Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugul miresmelor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugul miresmelor (VI)


Dan Recheşan

09.04.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Filimon, băiatul unei precupeţe din Obor omorîte în bătaie imediat după naştere, e un copil ciudat. Corpul lui nu are miros şi nici boala, nici jegul nu se prind de el, dar privirea sa e verzuie, neliniştitoare şi îi face pe unii să îl creadă posedat. Trece de la un tutore la altul, de la o chivuţă la un preot, iar de la acesta la un hangiu, apoi ajunge argat la o tăbăcărie. În fiecare loc, Filimon învaţă: să scrie, să citească, să pregătească pieile pentru prelucrare. De la începutul vieţii îşi descoperă o pasiune pentru mirosuri şi îşi rafinează mereu capacitatea de a le deosebi.

6.

În pragul trecerii în noul veac, domnul Mihai "Draco" Şuţu se gîndi să le facă bucureştenilor o bucurie şi-aduse din Viena nişte meşteri artificieri, iar în sala mare a Curţii Noi, pe care-o ridicase Hangerli în Dealul Spirii fu organizată o serbare fastuoasă, după moda din Apus. Se adună acolo să benchetuiască şi să se-nveselească toată boierimea de neam, sudiţii de rang mare şi trimişii cancelariilor apusene dar şi lingăii credincioşi ai lui vodă. La miezul nopţii, cheiul Dîmboviţei se umplu de fumurăia groasă şi înecăcioasă a prafului de puşcă, iar pe cerul întunecat se dezlănţui o păpălaie roşiatică, întreruptă de stele căzătoare şi lungi fulgere albe, roşii şi aurii. Bubuiturile răsunară pînă departe de credeai că au năvălit turcii să dea foc capitalei. Uliţele se umplură de curioşi şi de rădvanele cuconiţele de neam, care mai de care mai gătite şi mai împopoţonate-n mătăsuri scumpe, venite să caşte gura laolaltă cu prostimea. Oamenii se adunară să vadă minunăţia, apoi cu sufletul amărît de atîta zădărnicie şi cheltuială fără folos, se împrăştiară la casele lor pălăvrăgind şi cîrcotind aspru trăsnăile lui Şuţu. Asemenea celui dinaintea lui, lacom de parale şi dedat jecmănelii, şi-acest vlăstar al Fanarului crescuse clăcile şi birurile de sărăci toate tagmele şi nu mai aveau bieţii pămînteni după ce bea apă.

Filimon urmări şi el focul de artificii, pitit sub unul din plopii care mărgineau cheiurile mocirloase ale Dîmboviţei. Fumul aspru de salpetru şi de pucioasă îi arse nările, însă spectacolul focurilor bengale şi a stelelor zburătoare îl lăsă nedumerit fiindcă nu putea să priceapă toată vînzoleala şi forfota mulţimii. În mintea lui doar stimulentele care-i zgîndăreau mirosul erau de luat în seamă, restul nu erau decît amăgiri şi lucruri fără folos. Cînd pălălăile colorate se stinseră, o luă încet pe uliţe, atent la hîrtoape dar şi la izurile necunoscute ce se ţeseau în beznă. Trecu pe lîngă o măcelărie unde nările lui prinseră aromele picante de carne şi de mirodenii a mezelurilor puse la fum, apoi străbătu balta duhnind a drojdii oţetite şi a borhot din dreptul unei cîrciumi şi păşi repede mai departe, purtat de firicelul dulce al unei miresme de boboci înfloriţi. Parfumul acela necunoscut aducea cu aroma pielii tinerei slujnice de la hanul "Gura Lupului" doar că era mult mai dulce şi mai perfid presărat. În umbra unei biserici părea că s-a rătăcit şi i-a pierdut urma. Se opri pentru o clipă cu nasul în vînt, dar din pronaos venea un damf sec de tămîie şi ceară pe care-l desluşi îndată. Dezamăgit, grăbi pasul şi-şi continuă preumblarea. După jumătate de ceas, ajunse, în cele din urmă, în dreptul unei căsoaie cu bîrnele şi tencuiala vopsită în cărămiziu. Prin geamlîcurile întredeschise se auzeau clincănit de pahare şi vocile celor care chefuiau înăuntru. Acolo, sprijinită de parmalîc găsi izvorul mirosului necunoscut, o femeie tînără, îmbrăcată într-o rochie de mătase ca para focului şi împodobită cu panglici şi dantele scumpe. Pe chipul ei boit se întrezăreau urmele desfrîului şi-ale nopţilor pierdute, dar Filimon era prea necopt şi neobişnuit cu lumea ca să bage de seamă asemenea amănunte, pe el îl atrăgea odoarea parfumului cu care femeia îşi stropise ţoalele. Curva îl măsură de sus pînă jos, purta un suman şi o pereche de nădragi din aba, ponosiţi pătaţi de zeama argăselii şi a fărburilor din tăbăcărie, iar obrazul palid era sluţit de cicatricele lăsate de dalac. Înălţă sprîncenele a mirare în timp ce buzele i se strîmbară dispreţuitoare:
- Ce vrei şi tu, măi, ţîncule?

Filimon inspiră lung mireasma ameţitoare care se degaja din trupul ei dar nu scoase o vorbă, într-atît era de fermecat.
- Barem ai parale? continuă ea.

Nările lui fremătară de nerăbdare şi ochii îi sticliră, verzi şi apoşi. Scoase din sîn firfiricul de argint şi i-l arătă mormăind:
- Vreau să te adulmec oleacă!

Curva izbucni într-un hohot de rîs răguşit:
- Să m-adulmeci, auzi la el! Da' ce crezi tu, muceo, că pentru un firfiric poţi să faci amor cu una ca mine? Du-te la podul Calicilor că acolo găseşti destule otrepe care să se culce cu tine şi pentru juma de para!

Dinăuntru apăru un bărbat burtos, cu obrazul aprins de beţie şi îmbrăcat într-un dolman de postav siniliu, cum poartă slujbaşii vămii. Fără prea multe vorbe, cu siguranţa insului care are teşchereaua plină cu aur, el prinse mijlocul femeii şi o trase înăuntru. Băiatul clipi nedumerit strîngînd mica monedă de argint în pumn şi rămase în loc pînă cînd dîra de parfum a curvei se topi în damful greu de ciubuce, de sudoare bărbătească şi de lichioruri dospite.

Se întoarse în tăbăcărie şi se culcă, dar somnul nu i se lipi de gene. Se suci pe mindirul de paie, tot mai aţîţat, căci mireasma şi vorbele femeii îi reveniră în minte dar nu putea pricepe de ce ea refuzase tîrgul. În capul său era un tîrg cinstit, un bănuţ de argint pentru un strop de parfum. Reuşi să adoarmă de-abia în zori, după ce închise bine mireasma paţachinei într-un şip închipuit şi-l aşeză bine în tainiţa gîndurilor sale.

După Bobotează, care trecu fără ger mare şi fără ninsoare, vremea se încălzi de credeai că te afli în toiul lui cireşar. Babele prevesteau că nu-i a bună şi că se va pogorî năpastă mare peste capetele oamenilor. Într-adevăr, într-o noapte, Dîmboviţa ieşi din matcă, sparse zăgazurile morilor de apă din sus de Colentina şi luă pe sus hîrdaiele cu piei puse la argăsit. Tăbăcarii săriră toţi, care cum se afla, ca să mai salveze ce se putea salva şi, în timp ce cîntăreau ei toate pierderile, Filimon le spuse:
- Musai să ridicăm preţul cu barem doi piaştri la toată marfa ce-o dăm cojocarilor şi cizmarilor, că-n parte paguba noastră ar fi şi paguba lor şi altfel muncim în zadar să le umplem lor pungile!

Haralamb se încruntă şi ridică din umeri, dar Luca îi luă partea:
- Aşa-i, Brotacu are dreptate, să vedem cum ne scoatem pîrleala!

El luă o tăbliţă din ardezie şi un condei şi se apucă să facă socotelile, atît pentru pieile crude aduse din abator cît şi pentru cele gata de vînzare. Cînd isprăvi treaba, se minunară amîndoi de iscusinţa cu care socotise fiecare para.
- Io cred c-ar fi bine ca de-acum înainte să ţină el toate înscrisurile şi socotelile, zise Luca, iară noi să ne tîrguim cu casapii şi cu oierii din iarmaroace!

Ucenicul se bucură nespus de însărcinarea aceea deşi nu-l scutea de restul corvoadei. În mod uimitor, sămînţa ştiinţei de carte pe care ieromonahul Paisie o sădise în mintea sa fragedă rodi la timpul potrivit, iar rodul acesta îi fu de mare folos. Cumpără coli de hîrtie, condeie şi cerneală şi se puse pe treabă. Atît de priceput se dovedi la socotirea cheltuielilor şi pierderilor încît pînă şi starostele breslei blănarilor şi tăbăcarilor îl lăudă pentru iscusinţa cu care mînuia condeiul şi abacul. La o lună de la inundaţii tăbăcăria se puse iarăşi pe roate, comenzile începură să curgă, iar banii să se adune în teşcherea. Filimon adună din simbrie douăzeci de piaştri şi de-acum simţea că prindea cheag, iar viaţa i se va uşura.

În martie, cînd înmugureau răchiţile şi aerul mirosea dulceag a crîng înflorit, urgia lovi din nou, tot pe neaşteptate. Într-o dimineaţă, după al patrulea cîntat al cocoşilor toate clopotele bisericilor din Bucureşti începură bată în dungă. Oamenii ieşiră pe uliţi şi văzură cum dinspre soare-apune pîlpîie mari flăcări roşiatice, iar cerul se umple de trîmbe groase de fum. Prin mahalale începură să treacă vătăşeii domniei, îndrumînd sacalele să stingă pojarul, iar mulţimea se buluci spre lăcaşurile de închinăciune să afle alinare şi adăpost. În scurt timp toată suflarea se dumiri că nu era un incendiu obişnuit, în tîrg năvăliseră după pradă ordiile de navrapi ai lui Pazvantoglu, paşa din Vidin. Nimeni nu i se puse împotrivă, căci Şuţu nu plătise demult lefurile tuhfeciilor arvaniţi şi-a dorobanţilor năimiţi de domnie să apere capitala. Vodă fugi ascuns într-un rădvan cu obloanele închise, ca un şobolan, luînd calea băjeniei spre Braşov, iar groaza cuprinse tot tîrgul, bieţii oameni rămînînd la cheremul turcilor. Bucureştenii ştiau prea bine ce-i poate pielea acestui renegat, căci, înainte de a ajunge mare paşă, Pazvantoglu, sînge amestecat de bosniac, arvanit şi rumân din părţile Timocului, fusese un pungaş şi un calpuzan fără seamăn, urmărit de turci pentru cămătărie şi răspîndirea de parale calpe. Trecuse Dunărea ca să scape de ştreang şi se înrolase lefegiu în oastea lui Mavrogheni ajungînd mare bimbaşa al năimiţilor care-l păzeau pe domn. Nu-i ajunseră foloasele slujbei şi, măcinat de ambiţie şi de o poftă aprigă de mărire, se băgă într-un complot pentru mazilirea binefăcătorului său, dar vodă, ce avea iscoade pînă şi-n marele Divan al ţării, află de toată urzeala şi-l prinse pe nemernic. Fără îndoială că i-ar fi picat capul sub securea gîdelui dacă nu sărea poetul elen Rigas Feraios să-l momească pe Mavrogheni cu zece pungi de cîte o mie de groşi aur fiecare. Iertat de vodă, pentru care aurul făcea mai mult decît statornicia şi credinţa supuşilor săi, Pazvantoglu trecu Dunărea îndărăt şi adună sub steagul lui o ordie numeroasă de bandiţi şi de inşi fără căpătîi, arvaniţi, sîrbi, bulgari, greci şi turci, fără deosebire. În scurt timp jefuia tot întinsul dintre Stara Planina, munţii Rodopi şi Marea Neagră, fără ca nimeni să-i poată sta împotrivă. Ba mai mult, îşi bătu joc şi de puterea sultanului luînd cetatea Vidinului şi instalîndu-se acolo ca un adevărat beglerbeg al raialelor bulgăreşti. De zece ani buni, trecea Dunărea fără oprire cum avea el chef, pazvangii săi făcînd prăpăd în părţile olteneşti din Calafat pînă la Craiova, prădînd în voie, arzînd satele şi luînd robi, amestecîndu-se, adesea, în ungerea şi-n mazilirea domnilor.

Filimon tocmai umplea cofele la gîrlă cînd auzi duduit de copite şi în hudiţa tăbăcăriei năvăli o ceată de bărbaţi înspăimîntători, cu feţele crunte, îmbrăcaţi în cojoace de oaie cu calpace miţoase de blană pe creştet. Erau akingii, oaste de strînsură, oameni de toate naţiile, tîlhari şi proscrişi, porniţi pe pradă şi pe distrugere. Tăbăcarii încercară să se împotrivească aţinîndu-le calea cu prăjinile şi cu cîrligele cu care învîrteau pieile în argăseală dar turcii, înarmaţi pînă-n dinţi, îi copleşiră. Răsunară trei-patru salve de sîneaţă, însoţite de vaietele de moarte a celor atinşi de plumbi şi toată împotrivirea argăsitorilor se risipi.

Trei dintre haidamaci descălecară şi intrară cu hangerele în mîini în bordeie. Dinăuntru răzbătură a ţipete ascuţite de spaimă şi cele două femei, nevasta lui Luca şi-o nepoată adusă de la Rucăr s-o ajute în gospodărie, fură tîrîte afară, trîntite în ţărînă cu fustele suflecate şi siluite pe rînd de toată ceata aceea de nemernici. Filimon se piti la pămînt aşteptînd clipa cînd tîlharii aceia nu-l vor vedea. Cînd socoti că-s ocupaţi cu împărţirea prăzii, se ridică şi o zbughi spre un crîng de arini. Nu ajunse prea departe căci unul dintre akingii îi tăie calea chiuind şi îndemnîndu-şi armăsarul să-l ajungă din urmă. Turcul aruncă cu îndemînare un laţ din funie care îi încolăci picioarele şi băiatul căzu pe brînci. Încercă să se ridice dar funia se întinse şi-l tîrî în goana calului prin ţărînă. Cînd îşi veni în fire o privelişte îngrozitoare i se înfăţişă dinainte. Luca şi o calfă tînără zăceau în ţărînă cu faţa în sus şi cu cîte o gaură mare de plumb în piept. Trupurile celor două femei siluite şi schingiuite fură călcate în copitele cailor, iar copiii lui Luca, un băiat de ţîţă şi o fetiţă de nici doi ani, luaţi în suliţi şi azvîrliţi în hîrdaiele cu saramură. Căpetenia cetei, o nămetanie cu obrazul adînc crestat de fier şi un turban soios pe creştet descălecă şi se apropie de cei prinşi. Haralamb îşi întoarse obrazul plin de zgîrieturi şi sînge uscat spre Filimon şi-i şopti:
- Să nu scoţi o vorbă şi să nu te împotriveşti că ne omoară pe toţi!

Băiatul îi nesocoti sfatul. Cînd turcul ajunse în dreptul lui spuse răspicat:
- Dă-ne drumul şi-ţi spun unde-s ascunşi banii!

Namila îşi scoase hangerul de la cingătoare şi-i propti vîrful în grumaz:
- Spune, băiat de ghiaur, unde ţineţi paralele! zise el în româneşte.
- Prostule, mormăi Haralamb, acum o să ne căsăpească pe toţi!

Filimon găsi în el o îndîrjire ce nu şi-o ştia dar n-apucă să-l înfrunte pe tîlhar. Acesta smuci de funie şi-l tîrî spre bîrnele bordeielor flăcări răcnind:
- Spune unde-s banii, c-altfel te belesc şi te pun pe jar pînă cînd spui şi cît lapte ai supt de la mă-ta!

Haralamb făcu un pas în faţă şi strigă:
- Stai, nu-l schingiui! Banii-s îngropaţi sub cazanul în care vopsim pieile... acolo i-am ascuns!

Turcul rînji, puse hangerul în teacă şi-l împinse pe ucenic în genunchi:
- Vezi bre, că i-am găsit!

Făcu un semn zicînd ceva în turceşte şi doi ciraci de-ai lui începură să scormonească în ţărîna din şopron. După ce găsiră teşchereaua plină cu groşi de argint, akingiii încălecară şi porniră spre aulul lor trăgînd după ei ceata de robi cetluiţi şi prinşi în juveţe, ca vitele mînate la tăiere. În jumătate de ceas ajunseră în mijlocul unui maidan mare lîngă lavra ridicată de Radu vodă, unde se adunară ciopor şi alte şiruri de nefericiţi, înrobiţi asemenea lor. Se aflau acolo băieţi, bărbaţi şi femei tinere din toate tagmele obştii, lucrători şi breslaşi de toate soiurile dar şi tîrgoveţi bogaţi şi inşi cu obrazul subţire. Filimon se trînti pe pămîntul gol, lîngă Haralamb.
- Şi-acum, ce-o să facă cu noi?

Tăbăcarul scuipă cu ciudă în ţărînă:
- Acu, vin şi ne preţăluiesc ca pe vite, mama lor de păgîni!
- Şi după aia? întrebă băiatul.
- După aia, măi Asane, ne duc în robie, dracu ştie în ce colţ de lume! Fiecăruia după cum i-o fi norocul...

Băiatul privi neîncrezător navrapii înarmaţi cu lăncii, iatagane şi sîneţe care-i păzeau. Printre robi se preumblau alţi turci, fără arme, în caftane curate şi cu mătănii în mîini, dar niciunul nu aducea a tejghetar cinstit. Erau tüccarlarii, neguţătorii de carne vie, care însoţeau orice orda turcească pornită după pradă, ca un stol de corbi ce se înfruptă din rămăşiţele omeneşti rămase pe cîmpul de luptă. Veniseră să tîrguiască fete pentru harem, băieţi pentru ordia yenicerilor şi bărbaţi în putere, buni de muncă sau destul de zdraveni ca să tragă la vîsle pe galerele şi galioanele care navigau sub steagul verde al Profetului. Marfa lor ajungea pînă departe în Anatolia şi hăt, peste mări şi ţări în tîrgurile de robi din Samarkand, Cairo sau Alger.

În tinda unei case boiereşti afumate de pîrjol se ivi un bărbat nu prea înalt dar bine legat, cu faţa osoasă şi smeadă şi un turban alb cu pană de egretă în creştet. Purta o giubea scumpă, din caşmir ţesută cu fir de aur sub care luceau ochiurile oţelite ale tunicii de zale, iar la cingătoare i se bălăngănea o sabie cu teaca şi cu mînerul damaschinate în argint. Îl însoţeau un hadîmb negricios cu ţeasta rasă, înarmat cu un paloş uriaş şi nemernicul de akingiu care-i luase robi. Mişcările, înfăţişarea şi uitătura furişată a singurului ochi care-i scăpăra în orbite, îl făceau să semene cu un lup înălţat pe două picioare. Era chiar Pazvante Chiorul, căpetenia acelor cete de ticăloşi şi nemernici însetaţi de sînge. El trecu agale, ca paşi măsuraţi, printre prinşi şi se opri în dreptul tăbăcarilor.
- Tu, din ce neam eşti şi ce meserie ai? îl întrebă el în româneşte pe Haralamb.
- Îs rumîn, meşter tăbăcar din tată-n fiu! mormăi acesta cu ochii îndreptaţi spre cizmele cu vîrful întors, din iuft galben, ale turcului.
- Se află printre voi un grec sau un ovrei care să ştie slovele?

Filimon adulmecă aerul înfiorîndu-se de mirosul aspru de fiară pe care-l răspîndea paşa. Se ridică din ţărînă, zîmbi, nici el nu ştia prea bine de ce, şi spuse:
- Eu ştiu slovele, înălţimea ta!

Pazvantoglu se întoarse privindu-l pieziş cu ochiul său teafăr:
- Dacă minţi, te trag în ţeapă!
- Nu mint, prealuminate! răspunse băiatul.

Apucă cu mîinile legate un beţigaş şi scrijeli cu repeziciune în ţărînă: DUMNEZEU ESTE MARE.

Paşa citi, rînji ca o fiară şi se întoarse către slugi:
- Pe băiatul ăsta nu-l scoateţi la mezat, duceţi-l la cortul meu şi-aveţi grijă de el!

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXIV)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXIII) (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXII) (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXI) (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XX) (3.5/5 - 2 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestea Marathon
Sageata Poveştile Petrícicăi
Sageata Războiul de ţesut poveşti
Sageata De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu
Sageata De-a baba-oarba
Sageata Pacoland
Sageata Cartea viselor
Sageata Forme şi culori din comunism
Sageata Rugine, samovare, liturghii


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer