Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

(Fizic, adică metafizic) Bucureştiul nu este un oraş (radiotxt)


Bogdan Ghiu

09.04.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Bucureştiul nu este un oraş. Sau nu este în principal, în mod exlusiv sau măcar în primul rînd, înainte de toate - spuneţi cum vreţi -, un oraş. Sau, ca să nu simţim "negativ", am putea spune că Bucureştiul este înainte de toate, mai înainte de a fi propriu-zis un oraş, o schemă, o figură, un rol, o poziţie, ceva în acelaşi timp extrem de concret şi extrem de abstract: atît de pur fizic încît devine de-a dreptul metafizic.

Ce vreau să spun? Păi să ne gîndim la tot ce s-a scris şi continuă să se scrie despre Bucureşti, despre felul, locul şi momentul în care a apărut. De ce aşa şi nu altfel? De ce aici şi nu altundeva? De ce atunci şi nu altădată? De ce n-a fost, de exemplu, Bucureştiul Braşov sau Giurgiu, pe locul Braşovului sau al Giurgiului, sau de ce nu sînt aceste două respectabile - dar atît, vai, de inegale oraşe - în locul Bucureştiului?

De ce nu s-a stabilit centrul politic al României nici la Dunăre, nici la munte, cînd pe Dunăre veneau mărfurile atît dinspre Apus, cît şi dinspre Răsărit (mai exaci dinspre Sud-Est), iar Braşovul constituie punctul de trecere printre munţii care, multă vreme, au despărţit Ţările Române, ţinîndu-le de fapt laolaltă?

Bucureştiul, iată, este la fel cu Carpaţii, care par a despărţi, a constitui o graniţă naturală, dar de fapt leagă, şi chiar mai mult decît doar leagă: ţin laolaltă, articulează, structurează tocmai prin diferenţă.

Spaţiul românesc este, atît din punct de vedere geografic, cît şi din punct de vedere politic - să spunem, deci, din punct de vedere geo-politic -, un spaţiu al paradoxurilor extreme, care tocmai de aceea devin structurante, dar blocant structurante: consumînd întreaga energie disponibilă pentru a ţine, pentru a (se) menţine laolaltă. Spaţiul românesc, pe care Bucureştiul îl simbolizează perfect, tocmai de aceea fiind centrul lui, constituie o neîncetată încercare reuşită, dar reversibilă, niciodată totală şi definitivă, şi tocmai de aceea epuizantă, de a converti negativul, neajunsul, neşansa în pozitiv, în avantaj şi în noroc.

*
Spuneam că Bucureştiul nu este în primul rînd un oraş, ci o poziţie, un rol, o schemă, o dramă geografică şi politică pentru a cărei rezolvare îşi consumă toate energiile.
 
Bucureştiul nu poate ajunge să fie pe deplin un oraş pentru că îşi epuizează energiile spaţiale absorbindu-le, adică încercînd să fie, să realizeze, să întruchipeze, deci să se realizeze ca un punct de echilibru între Dunăre, munte şi mare, adică între (cel puţin) trei plăci tectonice mixte, atît naturale, cît şi politice (adică imperiale, de scări natural-politice, geo-politice, care îl depăşesc infinit). Bucureştiul nu se dezvoltă ca oraş pentru că se consumă pentru a exista, existînd. Bucureştiul este o muncă titanică pe loc, pentru a fi. Căci fiind ţine lucrurile laolaltă, adică în separaţie - la fel, aşa cum spuneam ieri, precum lanţul Munţilor Carpaţi, care separă pentru a ţine laolaltă, cu preţul propriei blocări. A fi - ca blocare în fiinţă. Nu putem fi decît blocînd fiinţa, blocîndu-ne în şi ca fiinţă.

Bucureştiul este un lanţ muntos creat, este simetricul munţilor, adică cîmpie mlăştinoasă, dar cu acelaşi rol.

Bucureştiul este în acelaşi timp imposibil şi necesar, inevitabil. Este punctul spaţial de convergenţă, de echilibrare instabilă dintre Dunăre, munte şi mare. Bucureştiul duce o existenţă titanică. De aceea nu poate deveni, nu se poate dezvolta (temporal, istoric, ne-static) propriu-zis ca oraş decît cel mult în a doilea rînd, intermitent, la întîmplare şi fragmentar.
 
La aproape egală distanţă faţă de Dunăre şi faţă de munţi, adică faţă de Sud şi Sud-Est şi faţă de Nord, adică faţă de Vest, Bucureştiul e definit de inegalitatea, de asimetria Nord/Sud nu numai pentru că Sudul este plat şi sterp, iar Nordul umed, vegetal, fertil şi plăcut, ci, poate, în primul rînd, pentru că, tradiţional, el era invadat dinspre Sud, iar ocupanţii întotdeauna pur vremelnici, altfel spus concesionarii puterii locale, puteau să fugă spre munţi, pentru a se refugia în Ardeal, adică în capcana simetrică a Apusului, prin Nord.
 
De aici figura principală a Bucureştiului, tensiunile lui structurante: rupturile, diferenţele juxtapuse, starea de colaj.
 
Etc.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer