Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Cântece simple

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Aşa voiam să mor


Alexandru Ivănoiu

06.04.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Aseară am visat că mă plimbam. Treceam pe lângă oameni pe care-i credeam foarte urâţi. Mă simţeam vinovat că-i vedeam aşa. O doamnă foarte grasă cu guşă şi 3 plase în mână s-a uitat puţin la mine. În rest oamenii doar treceau. Era linişte. Parcă într-un final cu lumea asta dementă nu mai urma să se întâmple nimic. Nimeni nu părea să fie deranjat. Toţi se plimbau. Pe jos erau petale mici şi albe. Încercam să nu le calc. Nu ştiu de ce.

Îmi era totul foarte cunoscut. Când eram mic tata mă plimba într-un cărucior pe acolo. Ce răbdător a fost tata. Când m-am uitat în jos am văzut că purtam un pulover verde cu o linie albă cu negru şi cu modele. Genul de pulover pe care l-ar fi purtat bunică-miu. Mergeam încet, mai încet decât aş fi vrut.

Mi-am pus mâna pe faţă şi n-o mai recunoşteam, aveam barbă aspră. Eu, care abia pot să cresc o mustaţă. M-am sprijinit de un gard şi mi-am pus mâna pe buzunarul din dreapta de la spate. Am găsit o brichetă care nu era a mea. Aveam ţigări în buzunarul gecii. Am zâmbit. Mereu mi-a plăcut să ştiu că am ţigări. În sfârşit se termina totul. Voiam să plâng, voiam să-mi pară rău. Am încercat să mă bucur. Nici să mă bucur nu puteam. N-am mai încercat nimic.

Am luat autobuzul şi m-am dat jos în câmpie. Era cea mai urâtă câmpie. Era câmpia pe care o vezi dacă te trezeşti din somn în trenul de Bucureşti-Timişoara. O vezi şi te culci la loc. Am vrut să urlu, dar lumea se încheia aşa de frumos că nu puteam eu să stric asta. M-am aşezat pe pământ. Mi-am băgat mâna în pământ şi mi-am adus aminte de un film. Când m-am uitat la ţigară am văzut că nu trecusem nici măcar de jumătate. Am aruncat-o.

Din câmp am luat-o la pas pe o şosea. Speram să treacă vreo maşină. Nu trecea nimic. Oamenii erau probabil cu ai lor acum că lumea se termina. M-am oprit. "Unde sunt ai mei?" mă întrebam eu. Până să-mi răspund pe lângă mine a trecut o fată. Nu ştiu câţi ani avea. Am început să plâng. Mă privea de parcă mă aştepta să fac ceva. Mi-am dat jos pantofii. Şoseaua era caldă. Aveam un ciorap rupt şi îmi era ruşine. Era cea mai frumoasă fată din lume şi pentru prima oară voiam ca lumea asta să nu se termine. Pentru ea. A fugit în câmp. O vedeam din depărtare. Am ţipat după ea, dar nu se auzea nimic. S-a întors la mine. Purta o rochie urâtă. Nu purta sutien. Mă simţeam vinovat că o privesc aşa. M-a prins cu degetele de buza de jos şi m-a tras spre ea. Nu mai ştiu ce culoare aveau ochii ei. Eram ruşinat. Voiam să fug. Mint, nu voiam sub nici o formă să plec de acolo. M-a făcut să mă uit în jos. Avea vânătăi. Mi-a zis că sunt de la bicicletă. A prins o vrăbiuţă din zbor şi mi-a pus-o în palme. A plecat şi mi-a zis să-i dau drumul vrăbiuţei. A plecat. M-am aşezat în fund.

Vrabia voia să fugă din mâinile mele, dar eu aveam nevoie de ea. Am oftat şi am lăsat-o să zboare. Eram furios. Era a mea. Am început să fug. Mă durea să fug. Îmi bătea inima atât de tare încât am vrut să se oprească, nu voiam să-i deranjez pe ceilalţi. Era dimineaţă şi credeam că o să-i trezesc. Ceilalţi erau probabil la ai lor. Lângă mine era o clădire. Domnul de la poartă m-a poftit înăuntru şi m-a certat. "Eu tot vă zic că era mai bine dacă prindeaţi rădăcini". Am intrat pe un culoar care se bifurca în două. De-a lungul lui erau tot felul de uşi. Am deschis una. Am văzut o sală plină de oameni care se uitau la o scenă goală zâmbind. Portarul m-a întrebat dacă nu intru. "Nu, îi las. Nu vreau să-i deranjez" am spus eu.

"Îngropaţi-mă într-un râu. Să mă fac apă şi să curg mereu". Nu mai ştiu dacă eu am zis asta sau am auzit-o undeva. Finalul era aproape. M-am uitat în stânga şi am văzut-o pe mama. Bineînţeles că trebuia să fie acolo. Stătea sprijinită de matizul ei auriu pe care îl avea când eram mic şi fuma rothmans-urile alea oribile. Ne-am privit. A început să plângă. Mama nu plânge des. Ca mine. Dar când plânge o face cu toată fiinţa ei. Ca mine. Nu plângea pentru mine, ştia că o să fiu bine, mereu a ştiut, plângea pentru ea. Ţigara ei era udă de la lacrimi. I-am dat o ţigară de la mine. Mi-a mulţumit din priviri. Nu-mi mulţumea pentru ţigară. A scos telefonul şi mi-a zis să vorbesc cu tata. L-am luat. Am stat la telefon cu tata în linişte. Nu ne-am spus nimic. Am plecat.

Pe marginile drumului, pe câmpie, treceau un bărbat şi o femeie. Femeia m-a privit o dată şi după aceea a privit ruşinată în altă parte. Domnul privea în altă parte.

Era atât de simplu. Sfârşitul nu-mi aducea nici lacrimi, nici linişte. Sfârşitul nu era moarte. Moartea era mereu ceva ce li se întâmpla celorlalţi, niciodată mie.

Mă aşteptam la cortegii şi la o groapă care să fie lângă a unui om pe care nu l-am cunoscut niciodată. Nimic de genul. Doar un domn bătrân care stătea sprijinit de un copac. M-a privit.
- Asta e tot. Te aşteptai la mai mult?
- Nu, a fost bine aşa, i-am răspuns eu după o pauză.

Am trecut de el şi am continuat să merg. Mă plimbam. În faţa mea era un câmp întins. Mă plimbam. Din faţă venea o armată de oameni pe care i-am cunoscut, iubit şi dorit să nu-i întâlnesc. Mă plimbam. Alergau spre mine. "Nu azi, ştiu" mi-am zis. Întotdeauna am fost mai patetic decât ar trebui. Mi-am băgat mâna sub tricou, pe umărul drept, cum fac eu de obicei. Armata alerga spre mine. "Nu mai face comparaţii cu războiul, boule, viaţa nu-i o luptă" m-am certat singur. Am râs.

La final am râs.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer