Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Locuri care performează


Augustin Ioan

09.05.2017
InfoBrit, ianuarie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Reiau aici un interviu acordat la început de 2003 şi apărut în broşura InfoBrit a British Council. (A.I.)

British Council: Ca prieten al British Council şi hermeneut al spaţiului - privat, public, sacru - , ai putea să faci un comentariu ludic asupra spaţiului din Calea Dorobanţilor 14? Ce este el? Ce-ar trebui să fie? Ce i-ai mai adăuga?
Augustin Ioan: N-aş putea fi ludic - în sensul de frivol - în legătură cu acest spaţiu, pentru că restaurarea e de bună calitate şi, în acelaşi timp, nonconformistă, ca orice lucru britanic care se respectă: nu este nici inutil de riguroasă, în sensul istoricist al termenului (aducerea unei case exact la starea în care a fost în momentul naşterii), nici trădătoare. Este tot ce-ar trebui să fie restaurarea unei case istorice: aducerea ei într-o stare în care să poată fi folosită, astăzi, fără nici un sentiment de crispare. Ce-ar trebui să fie British Council? Un loc de întâlnire, un punct de atracţie, un spaţiu public de calitate - şi chiar asta reuşeşte să fie. Are BritC@fe, are o piaţă interioară care e foarte bine folosită, eventual aş mai adăuga în curte un sistem de acoperire pentru vreme rea, care să poată fi rapid pus şi rapid scos, şi aş continua să fac ceea ce oricum se face foarte bine la British Council: să am grijă să fie un loc cu viaţă.

B.C.: Eşti protagonistul dezbaterii din noiembrie (2002), din seria de între.Vederi organizate de British Council.
A.I.: M-am gândit că, din rezultatul concursului de proiecte pentru Catedrala Patriarhală, poate fi extras un mesaj, care merită transmis: chiar dacă eşti la o vărstă destul de tânără - mă refer la vârstele celor 10 studenţi, colegii mei de echipă -, poţi să-ţi începi cariera cu o lucrare de foarte mare anvergură. Totul e să fii perserverent, să nu iei seama la zvonistica lansată pe piaţă, care a descurajat şi arhitecţi foarte tari din fire, să asculţi propria ta voce interioară şi să-ţi faci bine treaba. Mi se pare un mesaj destul de britanic.

B.C.: În teza ta de doctorat în filosofie spui că locul sacru ar putea fi soluţia problemelor urbane în România de azi şi vorbeşti despre întoarcerea locuitorilor Bucureştiului, în special a tinerilor, către spaţiile sacre, după 1989.
A.I.: Trebuie să precizez că, atunci când vorbesc despre sacru, nu am în vedere numai dimensiunea religioasă. Aceasta e doar una dintre ele. Când te uiţi înapoi, în istorie, vei vedea că oamenii s-au aşezat pe locuri total diferite, pe locuri ne-asemenea, pe locuri de ruptură, pe locuri catastrofice. În raport cu pădurea nesfârşită, poiana e un astfel de loc - unde poţi să-ţi tragi sufletul, găseşti apă, găseşti soare...În sensul acesta, al întâlnirii cu alteritatea radicală, e vorba despre sacru. Şi aceasta este o temă pe care, dacă o cauţi cu atenţie, o găseşti în aproape toate tratatele de arhitectură, ba chiar şi în cărţi de filosofie, care se referă la problema aşezării. De pildă, am citit Politica lui Aristotel ca pe manual de urbanism. El vorbeşte, în primul rând, despre aşezarea într-un loc de epifanie, adică un loc unde s-a arătat zeul, adică un loc de ruptură, care devine centrul oraşului; în al doilea rând, el spune că există foarte multe aşezări ridicate de semeni, dar cetăţi, oraşe sunt numai acelea care îngăduie prezenţa celuilalt, a străinului, în interiorul lor. Aici e vorba despre acea alteritate radicală. E o invitaţie la toleranţă. Invitaţia la întâlnirea cu sacrul e în ultimă instanţă o invitaţie la democraţie şi la articularea de mici comunităţi - oameni care se strâng împreună, pentru că au aceleaşi dificultăţi sau aceleaşi distracţii. Şi acesta e un mesaj care merită repetat, mai ales astăzi.

B.C.: Să vorbim acum despre proiectul Performing Places, la care ai colaborat cu British Council. Proiectul vizează reintegrarea cartierului vechi în circuitul artistic bucureştean.
A.I.: Într-o primă fază, noi (în proiect s-au implicat o seamă de artişti, care lucrează în diverse domenii) ne propunem să atragem atenţia asupra problemei cartierului vechi: el este în continuare o ruină, o pată neagră în centrul extrem - dacă-i putem spune aşa - al Bucureştiului, o zonă ex-centrică în raport cu interesele politico-economice. Ideea este să transformăm aceste locuri în spaţii vii, să le facem să dea spectacole, devenind performing places. De-aceea e nevoie de echipe interdisciplinare - oameni din arhitectură, din dans, teatru, arte plastice. La partea de arhitectură, am discutat procedeele, pornind de la vitalizarea unui obiect în ruină şi până la conversia unui obiect vechi, pe care îl aduci la o nouă funcţiune. Aceasta din urmă e printre the fastest growing - cum ar spune domnul Pruteanu - dintre direcţiile arhitecturii contemporane: există o masă uriaşă de clădiri - unele istorice, altele mai recente, de exemplu blocuri neterminate din perioada comunistă - care trebuie aduse la o nouă funcţiune. Noi vrem să facem şi nişte workshop-uri de training - cum iarăşi ar zice domnul Pruteanu - , pentru ca toţi participanţii la proiect să se familiarizeze cu tema, care se află într-un stadiu nascent - cum de data aceasta n-ar mai spune domnul Pruteanu. Studenţii la arte sunt mai degrabă nefamiliarizaţi cu această modalitate de a lucra în echipă; din nefericire, la noi se face în continuare cultul personalităţii supercreatoare, dar individuale. Oricum, cartierul vechi e un loc care trebuie să se umple de cafenele, de galerii, de Internet Café-uri, de biblioteci, şi care, conform unei idei de la jumătatea deceniului trecut, ar fi trebuit să facă joncţiunea cu ceea ce urma să fie City-ul oraşului, aflat peste râu, în zona Izvor, camuflând Casa Poporului; astfel încât la prânz şi seara, cei care lucrau în City s-ar fi revărsat în cartierul de cârciumi şi restaurante. Dar bineînţeles că, asemenea multor alte iniţiative care par serioase, ideea aceea a fost lăsată de izbelişte.

B.C.: N-am putea să încheiem interviul, fără să pomenim două dintre titlurile tale, care îi vor fascina cu siguranţă pe cititorii noştri anglofili: ai fost visiting associate la The Martin Centre for Architectural and Urban Studies, Cambridge, şi eşti membru al Oxford Society.
A.I.: În '92-'93 am ajuns la Oxford cu o bursă Soros/FCO şi am făcut un stagiu de cercetare pe arhitectură sovietică totalitară. La Cambridge am ţinut conferinţe la Facultatea de arhitectură, trei ani la rând. Dar dacă ai trecut prin Oxford sau prin Cambridge, rămâi membru al unei confrerii şi asta pe tot restul vieţii. Primeşti un inel. Chiar am avut o experienţă amuzantă, pornind de la acest inel.
Eram la Edinburgh cu o expoziţie de arhitectură românească, în 1997, când m-am întâlnit cu trimisul Reginei în teritoriu, un soi de prefect al locului, cum ar veni. El purta inelul, eu purtam inelul - şi a fost de-ajuns ca mod de recunoaştere: m-a extras din mulţime, m-a invitat a doua zi să-i văd birourile, am luat masa împreună... Solidaritatea "oxfordiană" este incredibilă. Aproape ca o masonerie, doar că e complet deschisă. Ştii că, dacă ţi se întâmplă ceva teribil şi îi soliciţi ajutorul, această confrerie va fi alături de tine. Deocamdată nu m-am gândit să apelez la ea, dar oricum, ea există şi e o senzaţie plăcută să ştii că eşti mai curând înăuntrul cercului decât în afara lui.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer