Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Îmi place să mă joc şi să experimentez diverse stiluri


Ilinca Bernea, Un interviu cu Raluca Turliu Cobilanschi

07.04.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Raluca Turliu Cobilanschi, o artistă cu o forţă şi o imaginaţie de mare calibru, este un artist complex, greu asociabil unui gen anume, care îmbină tehnici şi elemente din arte şi curente estetice diferite în compoziţii originale, care intrigă şi tulbură. Lucrările ei sunt, îmi vine să spun, asemeni acordurilor muzicale stranii, căci fac să vibreze la unison, forme şi imagini care stârnesc încântarea cu forme care induc stupoare sau nelinişte. Un dulce-amar-sărat însoţeşte liniile din desenele fantastice ale artistei.
Un simţ al fabulosului trăit într-un registru tainic, intimist, preocuparea pentru detaliu, plăcerea de a privi prin lupă imagini familiare, o atracţie evidentă faţă de personaje şi scene mitologice (care sunt trecute prin filtrul unei lecturi uneori ironice, alteori condescendente), un rafinament ludic excepţional sunt doar câteva dintre trăsăturile cheie ale expresivităţii creative a Ralucăi Turliu Cobilanschi.
Probabil, pentru că lucrările ei au un dinamism intrinsec, le asociez mai degrabă ficţiunilor unor cineaşti precum Tim Burton sau Terry Gilliam
.

Ilinca Bernea: Aş vrea să dezvăluim publicului câte ceva din biografia şi identitatea ta. Trebuie să încep prin a mărturisi că te găsesc cât se poate de misterioasă. Ştiu că ai absolvit UNATC aşa că am să îndrăznesc să-ţi pun inevitabila întrebare: Cât de greu sau de uşor a fost să te impui pe piaţa de artă şi în mediul celor care erau absolvenţi UNARTE?
Raluca Turliu Cobilanschi: Nu am urmărit să mă impun, nu am făcut din artă o competiţie, am exprimat ceea ce am simţit în diverse etape ale vieţii mele, iar dacă acest lucru mă impune ca un artist se datorează empatiei privitorului cu sentimentele mele. Mai trebuie să adaug că m-au ajutat şi studiile de grafică făcute la Liceul de arte plastice N. Tonitza şi primul an de facultate la UNARTE, apoi m-am îndrăgostit iremediabil de teatru, urmând cursurile Facultăţii de Scenografie de la UNATC.

I.B.: Când şi cum ai realizat care este cheia stilistică proprie şi care este tipul de artă care te reprezintă?
R.T.C.: Nu am intenţionat şi nici nu intenţionez să cad într-o formă, consider că m-ar limita ca artist. Îmi place să mă joc şi să experimentez diverse stiluri şi maniere pe care mi le-am însuşit ca limbaj de exprimare plastică în Facultatea de Arte şi de Teatru.


I.B.: Ilustraţiile pentru poveşti sunt delicioase. Sunt curioasă ce spun copiii despre ele.
R.T.C.: Din păcate nu am aflat încă părerea copiilor. Am încercat să transmit ca de la copil la copil şi sper să le placă.

I.B.: Care sunt sursele tale de inspiraţie recurente?
R.T.C.: Ludica lume fascinantă a teatrului îmbinată cu un aprig dor de copilărie.

I.B.: Cum decurge o zi obişnuită din viaţa Ralucăi Turliu Cobilanschi?
R.T.C.: Ziua mea începe de obicei la ora 11 a.m., şi se împarte între plimbări lungi cu bicicleta, înot, fotografie, joacă cu pisica şi căţelul, treburi casnice iar noaptea mă scufund în creaţie. Numai noaptea este pentru creaţie.


I.B.: Cum lucrezi? Tehnica pare atât de evoluată încât mă gândesc că e nevoie de un proces de elaborare îndelungat. Care e, de obicei, geneza unei grafici?
R.T.C.: Fiecare lucrare a mea are voinţa ei proprie care îmi sugerează ce tehnică să abordez.

I.B.: Ai de la început viziunea a cum va arăta o lucrare sau îţi vin idei şi pe parcurs, după momentul în care ai început un desen?
R.T.C.: Întotdeauna este o idee, o imagine primordială, un sâmbure ca un big-bang de la care explodează totul şi îmi place ca apoi să las lucrarea liberă să mă poarte în direcţia pe care şi-o doreşte. Îmi plac surprizele, nu îmi fac o schiţă înainte... pun totul pe curat de la început. Uneori "gestaţia" ideii durează mai mult şi mă solicită pe măsură... restul e plăcere:).

I.B.: Ţi s-a pus vreodată eticheta de suprarealistă? Şi dacă da, pe o scară de la 1 la 10 cât de tare te deranjează?
R.T.C.: Iubesc suprarealismul şi mă mai joc în acest stil uneori în lucrările mele. Deci nu are cum să mă deranjeze o astfel de etichetă.


I.B.: Cât de legată te simţi de lumea copilăriei şi de copilul care ai fost?
R.T.C.: Îmi este dor teribil de copilărie... şi cred că sunt încă un copil mare.

I.B.: Eşti dependentă de ceva anume?
R.T.C.: M-am lăsat de fumat în urmă cu 6 ani, dar am rămas încă o fumătoare, nefumătoare. I-am spus soţului meu că la 80 de ani o să mă reapuc de fumat. Până atunci rămân cu dependenţa de cafea, mersul cu bicicleta, înotul şi teatrul... iubesc teatrul ca pe o fiinţă.

I.B.: Teatrul e o fiinţă, da... De fapt orice formă de artă e vie, altfel n-ar mai fi artă. Să tragem cortina, aşadar. Cât de des mergi la teatru? Ai un gen de spectacol preferat sau anumiţi regizori?
R.T.C.: Îmi plac teatrul contemporan, dansul contemporan şi teatrul de stradă. Am mai mulţi regizori preferaţi: Silviu Purcărete, Vlad Massaci, Felix Alexa, Radu Afrim, Alexandru Boureanu, Andrei Şerban, Chris Simion, Robert Wilson, etc., dar nu neapărat în aceasta ordine.


I.B.: Cine sunt cei cu care ai lucrat?
R.T.C.: În scurta mea trecere prin teatru am lucrat cu Vlad Massaci şi cu Alexandru Boureanu, de asemenea am lucrat un spectacol coordonat de Tania Filip, Gelu Colceag si Alexandru Unguru.

I.B.: Fiind absolventă de regie de teatru la rândul meu, sunt foarte curioasă cum a fost în primii ani după terminarea facultăţii. Cred că ei sunt decisivi. Eu am virat-o spre scris şi filosofie destul de rapid pentru că m-am descurajat când am văzut cât de greu se obţine o finanţare în teatrul independent. Şi, apoi, până nu îţi faci mâna şi nu experimentezi, nu ai cum să-ţi defineşti un stil, o viziune proprie, un limbaj dramatic propriu. Trebuie să îţi dea cineva credit iniţial ca să poţi evolua, să semneze în alb pentru tine cineva deja iniţiat. Vorbesc din perspectiva regizorului, dar bănuiesc că nici ca scenograf nu e uşor să spargi gheaţa. Cum e?
R.T.C.: Într-adevăr nu este uşor să ai un start în domeniul teatrului. Trebuie să mărturisesc că eu m-am retras din acest domeniu poate prea devreme, înainte să mă izbesc de greutăţi. În anii de master, am realizat că nu sunt potrivită pentru acest domeniu fascinant al teatrului care m-ar consuma mai devreme decât mi-aş fi dorit. Am realizat că vreau mai mult de la viaţă. Am realizat că pentru mine este mai important să am o familie, poate şi un copil, ori cu teatrul trebuie să te legi pe viaţă, altfel nu ai cum să faci performanţă. Cel puţin aşa simt şi cred eu... teatrul are acest efect asupra mea, mă acaparează cu totul. Iar latura mea de artist este mai puternică decât cea de scenograf şi atunci nu mi-a fost greu să iau decizia de a renunţa la cariera mea, în teatru, care de altfel începuse destul de promiţător: am terminat facultatea şefă de promoţie, cu premiul întâi pentru scenografie.


I.B.: Dacă ai fi patroana unui teatru ce nume i-ai da?
R.T.C.: Hahaha, m-am gândit nu o dată la cum aş face eu un teatru. Cred că orice absolvent de UNATC s-a gândit la asta măcar odată. Teatrul meu ar fi un cub din catifea neagră şi s-ar numi "Heblu".

I.B.: Cum este teatrul independent în România comparativ cu cel din alte părţi ale Europei, în care fenomenul e ceva mai împământenit?
R.T.C.: Din păcate teatrul independent la noi se chinuie prin spaţii neconvenţionale mai mult sau mai puţin fericite. Ştiu din experienţă dar şi de la colegii mei că este foarte greu din punct de vedere financiar să produci un spectacol independent.

I.B.: Care e relaţia ta cu culorile? Desenele tale sunt concepute într-un registru cromatic selectiv. Îmi dau impresia că vrei să pui în evidenţă, în fiecare lucrare, o anumită culoare, ca într-o partitură de cameră concepută pentru un instrument-solist.
R.T.C.: Iubesc culorile! Am şi lucrări în culoare, mai vechi. Într-adevăr sunt mai apropiată de stilul grafic, peniţă tuş, dar de multe ori mi-e poftă efectiv de culoare şi atunci pictez, dar nu prea des pe pânză ci pe hârtie în tehnici mixte.


I.B.: Lucrezi noaptea. Cum faci? Dormi înainte şi te trezeşti în toiul nopţii sau adormi foarte târziu?
R.T.C.: Dacă ar fi după mine, ar fi minunat să nu fie nevoie să dorm. Sunt genul care nu iubeşte somnul. Aşa că nu prea dorm. Îmi ajung 5-6 ore de somn pe noapte... uneori chiar mai puţin, aşa m-am obişnuit încă din facultate iar organismul meu s-a adaptat, momentan...

I.B.: Bicicleta este şi personaj în graficile tale, nu doar companion diurn. De când datează pasiunea ta pentru mersul pe două roţi, pe care, recunosc, o împărtăşesc?
R.T.C.: Pasiunea mea pentru bicicletă este de curând, de vreo 5 ani. De atunci datează şi pasiunea mea pentru sport şi mişcare în general. Am fost un copil cocoloşit care nu a fost lăsat să facă sport dintr-o grijă maternă exagerată şi, până de curând, nu am descoperit magia sportului. Dar acum cu greu mă mai opresc, sunt destul de activă, merg aproape zilnic minim 10 km cu bicicleta şi de 3 ori pe săptămână înot câte 2 ore.


I.B.: S-a spus despre generaţia noastră că a fost una de sacrificiu. Chiar aşa a fost? Oare am avut şi avantaje?
R.T.C.: Din păcate da, consider că suntem în continuare o generaţie de sacrificiu. O generaţie dintre două regimuri, o generaţie de semi-comunişti şi semi-democraţi, dar care s-a hrănit mai sănătos şi care a citit mai mult, neavând internet şi atâta tehnologie.

I.B.: Spune-mi, te rog, trei lucruri care-ţi încheagă universul propriu.
R.T.C.: O să fac o lucrare despre asta.

I.B.: Cât de deschis şi de emancipat e publicul român de artă, în privinţa creaţiilor insolite?
R.T.C.: Recunosc că îmi place să surprind şi chiar să şochez prin lucrările mele, prin urmare nu am pretenţia ca publicului să-i placă ceea ce fac. Vreau să-l scot pe om din cotidianul său şi dacă pentru o secundă uită de facturi şi politică eu mă declar mulţumită... deci nu trebuie o anumită pricepere sau emancipare a privitorului pentru a-mi înţelege lucrările... din punctul meu de vedere totul se rezumă la o anumită chimie şi comunicare la un alt nivel dintre lucrare şi privitor.


I.B.: Te consideri un artist contemporan sau pur şi simplu un lup de stepă?
R.T.C.: Nu rezonez cu arta contemporană momentan, deci rămân în stepa mea.

I.B.: Care sunt basmele tale preferate?
R.T.C.: Nu am un basm favorit. Îmi place Alice în ţara minunilor şi îl iubesc pe Hamlet.

I.B.: Există un artist care te-a inspirat şi căruia i-ai fost discipolă temporar?
R.T.C.: Artistul care m-a format a fost regretatul Iuri Isar. Mi-a fost profesor în liceu şi la UNATC. Domniei sale îi datorez o mare parte din tehnicile de grafică pe care le stăpânesc şi, cel mai important, dragostea pentru grafica de şevalet.

I.B.: Tablourile căror artişti ţi-ar plăcea să le ai în casă, dacă ar fi posibil?
R.T.C.: Avem spaţiu să scriu despre toată istoria artei? Îmi plac prea mulţi artişti şi sincer cred că într-o lume ideală mi-aş face un muzeu cu toate operele lor.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer