Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Vindecă - Inima şi raţiunea


David Servan-Schreiber

13.10.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
David Servan-Schreiber
Vindecă
Editura EF Publishing, 2004


traducere de Gina Argintescu-Amza, Adina Avramescu



  Citiţi o prezentare a acestei cărţi.

*****

Inima şi raţiunea

"Adio", spuse vulpea. "Iată secretul meu. E foarte simplu: noi nu vedem bine decît cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi."

Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinţ

Herbert von Karajan a declarat cîndva că nu trăieşte decît pentru muzică. Nici el nu ştia cît adevăr ascund vorbele lui... A murit chiar în anul în care a ieşit la pensie, după treizeci de ani petrecuţi la pupitrul orchestrei filarmonice din Berlin. Cel mai surprinzător este că doi psihologi austrieci ar fi putut prevedea acest lucru. Cu 12 ani în urmă, ei studiaseră felul în care inima maestrului reacţiona la diversele sale activităţi. Astfel, cele mai mari variaţii ale ritmului cardiac au fost înregistrate în timp ce dirija un pasaj deosebit de emoţionant din uvertura Lenora Nr. 3 de Beethoven. De fapt, îi era suficient să reasculte acest pasaj pentru a înregistra aceeaşi acceleraţie a ritmului cardiac.

În această compoziţie, existau pasaje mult mai obositoare din punct de vedere fizic pentru un şef de orchestră. Totuşi, în cazul lui Karajan ele nu provocau decît slabe creşteri ale ritmului cardiac. În ce priveşte celelalte activităţi, nu părea să "le pună la inimă". Dacă, de exemplu, făcea manevre periculoase cu avionul particular, inima lui abia dacă "observa" acest lucru. Inima lui Karajan era total dăruită muzicii. Şi cînd maestrul a părăsit muzica, inima nu l-a urmat.

Cine nu a auzit povestea vreunui vecin mai în vîrstă care moare la cîteva luni după soţia sa? Sau a unei mame care se stinge la puţină vreme după ce şi-a pierdut fiul? În limbajul comun se spune că aceştia au murit "de inimă rea". Multă vreme, ştiinţa medicală a tratat cu dispreţ incidentele de acest tip, considerîndu-le simple coincidenţe. Abia în ultimii douăzeci de ani, mai multe echipe de cardiologi şi psihiatri au cercetat atent aceste "coincidenţe". Şi au descoperit că stresul e un factor de risc mult mai mare decît ţigara în ce priveşte bolile de inimă. Ei au constatat, de asemenea, că o depresie ce survine în urma unui infarct este un indiciu mult mai exact al decesului în următoarele 6 luni decît orice altă măsurătoare a funcţiei cardiace. Cînd creierul emoţional se dereglează, inima suferă şi, în cele din urmă, se epuizează. Dar cea mai uimitoare descoperire este aceea că relaţia funcţionează în ambele sensuri. Buna funcţionare a inimii influenţează, la rîndul ei, creierul. Unii cardiologi şi neurologi vorbesc chiar despre existenţa unui "sistem inimă-creier" indisociabil.

Dacă ar exista un medicament capabil să armonizeze această relaţie intimă dintre inimă şi creier, efectele lui benefice ar fi resimţite de întregul organism. Ar încetini îmbătrînirea, ar reduce stresul şi oboseala, ar elimina anxietatea şi ne-ar proteja împotriva depresiei. Noaptea ne-ar ajuta să dormim mai bine, iar ziua, să funcţionăm mult mai eficient, mărindu-ne puterea de concentrare şi performanţele. Acest medicament ne-ar permite să atingem mai uşor starea de "flux" echivalentă cu bunăstarea psihică, prin echilibrarea relaţiei dintre creier şi corp. Ar avea efecte antihipertensive, anxiolitice şi antidepresive în acelaşi timp. Dacă ar exista, nici un medic n-ar ezita să-l prescrie. La fel ca în cazul fluorului pentru dinţi, guvernele ar sfîrşi prin a aproba introducerea lui în apa potabilă.

Din păcate, medicamentul miraculos încă nu există. În schimb, de puţină vreme, dispunem de o metodă simplă şi eficientă, la îndemîna oricui, care pare să creeze tocmai condiţiile esenţiale armoniei dintre inimă şi creier. Cu toate că metoda a fost descrisă abia recent, numeroase studii i-au pus deja în lumină efectele benefice asupra corpului şi emoţiilor celor care o stăpînesc, printre care încetinirea îmbătrînirii fiziologice. Pentru a înţelege cum este posibil acest lucru, trebuie să vedem mai întîi cum funcţionează sistemul inimă-creier.


Inima emoţiilor

Emoţiile sînt resimţite la nivelul corpului, nu al minţii. Încă din 1890, William James, profesor la Harvard şi părintele psihologiei americane, scria că o emoţie este, înainte de toate, o stare corporală şi numai după aceea o percepţie în creier. El îşi întemeia concluziile pe experienţa obişnuită a emoţiilor. Într-adevăr, folosim frecvent expresii precum "i se strînge inima de frică", "are inima uşoară", "avea un nod în stomac"... Ar fi o greşeală să considerăm că aceste expresii sînt doar simple figuri de stil. Ele sînt reprezentări destul de exacte a ceea ce simţim cînd sîntem sub influenţa diferitelor stări emoţionale. De fapt, abia de curînd s-a descoperit că intestinul şi inima au propriile lor reţele de cîteva zeci de mii de neuroni, care se comportă asemenea unor "mici creiere" în interiorul corpului. Aceste creiere "locale" sînt capabile să aibă propriile lor percepţii, să-şi modifice comportamentul în funcţie de ele şi chiar să se transforme în urma unor experienţe, să-şi formeze, într-un fel, propriile amintiri.

În afară de faptul că dispune de o reţea proprie de neuroni semiautonomă, inima mai e şi o mică uzină de hormoni. Ea îşi secretă propria ei rezervă de adrenalină cînd e nevoită să funcţioneze la capacitate maximă. De asemenea, produce şi controlează eliberarea unui alt hormon, ANF (factor natriuretic arterial), care reglează tensiunea arterială. În sfîrşit, ea secretă - tot din rezervele proprii - ocitocină, hormonul dragostei, eliberat în sînge cînd, de exemplu, o mamă îşi alăptează copilul, cînd două persoane se curtează şi în timpul orgasmului6. Toţi aceşti hormoni acţionează direct asupra creierului. În plus, inima poate să afecteze întregul organism prin variaţiile cîmpului său electromagnetic, ce poate fi detectat la cîţiva metri de corp, dar a cărui semnificaţie rămîne încă un mister.

Prin urmare, în expresiile pe care le folosim pentru a ne descrie emoţiile, referirile la inimă nu sînt doar simple metafore. Inima percepe şi simte. Şi, cînd se exprimă, influenţează toată fiziologia organismului nostru, începînd cu creierul.

Pentru Marie, aceste consideraţii erau departe de a fi doar teoretice. Avea 50 de ani şi suferea de mai mulţi ani de atacuri de panică, ce o puteau surprinde oriunde şi oricînd. Mai întîi, inima începea să-i bată din ce în ce mai repede. Într-o zi, aflată la o recepţie, a simţit cum inima ei o ia la goană. Pentru a nu cădea, a fost nevoită să se agaţe de braţul unui domn pe care nu-l cunoştea. Această incertitudine permanentă legată de reacţiile inimii sale o neliniştea la culme. A început să renunţe la anumite activităţi. De la incidentul care avusese loc la recepţie, nu mai ieşea decît însoţită de prieteni apropiaţi sau de fiica ei. Nu mai conducea singură maşina pînă la casa de la ţară de teamă că inima ar fi putut "să cedeze". Marie nu ştia ce declanşa aceste accese. Era ca şi cum inima ei ar fi decis dintr-o dată că e îngrozită de un lucru pe care ea nu îl conştientiza. Era derutată, speriată şi începea să tremure.

Cardiologul i-a pus diagnosticul "prolaps al valvei mitrale", o afecţiune benignă care, spunea el, nu avea de ce să o neliniştească. De asemenea, i-a prescris medicamente betablocante, care să prevină accelerarea ritmului cardiac. Însă medicamentele acestea o oboseau şi îi dădeau coşmaruri. De aceea, a decis să nu le mai ia.

Cînd a venit la mine la consultaţie, tocmai citisem un articol din American Journal of Psychiatry (Revista americană de psihiatrie), în care se spunea că majoritatea pacienţilor cu simptome asemănătoare cu ale ei răspundeau bine la tratamentul cu antidepresive, ca şi cum accelerările necontrolate ale inimii îşi aveau originea mai curînd în creier, decît la nivelul valvei. Din nefericire, tratamentul meu n-a fost mai eficient decît cel al colegului meu cardiolog. În plus, Marie era nemulţumită că medicamentul prescris de mine o făcuse să ia în greutate. Inima sa nu s-a liniştit decît atunci cînd ea a învăţat s-o îmblînzească. Aş spune chiar "atunci cînd a învăţat să-i vorbească".

Una dintre cheile inteligenţei emoţionale este relaţia dintre creierul emoţional şi "creierul mic" al inimii. Învăţînd să ne controlăm inima, învăţăm să ne "domesticim" creierul emoţional şi viceversa. Cea mai puternică relaţie dintre inimă şi creierul emoţional e cea stabilită de aşa-numitul "sistem nervos periferic autonom", adică de acea parte a sistemului nervos care, dincolo de voinţa şi de controlul nostru conştient, reglează funcţionarea tuturor organelor.

Sistemul nervos autonom e alcătuit din două ramuri care, pornind de la creierul emoţional, inervează organele corpului. Ramura numită "simpatică" (Termenul "simpatic" vine din limba latină şi înseamnă "a fi în relaţie". În acest caz, el indică faptul că cele două ramificaţii nervoase sînt în relaţie cu măduva spinării) eliberează adrenalina şi noradrenalina, controlînd aşa-numitele reacţii "luptă şi fugi". Activitatea ei accelerează ritmul cardiac. Cealaltă ramură, numită "parasimpatică", eliberează un neurotransmiţător diferit, acetilcolina, care induce stările de relaxare şi de calm. Activitatea sa încetineşte inima. La mamifere, aceste două sisteme - frîna şi acceleraţia - sînt într-un permanent echilibru. Asta le permite să se adapteze extrem de rapid la toate schimbările care survin în mediul lor. Un iepure care mănîncă în pragul vizuinii se poate opri în fiecare clipă ridicîndu-şi capul, ciulind urechile, scanînd împrejurimile ca un radar şi adulmecînd aerul pentru a detecta prezenţa unui animal de pradă. Îndată ce semnalul de alarmă a încetat, se întoarce la iarba lui.

Numai fiziologia mamiferelor este caracterizată de o asemenea flexibilitate. Pentru a face faţă obstacolelor neprevăzute ale existenţei, avem nevoie de frînă, dar şi de acceleraţie. Acestea trebuie să fie în perfectă stare de funcţionare şi la fel de puternice pentru a se compensa reciproc la nevoie.

Potrivit cercetătorului american Stephen Porges, de la Universitatea Maryland, echilibrul delicat dintre cele două ramuri ale sistemului nervos autonom a permis mamiferelor să dezvolte, de-a lungul evoluţiei, relaţii din ce în ce mai complexe între indivizii speciei. Cea mai complexă pare să fie relaţia de iubire, mai ales atunci cînd se află în faza extrem de delicată a seducţiei. Cînd un bărbat sau o femeie de care sîntem atraşi ne priveşte, inima începe să bată nebuneşte sau ne îmbujorăm. Poate că sistemul nostru simpatic a apăsat puţin prea tare pe acceleraţie. Dacă respirăm adînc pentru a ne reveni în fire şi a continua conversaţia cu mai multă naturaleţe, înseamnă că tocmai am apăsat pe frîna parasimpatică. Fără aceste ajustări constante, cuceririle amoroase ar fi mult mai haotice şi mai dificile, supuse unor numeroase erori de interpretare. Aşa li se întîmplă adesea adolescenţilor, care îşi stăpînesc cu stîngăcie echilibrul sistemului nervos autonom.

Însă inima nu se mulţumeşte să reacţioneze pur şi simplu la influenţele sistemului nervos central. Ea trimite spre baza craniului fibre nervoase care controlează activitatea creierului. Pe lîngă eliberarea unor hormoni, reglarea tensiunii arteriale şi influenţarea cîmpului magnetic corporal, "creierul mic" al inimii poate aşadar să acţioneze direct asupra creierului emoţional prin conexiuni nervoase directe. Iar cînd inima se dereglează, creierul emoţional este imediat afectat. Aşa i s-a întîmplat Mariei.

Interacţiunea dintre creierul emoţional şi inimă se reflectă în variabilitatea normală a bătăilor inimii. Cele două ramuri ale sistemului nervos autonom fiind totdeauna în echilibru, accelerează şi încetinesc continuu inima. Iată de ce intervalul dintre două bătăi succesive nu e niciodată identic. Deci variabilitatea ritmului cardiac este perfect normală - şi sănătoasă. Este semnul unei bune funcţionări a frînei şi a acceleratorului - prin urmare, a întregii noastre fiziologii; nu are nimic de-a face cu aritmiile de care suferă anumiţi pacienţi. Accelerările spontane şi violente ale ritmului cardiac care durează cîteva minute, cunoscute sub numele de "tahicardie", sau cele care însoţesc atacurile de anxietate sînt simptomele unei situaţii anormale, în care inima nu mai reacţionează la manevrele frînei parasimpatice.

La cealaltă extremă: cînd inima bate cu regularitatea unui metronom, fără variaţii, e un semn îngrijorător. Primii care au recunoscut aceasta au fost obstetricienii. La făt, în timpul naşterii, reflectă o boală posibil mortală - motiv pentru care e ţinut sub o strictă supraveghere. S-a constatat că şi pentru persoanele adulte e "semn rău": inima începe să bată cu regularitate doar cu cîteva luni înainte de moarte.


Haos şi coerenţă

Mi-am descoperit propriul "sistem inimă-creier" pe ecranul unui laptop. Vîrful degetului meu a fost introdus într-un inel mic legat la aparat. Computerul nu făcea decît să măsoare intervalul dintre bătăile succesive ale inimii pe care le detecta în buricul degetului meu arătător. Cînd intervalul era puţin mai scurt din cauză că inima îmi bătea mai repede, linia albastră de pe ecran urca. Cînd intervalul era mai mare, semn că ritmul cardiac încetinise uşor, linia cobora din nou. Vedeam pe ecran linia albastră mergînd în zigzag fără nici un motiv aparent. Cu fiecare bătaie, inima mea părea să se adapteze la ceva, însă nu exista nici o regularitate a vîrfurilor şi a văilor desenate de linia albastră, pe măsură ce ritmul cardiac se accelera sau încetinea. Linia semăna cu crestele haotice ale unui lanţ muntos. Chiar dacă inima mea bătea în medie de 62 de ori pe minut, în orice moment putea să ajungă la 70, apoi la 55 de bătăi, fără să-mi pot da seama de ce.

Tehniciana m-a liniştit spunîndu-mi că aceasta este variabilitatea normală a ritmului cardiac. Apoi mi-a cerut să fac un calcul mental: "Scădeţi 9 din 1356, apoi continuaţi această operaţie cu fiecare număr nou pe care îl obţineţi." Am executat această sarcină fără prea mare dificultate, chiar dacă nu era prea agreabil să fii pus la încercare în faţa unui grup mic de observatori care veniseră, ca şi mine, pentru a-şi satisface curiozitatea legată de acest sistem. Spre marea mea surprindere, traseul liniei albastre a devenit de îndată şi mai haotic, iar ritmul cardiac ajunsese în medie la 72 de bătăi pe minut. Cu zece bătăi mai mult doar pentru că mă jucam cu nişte cifre! Ce devorator de energie, acest creier! Sau era stresul legat de efectuarea calculelor aritmetice cu voce tare, în public?

Pe măsură ce ritmul cardiac se accelera, curbele liniei albastre deveneau tot mai neregulate, iar acest lucru era cauzat mai degrabă de anxietate decît de efortul mental. Eu nu simţeam însă nimic. Tehniciana mi-a cerut atunci să-mi concentrez atenţia asupra inimii şi să-mi amintesc o întîmplare fericită. Asta m-a mirat. De regulă, tehnicile de meditaţie sau de relaxare cer golirea minţii pentru a atinge calmul interior, nu evocarea unor amintiri plăcute. Am făcut totuşi ceea ce mi se ceruse şi, în cîteva secunde, traseul de pe ecran s-a schimbat radical. În locul crestelor neregulate şi imprevizibile, apăruse o succesiune de valuri mici, apoi mai mari, regulate, uniforme şi elegante. Ca şi cum inima mea alterna uşor între accelerări şi încetiniri. Asemenea unui atlet care îşi încordează şi îşi relaxează muşchii înaintea unui efort, inima mea părea să arate că poate să le facă pe amîndouă, de cîte ori vrea. O fereastră de la baza ecranului indica faptul că fiziologia mea trecuse de la un "haos" de 100% la o "coerenţă" de 80%. Şi tot ce a trebuit să fac pentru a obţine acest rezultat a fost să-mi amintesc ceva agreabil, concentrîndu-mă în acelaşi timp asupra inimii.

În cursul ultimilor zece ani, programele de computer asemănătoare cu cel pe care tocmai l-am descris au devenit capabile să arate două moduri caracteristice variaţiei ritmului cardiac: haosul şi coerenţa. Cel mai des, variaţiile sînt slabe şi "haotice". Inima apasă pe acceleraţie şi acţionează frîna la întîmplare. Cînd variabilitatea bătăilor inimii e puternică şi sănătoasă, fazele de accelerare şi încetinire alternează rapid şi regulat. De aici rezultă imaginea unei unde armonioase care este descrisă perfect prin termenul "coerenţă" a ritmului cardiac.

În intervalul dintre naştere, cînd variabilitatea e cea mai puternică, pînă în apropierea morţii, cînd e mai scăzută, pierdem anual aproximativ 3% din variabilitate. Fiziologia noastră îşi reduce progresiv flexibilitatea, adaptîndu-se din ce în ce mai greu la variaţiile mediului fizic şi emoţional. Este un semn de îmbătrînire.

Unul dintre motivele pentru care variabilitatea ritmului cardiac scade e că nu ne antrenăm frîna fiziologică, adică "tonusul" sistemului parasimpatic. Se atrofiază progresiv, asemenea unui muşchi pe care nu-l folosim. Între timp, "apăsăm" fără încetare acceleraţia: sistemul simpatic. Astfel, după ce a funcţionat în acest regim zeci de ani, fiziologia noastră e ca o maşină care poate să înainteze sau să accelereze brutal, dar care a devenit practic incapabilă să încetinească la comandă.

Declinul variabilităţii bătăilor inimii este asociat cu un ansamblu de probleme de sănătate legate de stres şi de îmbătrînire: hipertensiunea, insuficienţa cardiacă, complicaţiile diabetului, infarctul, moartea subită şi chiar cancerul. Acest fapt e confirmat de studii publicate în reviste de prestigiu, precum Lancet sau Circulation (revistă de referinţă în cardiologie): cînd variabilitatea ritmului cardiac a încetat, cînd inima nu mai reacţionează la emoţiile noastre şi nu mai poate "să frîneze", e semn că moartea se apropie.


O zi din viaţa lui Charles

La patruzeci de ani, Charles este directorul unui mare magazin parizian. A urcat toate treptele ierarhice şi se simte perfect stăpîn pe meseria lui. Numai că, de cîteva luni încoace, suferă de "palpitaţii", care îl neliniştesc. A consultat mai mulţi cardiologi, însă nici unul n-a ştiut să-i spună ce-i cu el. Acum a ajuns în stadiul în care s-a hotărît să renunţe la sport, de frica unui "atac" în urma căruia ar ajunge din nou la Urgenţă. Este foarte atent cînd face dragoste cu soţia ca nu cumva să-şi solicite prea tare inima. În opinia lui, condiţiile sale de muncă sînt "cît se poate de normale". Dar în cursul şedinţelor noastre îmi mărturiseşte că se gîndeşte să-şi dea demisia din postul important pe care îl deţine. De fapt, preşedintele corporaţiei e deseori dispreţuitor şi cinic. Cu toate că lucrează într-un mediu competitiv, uneori chiar agresiv, Charles a rămas o persoană sensibilă şi se simte lezat de observaţiile răuvoitoare sau severe ale patronului său. În plus, aşa cum se întîmplă de obicei, cinismul patronului se transmite de sus în jos pe scara ierarhică: colegii lui Charles de la marketing, de la publicitate şi de la finanţe se tratează reciproc cu răceală şi fac adesea comentarii acide unii la adresa celorlalţi.

La sfatul meu, Charles a acceptat să i se monitorizeze timp de 24 de ore variaţiile ritmului cardiac. Pentru a analiza rezultatele, trebuia să-şi noteze pe un carnet diferitele activităţi din cursul zilei. Interpretarea traseului nu a fost dificilă. La 11 dimineaţa, calm, concentrat şi eficient îşi alegea fotografii pentru un catalog, aşezat la birou. Ritmul său cardiac arăta o coerenţă sănătoasă. La ora 12, dintr-o dată, inima a intrat într-o stare de haos, avînd 12 bătăi pe minut în plus. Chiar în clipa aceea se îndrepta spre biroul preşedintelui. Un minut mai tîrziu, inima lui bătea şi mai precipitat, iar haosul era total. Această stare avea să dureze două ore: tocmai i se spusese că strategia de dezvoltare pe care o pregătise timp de săptămîni e "nulă" şi că, dacă nu era capabil s-o organizeze mai clar, poate că ar fi mai bine să lase pe altcineva să se ocupe. Ieşind din biroul preşedintelui, Charles a trecut printr-un episod tipic de palpitaţii, care l-a silit să părăsească clădirea pentru a se linişti.

După-amiază a fost la o şedinţă. Înregistrarea indica un alt episod haotic, de peste treizeci de minute. Cînd l-am întrebat, Charles nu şi-a amintit ce a determinat acest episod. După un timp de gîndire, i-a venit în minte remarca pe care directorul de marketing o făcuse fără să-l privească, cum că temele viitoarelor cataloage nu cadrau cu noua imagine pe care magazinul încerca s-o promoveze. Întors în biroul său, haosul s-a potolit, lăsînd locul unei relative coerenţe: în momentul acela, Charles revizuia un plan de producţie la care ţinea foarte mult. Seara, blocat în trafic, enervarea lui a dat naştere unui alt episod haotic. Ajuns acasă, şi-a îmbrăţişat soţia şi copiii - lucru urmat de o fază de coerenţă de zece minute. De ce numai zece? Pentru că, după aceea, a dat drumul la televizor pentru a urmări ştirile.

O serie de studii au stabilit că emoţiile negative, cum ar fi furia, anxietatea, tristeţea şi chiar grijile mărunte fac să scadă cel mai mult variabilitatea cardiacă şi seamănă haosul în fiziologia noastră. În schimb, emoţiile pozitive precum bucuria, recunoştinţa şi mai ales iubirea favorizează în modul cel mai evident coerenţa. În doar cîteva secunde, aceste emoţii induc o undă de coerenţă care este imediat vizibilă pe înregistrarea frecvenţei cardiace. Pentru Charles, ca pentru fiecare dintre noi, pasajele haotice ale fiziologiei cotidiene reprezintă adevărate pierderi de energie vitală. Într-un studiu efectuat pe cîteva mii de directori de mari întreprinderi europene, peste 70% dintre ei se considerau obosiţi, fie "o mare parte din timp", fie "practic tot timpul". 50% dintre ei spuneau că sînt pur şi simplu epuizaţi.

Cum se poate ca oameni competenţi şi entuziaşti, pentru care munca e o componentă esenţială a identităţii, să ajungă în această stare? Răspunsul e dat tocmai de acumularea episoadelor haotice care trec aproape neobservate de ei. Pe termen lung, aceste agresări zilnice ale echilibrului emoţional le epuizează energia, astfel încît sfîrşesc adesea prin a visa la o altă slujbă sau, în plan personal, la o altă familie sau la o altă viaţă.

Din fericire, experimentăm şi faze de coerenţă. Acestea nu sînt neapărat numai momentele înălţătoare, stările de extaz sau de beatitudine care ne marchează existenţa. Într-un laborator din California unde se studiază coerenţa cardiacă, Josh, fiul de doisprezece ani al unuia dintre ingineri, venea deseori să-şi vadă tatăl şi echipa acestuia. Era întotdeauna însoţit de Mabel, labradorul său. Într-o zi, inginerilor le-a venit ideea să măsoare coerenţa cardiacă a lui Josh şi a lui Mabel. Luaţi separat, Josh şi Mabel erau într-o stare perfect normală - pe jumătate haotică, pe jumătate coerentă. Din clipa în care erau împreună, intrau amîndoi în starea de coerenţă; însă îndată ce erau separaţi, coerenţa dispărea aproape instantaneu. În cazul lui Josh şi al lui Mabel, faptul de a fi împreună genera coerenţa. Probabil că o simţeau intuitiv, deoarece erau inseparabili. Pentru ei, a fi împreună nu era o simplă experienţă obişnuită, ci, în acelaşi timp, ceva ce le hrănea fiinţa emoţională în mod constant, ceva ce le făcea bine. Era un fapt care-l făcea pe Josh să nu se întrebe niciodată dacă ar fi mai bine să aibă alt cîine, iar pe Mabel dacă i-ar fi mai bine cu alt stăpîn. Relaţia lor le înlesnea o coerenţă interioară, era în rezonanţă cu inima lor.

Starea de coerenţă cardiacă influenţează şi alte ritmuri fiziologice. În mod special, variabilitatea naturală a tensiunii arteriale şi cea a respiraţiei se sincronizează rapid cu coerenţa cardiacă. Aceste trei sisteme operează la unison.

Fenomenul e comparabil cu alinierea "în fază" a undelor luminoase într-o rază laser, aliniere denumită, tocmai din acest motiv, "coerenţă". Alinierea furnizează laserului energia şi puterea. Energia răspîndită ineficient în toate direcţiile de un bec de 100 W ar fi suficientă pentru a penetra o placă de metal dacă ar fi concentrată printr-o aliniere în fază. Coerenţa ritmului cardiac poate să economisească energia într-o manieră asemănătoare. Această concentrare a energiei este cu siguranţă motivul pentru care, la şase luni după o singură şedinţă de instruire în inducerea coerenţei cardiace, 80% dintre directorii pomeniţi mai sus nu mai susţineau că sînt epuizaţi. Dintre cei care se plînseseră de insomnie, numai unul din şase mai avea probleme cu somnul. Numai unul din opt care susţinuseră că sînt "tensionaţi" avea în continuare aceeaşi problemă. Se pare că tot ceea ce trebuie să facem pentru a ne redobîndi vitalitatea naturală este să reducem risipa de energie.

În cazul lui Charles, cîteva şedinţe de antrenament pentru obţinerea coerenţei cu ajutorul computerului i-au permis să înveţe să-şi controleze palpitaţiile. Nu e nimic magic sau misterios în asta. Exersînd zilnic intrarea în coerenţă, Charles a consolidat activitatea sistemului său parasimpatic, adică frîna fiziologică. Odată "în formă", ca un alergător antrenat, e din ce în ce mai uşor de folosit. Cu o frînă care funcţionează şi pe care o stăpîneşti, fiziologia nu mai derapează nici cînd împrejurările exterioare sînt dificile. La două luni după prima sa şedinţă, Charles îşi reluase activitatea sportivă şi făcea din nou dragoste cu soţia lui cu entuziasmul pe care relaţia lor o merita. În confruntările cu preşedintele său învăţase să rămînă concentrat pe senzaţiile lui pentru a-şi păstra "coerenţa" şi a nu permite fiziologiei s-o ia razna. Acum era capabil să răspundă cu mai mult tact, găsind mai uşor cuvintele pentru a neutraliza agresivitatea celorlalţi fără a-i jigni.


Gestionarea stresului

În experienţele de laborator, coerenţa permite creierului să fie mai rapid şi mai precis. În viaţa de zi cu zi, resimţim acest lucru ca pe o stare în care ideile curg firesc şi fără efort. Găsim repede cuvintele potrivite pentru a exprima ce vrem să spunem. Gesturile noastre sînt mai sigure şi mai eficiente. Este, de asemenea, o stare în care ne adaptăm mai uşor la tot felul de situaţii neprevăzute. Fiziologia noastră este echilibrată, receptivă la mediu şi capabilă de a găsi soluţii în funcţie de nevoile care apar.

Prin urmare, coerenţa nu este o stare de relaxare în sensul tradiţional al termenului. Ea nu presupune un mediu înconjurător static sau calm. Dimpotrivă, în starea de coerenţă avem un control mai bun asupra lumii exterioare. Mai mult decît atît, în această stare ne confruntăm direct cu circumstanţele exterioare, însă este vorba de o confruntare armonioasă, lipsită de ostilitate.

Un studiu efectuat pe copii de cinci ani ai căror părinţi erau divorţaţi a permis unui grup de cercetători din Seattle să demonstreze importanţa echilibrului fiziologic al acestor copii pentru evoluţia lor ulterioară. După trei ani de la efectuarea studiului, copiii a căror variabilitate cardiacă era mai ridicată înaintea divorţului - cei mai apţi de a intra în starea de coerenţă - erau cel mai puţin afectaţi de destrămarea familiei lor. Tot ei erau cei care îşi păstraseră în cea mai mare măsură capacităţile afective, de cooperare cu ceilalţi şi de concentrare asupra studiului.

Celeste mi-a explicat foarte clar cum se folosea de coerenţa ritmului cardiac. La nouă ani, era îngrozită de ideea de a se muta la altă şcoală. Cu cîteva săptămîni înainte de reînceperea cursurilor, îşi rodea unghiile, refuza să se joace cu sora ei mai mică şi se trezea de mai multe ori pe noapte. Întrebată ce o determina să-şi roadă unghiile, a răspuns fără ezitare: "Mă gîndesc la şcoala cea nouă." Celeste a învăţat extrem de repede, aşa cum se întîmplă adesea cu copiii, să-şi controleze ritmul inimii prin concentrare. Cîteva zile mai tîrziu, mi-a povestit că se integrase foarte bine în noul colectiv: "Cînd sînt stresată, intru în inima mea şi vorbesc cu mica zînă care e acolo, înăuntru. Îmi spune că totul va fi bine şi, uneori, îmi spune chiar ce trebuie să spun sau să fac." Zîmbeam ascultînd-o. Nu ne-ar plăcea şi nouă să avem o mică zînă care să fie mereu alături de noi?

Noţiunea de coerenţă cardiacă şi faptul că o putem deprinde cu uşurinţă contrazic toate ideile emise despre gestionarea stresului. Stresul cronic provoacă anxietate şi depresie. Are, de asemenea, efecte negative asupra corpului: insomnie, riduri, hipertensiune, palpitaţii, dureri de spate, afecţiuni ale pielii şi digestive, infecţii cronice, sterilitate, impotenţă. În cele din urmă, stresul cronic afectează relaţiile sociale şi performanţele profesionale producînd iritabilitate, incapacitatea de a-i asculta pe cei din jur, scăderea capacităţii de concentrare, izolarea şi pierderea spiritului de echipă. Aceste simptome sînt tipice pentru ceea ce se numeşte surmenaj. Termenul se poate referi fie la muncă, fie la o relaţie afectivă în care ne simţim prinşi ca într-o capcană şi care ne goleşte de energie. Aflaţi într-o asemenea situaţie, oamenii reacţionează cel mai frecvent concentrîndu-şi atenţia asupra unor condiţii externe şi îşi spun: "Dacă aş putea schimba situaţia, m-aş simţi mult mai bine din punct de vedere psihic, iar organismul ar funcţiona şi el mai bine." Între timp, strîngem din dinţi, aşteptăm următorul sfîrşit de săptămînă sau vacanţa şi visăm la zilele mai bune "care vor veni". Totul va fi bine "cînd îmi voi termina studiile..., cînd voi găsi alt serviciu..., cînd copiii vor pleca de acasă..., cînd îmi voi părăsi soţul..." şi aşa mai departe. Din nefericire, de cele mai multe ori, nu se întîmplă aşa. Aflaţi într-o situaţie nouă, constatăm că vechile probleme sînt pe cale să iasă din nou la suprafaţă; astfel că, pentru a scăpa de stres, nu ne rămîne decît să visăm la o grădină edenică, aflată undeva mai încolo pe drumul nostru, poate la următoarea răscruce. Adesea urmărim această himeră pînă la sfîrşitul zilelor...

Cercetările cu privire la efectele benefice ale coerenţei cardiace au condus la o concluzie radical diferită: problema trebuie abordată din direcţia opusă. În loc să ne străduim la nesfîrşit să obţinem condiţiile externe ideale, trebuie să începem prin a controla interiorul, fiziologia noastră. Reducînd haosul fiziologic şi sporind coerenţa la maximum ne simţim automat mai bine. În acest mod, ne îmbunătăţim relaţiile cu ceilalţi, concentrarea şi performanţele. Treptat, circumstanţele ideale după care alergam neîncetat încep să apară de la sine; dar acest fenomen e aproape un efect derivat, un beneficiu secundar al coerenţei. Din clipa în care am ajuns să ne controlăm fiinţa interioară, ceea ce se întîmplă în exterior are un impact mai mic asupra noastră.

Programul de calculator care măsoară coerenţa ritmului cardiac e utilizat în cercetarea sistemului inimă-creier. El poate servi şi pentru a demonstra scepticilor că inima reacţionează instantaneu la starea emoţională. În orice caz, e foarte posibil să intrăm în starea de coerenţă fără ajutorul unui computer şi să-i simţim imediat efectul binefăcător în viaţa de fiecare zi. Pentru aceasta e de ajuns să învăţăm să trăim coerenţa.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Recomandare
    , 28.01.2010, 08:41

    Cei care sunt "prinsi" de stilul Lui DAvid Schreiber trebuie sa stie ca el a scris si Anticancer.O carte in care descrie lupta lui cu acesta afectiune. E minunata. Cei care trec prin aceasta incercare, trebuie sa o citeasca. Cei care au persoane care sufera de aceasta boala, trebuie sa o citeasca. Le va fi mai usor si-i va ajuta sa invete o alta metoda de lupta.

Spacer Spacer