Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Prefaţa Originii speciilor


Dumitru Murariu, Octavian Popescu, pe marginea unui volum de Charles Darwin

22.03.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Charles Darwin
Originea speciilor
Editura Herald & Editura Academiei Române, 2017

Traducere din engleză de Ion E. Fuhn
Citiţi un fragment din această carte.

***

Prefaţă

A devenit clasic citatul din scrisoarea lui Charles Darwin, trimisă lui J.D. Hooker în anul 1869: "Dacă aş trăi încă 20 de ani şi aş fi încă în stare să lucrez, cât ar trebui să modific Originea speciilor şi cât ar trebui modificate vederile mele asupra tuturor punctelor! Totuşi [publicarea Originii speciilor] este un început şi aceasta înseamnă ceva".

Deşi Darwin a fost un om de ştiinţă de largă popularitate, putem spune că subtilităţile teoriei sale au rămas practic necunoscute, nu doar la nivelul publicului larg, ci şi în cercurile de elită ale societăţii din România. Dacă din varii motive "Anul Darwin 2009" a trecut cu prea puţine evenimente dedicate vieţii şi operei celui care încă din 1837 a avut inspiraţia schiţării unui arbore filogenetic, o temă controversată (a programei şcolare de biologie în ţara noastră) a dominat numeroase emisiuni ale mediei audio-vizuale şi tot atât de numeroase pagini ale mediei scrise.

În acest context, ni se pare deosebit de bine-venită reeditarea cărţii Originea speciilor în regim de colaborare între Editura Herald şi Editura Academiei Române, carte care într-adevăr a reprezentat un important progres, o adevărată revoluţie în gândirea ştiinţifică, începând cu anul 1859.

Chiar dacă încă din Antichitate omul a fost nedumerit, căci observase modificarea vieţuitoarelor în timp, totuşi până în secolul al XVIII-lea a dominat concepţia fixităţii vieţuitoarelor.

În 1707 s-a născut Georges-Louis Leclerc de Buffon. Prin cele 36 de volume de istorie naturală, începând cu modul de studiere a acestui domeniu şi continuând cu teoria asupra Pământului, cu istoria generală a animalelor şi a omului, cu adevărate pledoarii asupra erelor geologice şi asupra tuturor regnurilor, Buffon punea diferenţele între specii pe seama degenerescenţei. Cu toate acestea, pentru opera sa este considerat părintele istoriei naturale, în secolul Luminilor. În acelaşi an (1707) se născuse Carl von Linné - părintele taxonomiei, ştiinţa care se ocupă cu identificarea şi denumirea speciilor, cu organizarea vieţuitoarelor în sisteme de clasificare, sisteme utilizate şi astăzi (după marele biolog E. Mayr, "taxonomia este ştiinţa speciei"). Pentru Linné, speciile erau entităţi reale, care puteau fi grupate în categorii superioare, numite genuri. Deşi adept al teoriei fixităţii speciilor în prima parte a vieţii sale, ulterior a recunoscut că, cel puţin prin hibridări, pot să apară noi specii de plante. Dar poate şi mai importantă a fost reflecţia lui Linné privind lupta pentru existenţă sau pentru supravieţuire, necesară pentru menţinerea echilibrului natural.

La început de secol XIX, în 1809 (anul în care s-a născut Darwin), Jean-Baptiste Lamark, în Philosophie Zoologique, a propus teoria transmutaţiei sau a transformării speciilor ("toată lumea vie are la bază o transformare progresivă, mergând de la simplu la complex") - idee care mai târziu a devenit teoria ştiinţifică a evoluţiei. După Lamark, vieţuitoarele nu aveau un strămoş comun, ci formele simple de viaţă erau mereu create din generaţii spontane.

În sfârşit, în anul 1859 (24 noiembrie), Charles Darwin a publicat cartea Asupra originii speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă (On the origin of species or The Preservation of favoured races in the struggle of life), prima descriere credibilă a evoluţiei biologice. Este vorba tocmai despre teoria darwiniană, bazată pe rolul selecţiei naturale, pe concluziile studiului de sinteză al complexelor colecţii existente din vremea sa şi mai ales pe baza studierii propriilor colecţii, adunate în 57 de luni (1831-1836), cât a călătorit în jurul lumii, la bordul vasului "Beagle". Datele de biogeografie, geologie (din care Darwin a înţeles că însuşi Pământul se modifică în timp), apoi datele de paleontologie, anatomie, embriologie - toate l-au condus spre concluzia că vieţuitoarele au un strămoş comun (common ancestor), după care a şi rezultat reprezentarea primului arbore filogenetic. Dacă Lamarck considera că evoluţia se bazează pe tendinţa înnăscută spre perfecţiune a organismelor vii, Darwin în schimb a fost primul care a oferit o imagine logică pentru originea întregii diversităţi a lumii vii dintr-un singur strămoş comun. Concepţia sa despre evoluţia lumii vii a fost îndeajuns de fundamentată şi de completă pentru a influenţa decisiv gândirea majorităţii naturaliştilor, a oamenilor de ştiinţă, precum şi a publicului educat.

Ediţia revizuită a Originii speciilor are la bază textul traducerii lui Ionel E. Fuhn (din anul 1957, Editura Academiei R.P.R.), care la rândul său a utilizat ediţia a VI-a (1872) - consistent completată şi revăzută de Darwin, dar care, în esenţa ei, a rămas fără modificări semnificative faţă de prima ediţie (1859). Această primă traducere din limba engleză în limba română a fost confruntată de Nicolae Botnariuc cu versiunea în limba rusă, de Ion T. Tarnavschi cu versiunea în limba germană, precum şi de Vasile D. Mârza cu versiunea în limba franceză.

Cu nivel de popularizare, în Colecţia "Biblioteca pentru toţi" mai apăruse traducerea din limba franceză, realizată de doamna R. Streitman, a cărţii Darwinismul de Emile Ferriere1. Pe exemplarul consultat de noi nu apare anul tipăririi, dar pe baza unei semnături (Radu Pintilie, n. în anul 1898 clasa a V-a), poate fi vorba de prima decadă a secolului al XX-lea. În această primă versiune în limba română sunt notate legile care stau la baza teoriei evoluţiei, originalitatea conceptului lupta pentru existenţă, selecţia naturală ca urmare necesară a concurenţei vitale, cauzele selecţiei naturale (clima sau influenţa mediului, variabilitatea, hrana, obiceiurile şi exerciţiul - aluzie la legea uzului şi a neuzului, a lui Lamarck), fecunditatea etc.

Consecinţele selecţiei naturale sunt exprimate în divergenţa caracterelor, în imposibilitatea reapariţiei speciilor dispărute, în existenţa speciilor intermediare de-a lungul erelor geologice, rudenia dintre tipurile fosile şi speciile actuale. Speciile sunt urmaşii modificaţi ai unui progenitor comun, prin variaţii treptate şi acumulate, ceea ce înseamnă că natura non fecit saltum. Unitatea de plan se referă la asemănarea structurii tuturor indivizilor care aparţin aceluiaşi taxon. Legea condiţiilor de trai presupune adaptări actuale (dobândite) la condiţiile de viaţă şi transmiterea lor la urmaşi, pe baza legilor eredităţii.

Selecţia naturală determină ca orice formă vie să devină cât mai adaptată condiţiilor de viaţă, ca expresie a progresului organic. Prin selecţia naturală se poate explica răspândirea geografică a vieţuitoarelor, existenţa şi rolul barierelor naturale (fizice şi fiziologice), migraţiile pe diferite distanţe şi lipsa de exerciţiu (neuzul), cauzele existenţei organelor rudimentare. Persistenţa tipurilor inferioare este explicată prin simplitatea structurii respectivelor fiinţe, care conferă o rezistenţă mai mare decât celor cu organizare mai complexă; acestea din urmă sunt mai uşor modificate de selecţia naturală.

Cartea lui Darwin începe cu o trecere în revistă a etapelor apariţiei şi dezvoltării conceptului evoluţie prin însăşi Originea speciilor, iar în introducere se explică motivarea publicării în anul 1858 a unui "rezumat... imperfect", ca urmare a îndemnului marelui geolog Sir Charles Lyell şi a Dr. Hooker (în vol. 3 al Societăţii Linneane), odată cu memoriul lui Wallace, care în mod independent de Darwin, studiind istoria naturală din Arhipelagul Malaez, "...ajunsese la concluzii generale aproape întru totul asemănătoare cu ale mele asupra originii speciilor".

Primul capitol este dedicat cauzelor variabilităţii, efectelor uzului şi neuzului unor părţi ale organismului, variaţiei corelative şi eredităţii, principiilor de selecţie folosite în trecut şi efectele lor, condiţiilor favorabile selecţiei artificiale.

Al doilea capitol este antiteza primului, cu referire la variabilitatea în stare naturală, la tema speciilor îndoielnice (astăzi numite specii criptice / sibling species), mai larga variabilitate a speciilor "foarte împrăştiate şi comune", asemănarea speciilor din genurile mari cu varietăţile, caracterizate printr-o răspândire restrânsă.

Al treilea capitol priveşte legătura selecţiei naturale cu lupta pentru existenţă (în sens larg şi metaforic), tendinţa de înmulţire a animalelor în progresie geometrică şi cauzele (hrana, clima, prădătorii) care frânează un asemenea ritm, protecţia sau continuitatea speciilor prin numărul de indivizi, complexele relaţii din natură între animale şi plante, înverşunarea luptei între indivizii şi varietăţile aceleiaşi specii (deseori şi între speciile aceluiaşi gen), importanţa relaţiilor reciproce dintre organisme.

Al patrulea capitol se referă la puterea şi acţiunea selecţiei naturale (asupra caracterelor de mică importanţă), în raport cu selecţia artificială. Se referă apoi la selecţia sexuală şi la caracterul general al încrucişărilor reciproce dintre indivizii aceleiaşi specii. Rolul favorabil şi nefavorabil al încrucişărilor, al izolării şi al numărului de indivizi pentru selecţia naturală până la dispariţia speciilor, divergenţa caracterelor şi acţiunea selecţiei naturale asupra descendenţilor dintr-un strămoş comun, prin divergenţa caracterelor şi extincţie. În rezumatul capitolului se subliniază complexitatea relaţiilor dintre vieţuitoare (cu ele însele şi cu mediul de trai), care se reflectă în infinita diversitate a structurii şi obiceiurilor: "...ar fi cu totul extraordinar să nu se fi ivit vreodată variaţii folositoare fiecărui organism", variaţii care le oferă şansa de a se conserva în lupta pentru existenţă - de supravieţuire a celui mai adaptat.

Al cincilea capitol sintetizează legile variaţiei în baza efectelor modificării condiţiilor de viaţă, relaţia dintre legea uzului şi neuzului cu selecţia naturală, aclimatizarea şi variaţia corelativă, variabilitatea structurilor multiple şi cu organizare inferioară, variabilitatea părţilor excesiv dezvoltate, mai larga variabilitate a caracterelor specifice decât a celor legate de gen, variabilitatea caracterelor sexuale secundare, variabilitatea analoagă a speciilor aceluiaşi gen şi revenirea la caracterele pierdute în timp. În rezumat - întotdeauna au acţionat aceleaşi legi pentru producerea deosebirilor mici (între varietăţile unei specii) şi variaţii mari (între speciile aceluiaşi gen).

În capitolul şase se găsesc explicaţiile lui Darwin asupra dificultăţilor teoriei evoluţiei - dificultăţi care sunt doar aparente. Ele se referă, în primul rând, la descendenţa speciilor din alte specii, prin gradaţii fine, dar neîntâlnite pretutindeni, a formelor de trecere şi de ce speciile sunt bine definite. Apoi, selecţia naturală nu formează noi specii din altele cu o constituţie foarte diferită. Instinctele nu pot fi modificate prin selecţia naturală. De ce prin încrucişarea indivizilor aceleiaşi specii rezultă indivizi sterili, iar prin încrucişarea varietăţilor se păstrează intactă fertilitatea? Răspunsurile se află în legea unităţii tipului şi a condiţiilor de existenţă - lege inclusă în teoria selecţiei naturale.

În al şaptelea capitol se răspunde obiecţiilor împotriva selecţiei naturale, prin longevitatea diferită, prin nesimultaneitatea modificărilor şi prin faptul că acestea nu aduc un folos direct, în urma dezvoltării progresive, caracterele de mică importanţă funcţională fiind cele mai constante. Sunt, de asemenea, discutate cauzele care se opun dobândirii prin selecţie naturală a structurilor utile şi schimbarea gradată a structurii, însoţită de schimbarea funcţiilor: "Fiecare parte a corpului variază câte puţin, dar nu întotdeauna variază în direcţia potrivită şi în măsura cuvenită". Astfel, nici în cazul variaţiilor potrivite nu înseamnă numaidecât că selecţia naturală va acţiona şi va produce o structură care va fi avantajoasă speciei.

În capitolul opt se precizează că instinctele sunt comparabile cu obiceiurile, dar sunt deosebite ca origine, sunt gradate, iar în stare naturală sunt variabile. În condiţii schimbătoare de viaţă, selecţia naturală acumulează mici modificări ale instinctului care prezintă un oarecare folos sau avantaj pentru indivizii speciei, ceea ce înseamnă că instinctele nu sunt întotdeauna perfecte.

Hibridarea este discutată în al nouălea capitol, cu evidenţierea incompatibilităţii încrucişării indivizilor din specii diferite. Se comentează deosebirea dintre sterilitatea primelor încrucişări şi aceea a hibrizilor, faptul că sterilitatea nu este generală şi se prezintă în diferite grade, fiind mai intensă în cazul încrucişărilor îndeaproape înrudite. Sterilitatea hibrizilor este guvernată de anumite legi şi nu este acumulată prin selecţie naturală. Fertilitatea varietăţilor în cazul încrucişării lor, precum şi a descendenţilor metişi nu este generală. Pe de altă parte, Darwin a sesizat faptul că
uşurinţa primei încrucişări, fertilitatea hibrizilor produşi astfel şi capacitatea de a fi altoiţi unul pe altul [...] merg toate paralel până la un anumit punct cu afinitatea sistematică a formelor supuse experienţei, deoarece afinitatea sistematică include asemănări de tot felul.

Capitolul al zecelea prezintă comentarii privind insuficienţa datelor geologice, când în prezent (la nivelul anului 1859) se constată "lipsa varietăţilor intermediare şi nu ne putem explica natura şi numărul varietăţilor dispărute, dar păstrate în straturile geologice". Este vorba despre dificultatea de a dovedi, pe seama datelor paleontologice, caracterul distinct al speciilor şi că acestea nu sunt numaidecât legate între ele prin intermediul a nenumărate verigi de tranziţie. Pentru Darwin, viaţa fiecărei specii depinde mai mult de prezenţa altor forme de vieţuitoare decât de climă, iar condiţiile care întreţin viaţa nu prezintă treceri imperceptibile, gradate.

"Nedumerirea" lui Darwin privind "verigile lipsă", mai ales la grupurile mari de vertebrate, a fost clarificată în ultimii 30 de ani. Astfel, au fost identificate genurile: Panderichtys pentru "tranziţia" de la peşti la amfibieni (formă intermediară între peştele Eustenopteron şi amfibianul Acanthostega), Pederpes pentru "tranziţia" de la amfibieni la vertebrate terestre (intermediar între amfibienii primari acvatici din Devonianul Superior şi tetrapodele timpurii), Thrinaxodon pentru "tranziţia" de la reptile la mamifere (reptile asemănătoare mamiferelor care prezintă caractere mixte de reptile şi mamifere) şi Sahelanthropus (cel mai primitiv hominid african asemănător maimuţelor) drept strămoş al cimpanzeilor şi al oamenilor moderni.

Capitolul al unsprezecelea este dedicat succesiunii sau evoluţiei geologice a organismelor, prin apariţia lentă şi succesivă a speciilor noi, prin variaţia şi selecţia naturală, cu grade diferite de schimbare. Speciile aparţinând diferitelor genuri din ordine şi clase diferite nu s-au modificat cu aceeaşi viteză şi nici în acelaşi grad. Comparând oricare dintre formaţiunile mai strâns înrudite se constată că toate speciile au suferit unele schimbări, iar speciile dispărute nu mai sunt de aşteptat să reapară în vreo formă similară. Datele paleontologice (câte erau ele pe timpul lui Darwin) erau în deplină concordanţă cu teoria descendenţei prin modificări mijlocite de variaţie şi de selecţia naturală. Asemenea constatări duc la concluzia apariţiei lente şi succesive a speciilor noi, iar dispariţia formelor vechi este consecinţa apariţiei de forme noi.

Capitolele al doisprezecelea şi al treisprezecelea sunt dedicate biogeografiei sau răspândirii vieţuitoarelor terestre, respectiv a celor de apă dulce, de-a lungul erelor geologice. După evidenţierea echivalenţei climei şi a variatelor condiţii de viaţă (zone umede, deşerturi aride, munţi, câmpii, păduri, fluvii etc.) din Lumea Veche şi din Lumea Nouă, vieţuitoarele lor sunt totuşi diferite, în timp ce în fosta Gondwană (America de Sud, Africa şi Australia), între anumite latitudini există flore şi faune asemănătoare. La alte latitudini (de exemplu, la sud de 35o în America de Sud şi la nord de 25o) florele şi faunele sunt mai strâns înrudite între ele decât cu cele din Australia sau din Africa - în aceleaşi condiţii climatice. Acest lucru se datorează importantelor bariere reprezentate de oceane despre care se ştie că sunt mai vechi decât actualele scuturi continentale. Gradul de deosebire depinde în bună măsură de eficienţa migraţiei speciilor dominante dintr-o regiune în alta şi în perioade diferite de timp, pe de o parte, şi de numărul speciilor anterioare care au migrat, de interacţiunile lor şi de păstrarea modificărilor dobândite în lupta acestora pentru existenţă, pe de altă parte. Un rol important în răspândirea organismelor l-au avut perioadele glaciare, pe seama cărora se pune identitatea multor specii de plante din America şi Europa. Datorită primei migraţii cauzată de scăderea temperaturii şi apoi datorită revenirii căldurii, plantele alpine din marile lanţuri muntoase ale celor două continente sunt înrudite cu speciile arctice. (...)

Dr. Dumitru Murariu, membru corespondent al Academiei Române
Prof. Octavian Popescu, membru titular al Academiei Române
Bucureşti, 11 august 2016.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer