi prof. Rudolph Wagner Zoologisch- Anthropologische Untersuchungen, 1861, p. 51) convingerea, întemeiată mai ales pe legile răspândirii geografice, că formele actualmente perfect distincte descind dintr-o singură formă parentală.

În iunie 1859, prof. Huxley a ţinut în faţa Institutului Regal o prelegere despre "Tipuri persistente de viaţă animală". Referindu-se la astfel de cazuri, el spune: "E greu de înţeles sensul unor fapte ca acestea, dacă presupunem că fiecare specie de animal sau plantă sau fiecare mare tip de organizaţie a fost format şi aşezat pe pământ la intervale mari, printr-un act deosebit al forţei creatoare; şi e bine să reamintim că o asemenea afirmaţie
este tot atât de puţin întemeiată pe tradiţii sau pe revelaţii, pe cât este de opusă analogiei generale cu natura. Pe de altă parte, dacă vom privi «tipurile persistente» în legătură cu acea ipoteză care presupune că speciile din orice epocă sunt rezultatul modificării treptate a speciilor preexistente, ipoteză care - deşi nedovedită şi greu lovită chiar de către unii dintre apărătorii ei - este totuşi singura căreia fiziologia îi acordă o oarecare consistenţă, existenţa lor ar demonstra că gradul de modificare suferit de fiinţele vii din timpurile geologice este foarte mic faţă de întreaga serie de modificări la care au fost supuse".

În decembrie 1859, dr. Hooker a publicat lucrarea Introduction to the Australian Flora. În prima parte din această vastă lucrare, el admite justeţea teoriei descendenţei şi modificării speciilor; el îşi întemeiază concepţia pe baza a numeroase observaţii originale.

Prima ediţie a lucrării de faţă a fost publicată la 24 noiembrie 1859, iar a doua ediţie la 7 ianuarie 1860.[v]


[i] Aristotel în Physicae Ascultationes (cartea a 2-a, capitolul 8, partea a 2-a) după ce remarcă faptul că ploaia nu cade pentru a face ca grâul să crească, după cum nu cade nici pentru a distruge grâul agricultorului care îl treieră sub cerul liber, aplică acelaşi argument organismului şi adaugă (în traducerea d-lui Claire Grece, care mi-a atras atenţia asupra pasajului): "Ce piedică ar putea exista ca diferitele părţi (ale corpului) să aibă între ele, în natură, aceeaşi relaţie întâmplătoare? Astfel, dinţii, de pildă, cresc prin necesitate : cei din faţă ascuţiţi, adaptaţi să taie, iar măselele plate potrivite numai pentru mestecarea hranei, deoarece ele n-au fost create în acest scop, ci sînt rezultatele întâmplării. Acelaşi lucru se poate spune şi pentru celelalte părţi care ni se par adaptate la un scop oarecare. Prin urmare, pretutindeni unde lucrurile luate în întregul lor (ca de pildă toate părţile unui întreg), par a fi create cu un scop anumit, de fapt în realitate ele numai s-au păstrat, deoarece au fost constituite în mod adecvat datorită unei tendinţe interioare; iar toate lucrurile care n-au fost constituite în acest fel, au pierit şi continuă să piară". Aici vedem schiţat, parcă, principiul selecţiei naturale, dar din remarcile lui Aristotel cu privire la formarea dinţilor, rezultă cît de puţin înţelegea el sensul deplin al acestui principiu.
[ii] Am luat data primei publicaţii a lui Lamarck din excelenta istorie a concepţiilor asupra acestei probleme alcătuită de Isid. Geoffroy Saint-Hilaire (Hist. nat. Generale, 1859, voi. 2, p. 405). Lucrarea cuprinde şi o expunere completă a concluziilor lui Buffon în aceeaşi chestiune. E curios cît de mult a anticipat bunicul meu, dr. Erasmus Darwin, vederile şi motivările eronate ale lui Lamarck, în lucrarea sa Zoonomia (voi. I, p. 500-510), publicată în 1794. După Isid. Geoffroy este neîndoielnic că Goethe a fost un partizan convins al unor concepţii similare, după cum rezultă din introducerea unei lucrări scrise în 1794 şi 1795, dar publicată mult mai târziu; el accentuează (Goethe als Naturforscher, von dr. Karl Meding, p. 34) că, pe viitor, pentru naturalişti problema va fi să explice de pildă cum dobândesc vitele coarne şi nu la ce folosesc aceste coarne. Avem un exemplu deosebit al felului în care se nasc aproape în acelaşi timp vederi asemănătoare, în faptul că Goethe în Germania, dr. Darwin în Anglia şi Geoffroy Saint-Hilaire (după cum vom vedea de îndată) în Franţa, au ajuns la aceleaşi concluzii, cu privire la originea speciilor, în anii 1794 -l795.
[iii] Sunt fixate pentru fiecare specie, atât timp cît se perpetuează în mijlocul aceloraşi condiţii: ele se modifică dacă circumstanţele ambiante se schimbă. în rezumat, observarea animalelor sălbatice arată variabilitatea limitată a speciilor. Experienţele făcute cu animalele sălbatice domesticite, ca şi cele cu animale domestice redevenite sălbatice, arată şi mai clar lucrul acesta. Aceste experienţe dovedesc în plus, că diferenţele produse pot avea o valoare generică. (în textul original în limba franceză. - Nota trad.)
[iv] "Forţă misterioasă nedeterminată, fatalitate pentru unii, voinţă providenţială pentru alţii, a cărei acţiune neîntreruptă asupra fiinţelor vii determină, în toate perioadele de existenţă a lumii, forma, volumul şi durata fiecăruia, în funcţie de destinul său în cadrul ordinei lucrurilor din care face parte. Este acea forţă care armonizează fiecare parte cu întregul, adaptînd-o funcţiei pe care trebuie s-o îndeplinească în organismul general al naturii, funcţie care este pentru ea raţiunea sa de a fi" (în textul original în limba franceză. -  Nota trad.). Din citatele cuprinse în Untersuchungen uber die Entwicklungsgesetze de Bronn, rezultă că celebrul botanist şi paleontolog Unger şi-a exprimat în scris în 1852, convingerea că speciile sînt supuse dezvoltării şi modificării. De asemenea şi Dulton, în lucrarea scrisă împreună cu Pander despre Leneşii fosili, exprima în 1821 o convingere similară. Vederi asemănătoare au fost susţinute, după cum se ştie, de Oken. în lucrarea sa cu caracter mistic Natur-Philosophie. După alte referinţe luate din cartea lui Gordon Sur l'Espece, se pare că Bory St. Vincent, Burdach, Poiret şi Fries, admiteau cu toţii că apar în permanenţă specii noi. Trebuie să adaug că din cei 34 de autori citaţi în această schiţă istorică şi care cred în modificarea speciilor sau cel puţin nu admit că acestea au fost create prin acte de creaţie separate, 27 au publicat cercetări în ramuri speciale din domeniul istoriei naturale sau al geologiei.
[v] Ediţia a 3-a în aprilie 1861; ed. a 4-a în iunie 1866; ed. a 5-a în iulie 1869; ed. a 6-a în ianuarie 1872. - Nota trad.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer