Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Nautilus


Ioana Bâldea Constantinescu

31.05.2017
Editura Humanitas
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ioana Bâldea Constantinescu
Nautilus
Editura Humanitas, 2017




*****
Intro
Ioana Bâldea Constantinescu s-a născut în 1979 în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti, specializarea engleză-spaniolă, şi un masterat în studii culturale americane la aceeaşi facultate.

Din 2001 până în prezent, lucrează ca jurnalist în cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune. Dintre emisiunile produse sau moderate de ea se numără: StoryMania, 5th Avenue, Oraşul vorbeşte (individual), Espresso (în colaborare). Andrew Solomon, David Mitchell, Elizabeth Gilbert, Isabel Allende, Evgheni Vodolazkin, David Lodge, Jonathan Safran Foer, Nicole Krauss, Care Santos, Sarah Dunant, Alain de Botton sunt numai câteva dintre personalităţile pe care le-a intervievat. În octombrie 2015 a susţinut, în cadrul festivalului de documentar românesc Docuart Fest, un masterclass cu tema RadioDocumentarul: Imagini audio. Obiecte sonore. Incursiune în feature-ul radiofonic.

Distincţii: IFC 2010 - includerea documentarului A Day with Jonathan Safran Foer în selecţia finală a producţiilor audio care fac obiectul Conferinţei Internaţionale de Feature organizate de EBU-UER la Hämeenlinna, Finlanda, 9-13 mai 2010; Third Coast Audio Festival, Shortdocs 2010 Wall of Honour pentru Chain of Missing Links: A Week at the Airport, featuring Alain de Botton, Book Odds Challenge, 2010. Expune, de asemenea, instalaţii audio: Sycorax (obiect virtual în cadrul proiectului de artă contemporană Contemporary Nightmares, iulie 2010), I Wear My Ego On My Face (la Târgul de bijuterie contemporană, Sala Dalles, noiembrie 2012), Oraşul cu cercel de perlă (la Târgul de bijuterie contemporană, Sala Dalles, noiembrie 2013, proiect audio realizat în colaborare cu Victoria & Albert Museum, Londra).

Colaborează cu articole, recenzii, cronici de călătorie, interviuri pentru Liternet.ro, Esquire, Harper's Bazaar, Elle, The One, Cosmopolitan, PLURAL, Jurnalul Naţional. A tradus din engleză Povestea lui Peter Iepuraşul, de Beatrix Potter (Editura Art, 2013) şi din franceză volumul 12 creatoare care au schimbat istoria, de Bertrand Meyer-Stabley (Editura Baroque Books and Arts, 2014). În martie 2015 a publicat la Editura Humanitas volumul de proză Dincolo de portocali, nominalizat, în 2016, la Premiile revistei Observator Cultural.

Prezentare Nautilus
Ioana Bâldea Constantinescu îmbină în acest al doilea roman al său, aşa cum a făcut-o şi în Dincolo de portocali, fascinaţia pentru personajele misterioase şi curiozităţile din vremuri îndepărtate cu o emoţionantă poveste contemporană. Nautilus ne poartă astfel paşii prin Parisul zilelor noastre - unde un tânăr doctorand se documentează vreme de câţiva ani pentru lucrarea sa - şi în Franţa de secol XIV, pe urmele faimoasei Reine Blanche, prima colecţionară a Evului Mediu. Fie că scrie despre obiecte frumoase şi rare, despre iubiri diafane, despre ciuma care decimează un sat întreg sau despre suferinţa unui băieţel autist captiv în lumea lui, Ioana Bâldea Constantinescu îşi construieşte frazele cu pricepere şi delicateţe de bijutier, într-un stil deja inconfundabil.

"Am decupat momente, frânturi de conversaţie, unele sunt aproape literale, dar nu am un personaj făcut după cineva, şi asta mă bucură, pentru că nu trăiesc cu teama că cineva se poate recunoaşte sau mă poate recunoaşte. Sunt frânturi de mine peste tot, dar, dincolo de asta, este acel «Call me Ishmael» pe care numai Melville l-a stăpânit cu desăvârşire, convenţia aceea care-ţi face bucăţi un gând şi ţi-l pune în zece capete. Îmi place acest joc, pentru că este periculos şi greu în acelaşi timp." (Ioana Bâldea Constantinescu)

Fragment
Miriam

Yaakov cel de-acum stă pe marginea patului.

Vino, spune el.

Camera lui e plină de zorzoane inutile. Sacul cu comori, în care stă la adăpost şi Nautilusul rămas, părăsit într-un colţ, zace stingher la poalele unei tapiserii de pe care ogari longilini aproape că se reped în odaia slab luminată.

Vino.

Dar ea nu vine.

Miriam s-a ascuns undeva, între celelalte umbre. Azi e supărată, o dor dinţii şi l-a ocărât pe Yaakov toată noaptea. Yaakov s-a zbătut până în zori şi a încercat s-o cuprindă în braţe, între aşternuturile ude, să-i domolească durerea, dar nu a fost chip. Miriam s-a strecurat ursuză din visul lui şi n-a mai dat nici un semn, toată ziua.

Dincolo de canatul ferestrei, acolo unde zidul zgrunţuros se uneşte cu marmura fină ca obrazul de fată tânără, arhitectul a închipuit trupul cenuşiu al unui dragon cu piele lucioasă, viitor subiect de teze de licenţă şi studii cu multe note de subsol. Trupul lui greoi pare că se târăşte pe turnul colţuros. Poate că Miriam se sperie de el. Poate că nu-i place aici.

Ştii, spune Yaakov, că fata căreia i-am făcut un chip nou s-a măritat cu regele.

Mâna lui alunecă pe haina de catifea albastră pe care Blanche a insistat să i-o dăruiască. Mâna simte încă în buricele degetelor pulberea strălucitoare de pe fruntea ei, puful pomeţilor închipuiţi în nuanţe de roz argintiu şi craterele minuscule de pe frunte nivelate într-o monocromie de-o incandescenţă rece şi bântuitoare.

Asta înseamnă că e regină. Şi că eu sunt sfătuitorul ei. De- asta locuim aici. Măcar pentru o vreme...

Miriam tace. Yaakov o simte îmbufnată. Îi vede, în mintea lui, buza de sus zvâcnind uşor, aşa cum făcea înainte să se ridice a dispreţ sau să se lumineze a surâs, şi se vede pe el, Yaakov cel tânăr, în ziua nunţii lor, se vede fericit şi zâmbitor cum nu mai fusese dinainte de moartea părinţilor lui.

Nu e fericită, îi spune el mai departe, s-o domolească, nu aşa cum am fost noi. Plânge mult şi a slăbit. Are cearcăne şi e însingurată.

Yaakov ştie că lui Miriam nu-i pasă de Blanche. Blanche însă i-a cerut într-un rând să-i povestească despre ea, despre soţia lui şi despre nunta lor, şi Yaakov a revăzut atunci clar, pe sub genele de- acum rărite, mâinile lor atingându-se, pe Haim vesel lăsându-şi degetele să alunece a mângâiere pe umărul lui.

A fost o căsătorie aranjată, îi spusese el lui Blanche şi ştia că, într-un fel, aşa fusese, după cum ştia şi că ei se bucuraseră de aranjament şi că Haim îl alesese pe el pentru că nu ar fi avut încredere în nimeni altcineva, dar şi pentru că văzuse în ochii lui Miriam ceva ce Yaakov nu ghicise încă, dar care fusese acolo tot timpul, după cum şi el, Yaakov...

Îţi aduci aminte, îi spune el lui Miriam care nu mai vine...

Îţi aduci aminte...

Poalele scumpe, tivite cu blană, ale hainei vişinii a lui Blanche, în ziua nunţii, nu au nimic de-a face cu rochia subţire şi verde a lui Miriam de-atunci. Blanche înaintează cu greu în capelă, afară şuieră un vifor sălbatic şi regina cea tânără e dezbrăcată până la os de privirile deloc smerite ale viitorilor ei supuşi.

Cum a fost, Yaakov, în ziua nunţii tale?

În sideful ascuns din pielea ei strălucitoare şi tristă Yaakov o ghiceşte, risipită în mii şi mii de cioburi nevăzute, pe Miriam cea solară, cu nasul în vânt şi fără urmă de sfială. Vede pielea ei acoperită de pistrui şi o aude râzând cu tot trupul, în timp ce umerii lui Blanche se strâng ca de frig şi coboară sub greutatea unei coroane minuscule. Yaakov o vede pe Miriam dansând, cu părul împletit în cozi subţiri, rotite ca nişte melci pe lângă tâmple şi unite într-o singură coadă aproape de creştet. O vede atunci când regina se împiedică şi pe corpul ei se scurg şuşotelile unei suite batjocoritoare. Vede privirea lacomă a regelui lipită de gâtul ei alb, strângându-l ca într-un laţ şi-şi vede propriile degete plimbându-se pe ceafa caldă a unei Miriam adormite, în inima zorilor, când muzica s-a stins şi el a înţeles, a ştiut că o să fie bine, că asta va fi o viaţă fericită, tot ce trebuie să facă, de- acum înainte, e să rămână în viaţă, amândoi, tot ce trebuie să facă...

Încetează, Yaakov.

Ai venit? Credeam că nu- ţi place aici. Că nu mai vrei să vii
...

Nu vreau să vin. Dar vin.

Şi Miriam râde scurt şi trist, cu părul despletit până aproape de mijloc, atingându-i braţul cu care Yaakov îi înconjoară talia când o întreabă te mai doare? şi ea răspunde da, nu sunt bune de nimic leacurile alea ale tale, eşti un vraci de iarmaroc şi îşi lasă capul pe umărul lui până când Yaakov îi simte tot trupul şi poate să închidă ochii şi să pretindă încă o clipă sau două că frigul nu există şi că încă nu s- a luminat de ziuă.

Arabella

Azi e o zi bună. Octavian a mâncat în linişte şi acum Arabella îi citeşte. Ştie că nu ajunge până la el, dar îi citeşte. Îşi spune că rutina inflexiunilor vocii ei îi face bine. Poate că-I face. El o ascultă imperturbabil, bătând cu lingura lui de plastic în farfuria de plastic. Arabella citeşte. Slavă Domnului, nimic nu se poate sparge. E o zi bună. Inima ei pompează cinci litri de sânge pe minut. Octavian priveşte un punct fix şi poate că o aude. Şi, ce să vezi, la întoarcerea din pădure urşii au găsit scăunelul cel mic rupt şi hrana din castronul ursuleţului isprăvită şi, urcând în odaia lui, au văzut că în pătuţul lui mic şi curat dormea o fetiţă. Aici, Octavian pare să se agite. Punctul rămâne suspendat. Ochii lui se rotesc pe pereţi ca şi cum ar căuta ceva. Privirea Arabellei se ţine după a lui cu agilitatea aceea pe care ţi-o dă panica atunci când începe să urce din stomac în coşul pieptului şi de-acolo spre tâmple, de unde coboară spre ceafă şi iar în stomac. Pulsul ei creşte la 85 de bătăi pe minut cu fiecare gest al lui Octavian. Sângele se zbate între pereţi fibroşi, aleargă prin arteriole în gustate.

Vocea nu tremură. E ca o geamandură într-un moment de nebunie tisulară orchestrată după ritmicitatea bătăi lor linguriţei de plastic în castronul de plastic. Şi, deodată, fetiţa deschide ochii şi, înspăimântată la vederea urşilor, o zbugheşte pe scări în jos şi...

Nu mai vreau, mamă.

Timpul se opreşte. Unda sistolică de şoc pare că-şi ţine şi ea puţin respiraţia. Arabella nu mai aude altceva decât vocea lui. Vrea s-o cunoască. S-o desfacă în decibeli şi sunete. În bază şi puncte de articulaţie. În siflante şi oclusive. În fricativizări acordate la lume. Lumea se opreşte şi ea. Fetiţa rămâne pe scări, cu un picior în aer, cu mâinile în aer. Adolescentul care mănâncă şi acum cu tacâmuri de plastic ca să nu se rănească se uită fix în ochii mamei lui. Albul lor e traversat de capilare care se lărgesc, în timp ce arteriolele icnesc fără glas. Muşchi netezi şi mecanisme de filtrare îşi fac treaba ca de obicei.

Gâl, gâl, gâl. Arabella se desface în bucăţi mici, mici, care rămân blocate în spaţii interstiţiale. Acolo ajung şi sunetele vocii lui Octavian, se încarcă de oxigen, devin una cu eritrocitele. Vocea se face vâscoasă şi indispensabilă. Arabella plânge. Cuvintele ei s-au isprăvit ca mâncarea din castronul ursuleţului. Gândurile refuză să se limpezească homeostatic.

Arabella ştie că asta nu înseamnă nimic, mai scutiţi- mă cu miracolele. S-a mai întâmplat şi o să se mai întâmple. E o zi bună. Câteodată se gândeşte că ar fi mai uşor fără zilele bune. Ar fi mai uşor dacă totul ar rămâne automat şi neinteligibil, cu ore fixe şi crize, şi castronelul de plastic. Atunci ar putea scăpa de ideea că e un băieţel acolo. Un băieţel singur care se teme de propriile braţe şi de ploaia de afară. Ar putea să-şi spună mai departe că Octavian nu înţelege de ce

fetiţa a luat-o la sănătoasa din căsuţa urşilor. Dar aşa, apare întrebarea. Un produs intermediar care se strecoară în fiecare celulă, care ordonează viaţa. Dacă înţelege. Dacă. Întrebarea creşte. E ca un organ hematoformator, acum. Fără ea, Arabella ar muri la fel cum tot ea o omoară. Dacă înţelege şi nu poate. Nu poate vorbi. Nu poate ordona gesturile şi sunetele după logica lumii exterioare. Nu poate ordona lumea. Nu se poate ordona în timpul ei. Nu există sincronizare. Lumea circulă prin el goală şi grotescă, e un sânge fără hemoglobină, e un nimic curgător fără sens. Dacă viaţa îl trăieşte fără ca el să poată trăi. Dacă înţelege. Dacă el înţelege asta.

Arabella se ridică, se apropie de el şi îl ia în braţe strâns, strâns, strâns o secundă, două, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, gata. A trecut. Sângele gâlgâie mai molcom, în luptă cu acizi care se cer neutralizaţi. Sunetul lingurii de plastic lovind castronul de plastic în aceeaşi cadenţă, muşchii rigizi. Octavian nu mai e. A plecat acasă la el, poate că dă din mâini şi strigă acum disperat să-l ajute cineva. Arabella plânge în hohote cu capul pe pieptul lui. Îl strânge tare, fără să-şi dea seama că pe sub tricou degetele ei lasă deja urme vineţii. În venele ei e un haos microscopic şi tâmp de colesterină şi fibrinogen, cu sunetele vocii lui Octavian tezaurizate, păstrate acolo, într-o coerenţă plasmatică. Vocea lui e proteina ei de coagulare. Fără ea nu mai rămâne nimic. Doar disperare în cheaguri. Focare albe de fibrină şi absurd. Arabella plânge conştientă că plânsul ei va acoperi, la un moment dat, ritmul sacadat al lingurii şi atunci să te ţii. Mai bine s-ar controla acum, s-a mai întâmplat şi o să se mai întâmple. În primii ani a citit aşa de mult despre lucrurile astea cât să-i ajungă pentru mai multe vieţi, dar nu eşti pregătit. Niciodată nu eşti pregătit...

Când se termină, pentru că se termină, întotdeauna, Arabella se ridică şi îşi şterge ochii cu şerveţelul de sub cotul lui Octavian. Fetiţa ţopăie veselă pe potecuţă, uf, ce bine c-am scăpat de urşii ăia, nu s-a întâmplat nimic, chiar nimic. Octavian desenează cu degetele în urmele lacrimilor ei de pe muşamaua roz. De la Madame Hugo urcă, prin geamul crăpat al bucătăriei, miros de biscuiţi puşi la copt. Arabella îi dă Lunei mesaj cu ia biscuiţi. După care sună.

Arabella îl sună pe Marc. De ce tocmai pe el? Nu se ştie şi nici Arabella nu ştie şi nici măcar Marc nu va afla, pentru că Marc nu răspunde. E la bibliotecă şi studiază documente importante despre Codex rotundus, o carte minusculă şi, cum altfel, în formă de cerc. Diametru de nouă centimetri. Final de secol XV, Bruges. Totul logic şi coerent. Cu centru şi rază. Telefon dat pe silent. Silencieux. Unul, două, trei, patru apeluri. Marc citeşte, în paralel, în latină şi franceză, despre filigranul flamand şi cum că ar mai exista o cărticică similară la Baltimore, ce interesant. În venele Arabellei eozinofilele mor declarativ, izbindu-se de fragmente eritrocitare... El credea că doar la Bruges. Ar putea chiar să dea o fugă până acolo, poate ar vrea şi Luna să vină. E frumos la Bruges. Adezivitatea plachetară se clatină din rărunchi. Arabella ameţeşte puţin, dar nu-i nimic. Vocea lui Octavian se stabilizează în miliarde de globule roşii. Arabella renunţă. Realitatea anucleată îmbâcseşte definitiv logica citoplasmatică. Arabella renunţă de fiecare dată. Afară plouă din ce în ce mai tare.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer