Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dragă Le Fou, şi mie îmi plac bărbaţii


Ioana Bâldea Constantinescu

28.03.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Gabrielle-Suzanne Barbot de Villeneuve. Aşa-i că nu vă spune nimic numele ăsta? Ştiu, nici mie nu-mi spunea până relativ de curând. E doamna care a scris Frumoasa şi Bestia. Prin secolul XVIII. Mă rog, mai degrabă a compilat elemente de mitologie topite (vă amintiţi de Eros şi Psyché?) în realitate - istoria consemnează, cam cu două sute de ani mai devreme, un tânăr prinţ suferind de o boală rară, sindromul vârcolacului sau, conform altor surse, boala Ambras, manifestată prin creşterea excesivă a părului pe faţă şi pe corp, la curtea regelui Henric al II-lea. În ciuda înfăţişării înspăimântătoare, se pare că prinţul, pe nume Pedro González, s-ar fi căsătorit cu o franţuzoaică extrem de frumoasă, Catherine. Cei doi s-au mutat la Parma, la curtea ducelui Alessandro Farnese. Pedro González a murit în 1618, la Capodimonte, însă portretul lui, o veritabilă piesă în colecţia oricărui amator de curiozităţi, se află la castelul Ambras, unde se pare că a împărţit mult timp aceeaşi sală cu celebrul portret al altui personaj real contaminat de legendă, ceva mai cunoscut nouă: Vlad Ţepeş.

Cumva, povestea aceasta a prinţului afectat de hirsutism, căsătorit cu o pariziană semianonimă, dar cu o piele ca de porţelan, a generat povestea Frumoasei şi a Bestiei, despre o iubire care depăşeşte barierele dermicului, ale clasei sociale, ale regnului, ale magiei. E o iubire aproape dantescă. Aceea care mişcă sori şi stele. M-aş hazarda să spun că nu prea există, în ea, nimic... tradiţional. E povestea (edulcorată, în unele versiuni, dar sumbră, la limita tragicului, în cele mai multe) a unei situaţii extreme, în care inimile se văd dincolo de aparenţe şi se recunosc în întunericul care le înconjoară, în care convenţia e blurată până la abolire, în care se sfidează limite. E o poveste despre o gloată care vrea să ardă un castel pentru că înăuntru locuieşte un prinţ care arată altfel decât ei, cei mulţi şi înarmaţi. Şi nu foarte citiţi (da, în TOATE versiunile, Bestia are o bibliotecă). Şi poate că în versiunea animată din 1991, sau în recenta ecranizare a lui Bill Condon, #2017, Bestia se transformă, la final, sub puterea iubirii care sfărâmă blesteme, într-un tânăr frumos şi aproape imberb. În realitate, Pedro González s-a dus de pe lumea asta la fel de hirsut ca atunci când Catherine s-a îndrăgostit de el. Şi el de ea. Probabil că erau un cuplu foarte ciudat. Probabil că lumea şuşotea pe la colţuri. Şi cred că aveau experienţă serioasă cu gloatele.

Chestia asta cu gloata, recunosc, mă nelinişteşte serios. În luminatul meu secol XXI, în care un film despre un cuplu profund, visceral, declarat, primordial atipic se bucură de eticheta "propagandă gay" (à propos, sunt şi mulţi negri în filmul lui Condon, acum nişte zeci de ani şi asta ar fi fost o problemă serioasă...), gloata rămâne liantul între epoci aparent diferite. Gloata şi discursul ei inflamat. Călcat pe bătături. Panicard. Extrem(ist?). Cum a ajuns o poveste despre iubirea care anulează diferenţa, care e mereu aceeaşi, chiar şi între o Bestie şi o fată frumoasă (şi ciudată, că e cam ataşată de cărţi şi nu visează să cucerească un bărbat şi să amestece conştiincios într-o oală din care vor mânca pe puţin doişpe copii), să fie interzisă în Malaezia, să provoace declaraţii politice în Rusia, să strice somnul atâtor cupluri tradiţionale care se zvârcolesc pudic pentru că, vai!, nenorocire, e posibil ca inocenţii lor copii să detecteze un personaj gay într-o poveste în care, cu doar puţin mai mult efort de imaginaţie, găsim şi ceva zoofilie, dacă ne căznim.

Am două veşti: 1. Copiii inocenţi nu se prea sinchisesc de privirile lascive ale lui Le Fou către Gaston (şi, da, Le Fou, personajul gay, e mult mai moral, mai chinuit de conştiinţă, mai uman decât Gaston cel straight (tradiţional de straight), care mână gloata pe urmele monstrului);

2. Există sugestii gay în Frozen. În Dumbo. În Bambi ("You can call me Flower if you want to?"... Please!). Pot continua. (Vi se pare că Timon şi Pumbaa sunt un cuplu tradiţional?).

3. Există gay. De la Oscar Wilde la Yves Saint Laurent şi de la Michelangelo la Virginia Woolf (nu i-am spus decât pe cei pe care îi ador). Mai devreme sau mai târziu, copiii vor afla despre ei. Sau vor afla că sunt ei înşişi gay. Dacă asta se întâmplă, există oameni mult mai deştepţi ca mine care susţin, cu bibliografia aferentă cu tot, că întâlnirea cu Le Fou, într-o sală de cinema, nu înseamnă nimic. Absolut nimic. Cum nici pentru părinte, pentru un părinte bun, pentru varianta mea (ştiu, non tradiţională) a părintelui bun, nu ar trebui să însemne nimic. Ni-mic.

Există diferenţă. Există cupluri care nu încap în Patul lui Procust. Pitici, hirsuţi, cupluri interrasiale (au şi aşa ceva în Frumoasa şi Bestia, mă mir că nu face nimeni scandal), cupluri cu diferenţe serioase de educaţie, cupluri de blonzi şi de brunete, de muzicieni şi de afoane, de cititoare şi de ingineri. Şi de gay.

Personal, nu cunosc niciun cuplu tradiţional. Cunosc oameni care pun diferit în pagini ideea lor de familie, de iubire, de împreună. Oameni care au copii şi oameni care nu au. Oameni care se iubesc, se plictisesc şi se ceartă. Împreună. Dar niciun cuplu... "tradiţional".

Când creşteam eu, feminismul, de exemplu, era o chestiune puţin extremă, populată de femei care-şi ardeau sutienele, nu se prea epilau şi urau bărbaţii. Sau aşa înţelesesem eu. Că urau bărbaţii. Au trecut de-atunci atât de multe nuanţe şi curente şi, totuşi, Emma Watson, Belle din film, Hermione, cea cu sânge-mâl, din seria Harry Potter (ce coincidenţă) încă explică faptul că, în secolul nostru, feminismul e despre păstrarea unor drepturi fundamentale. Şi la fel spune şi Annie Lennox. Şi Malala. La fel spunea Maya Angelou. Nu cred că vreuna dintre ele ura bărbaţii. Cum nici Le Fou nu-i urăşte. Şi nici eu. Eu îl simpatizez pe Le Fou. Parte din forma mea de feminism e să lupt şi să vorbesc şi pentru el. Şi despre el.

Emma cea reală, Belle din film, lasă cărţi la metrou. Face parte din tipul ei de activism. Şi, da, a făcut şi nişte poze topless. A explicat că feminism şi activism nu înseamnă nici să-ţi urăşti corpul, nici să dai cu roşii în sexul opus, nici să treci prin viaţă complet desenzualizat.

Şi, ca să lămurim lucrurile şi să se adune roşiile în lada aia înainte să ies de la film (îmi plaaaaaace filmul la nebunie! Râd şi plâng în rând cu copilul), am să vă spun că eu sunt pro-choice. Şi că nu cred că asta înseamnă pro-death. Sunt pro educaţie, pro LGBT, pro democraţie, pro lipsa imixtiunii puterii politice sau convingerilor religioase în viaţa privată, pro stat laic, pro viaţă fără copii care desenează cruci pe asfalt pentru că mama şi tata le-au povestit... despre familia tradiţională.
Eu nu înţeleg acest "tradiţional".

Gata, Le Fou, am terminat. Ce zici, împărţim o roşie?:)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




4 comentarii

  • Despre (in)toleranta
    Felicia, 28.03.2017, 11:06

    Nu opiniile nu ni le toleram. Nu ne toleram intentiile neiubitoare si lipsite de respect.
    Neiubirea poate fi gestionata intelept numai cu multa iubire.

  • Rade ciob de oala sparta
    Felicia, 28.03.2017, 10:50

    Orice tanar(a), neasezat(a) inca la minte si la suflet, face continut de site - desenandu-si in asfalt propriile cruci.

  • ipocrizie
    Chifan , 28.03.2017, 10:15

    Pro-viata fara copii care deseneaza cruci pe asfalt inseamna impotriva familiilor care aleg sa isi creasca copiii in spiritul unei religii alese de ei. Asta se numeste INTOLERANTA. Si este si o incalcare a dreptului la libertate religioasa. Ciudata idee despre diversitate aveti voi progresistii. Voi vreti toleranta, dar nu si pentru crestini.

  • :)
    Diana Cuzic [membru], 28.03.2017, 08:29

    Excelent, Ioana! Bravo.

Spacer Spacer