Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pantalonii de caşa


Alexandru-Radu Săvulescu

02.05.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dacă costumul de sfârşit de liceu nu mi s-a potrivit deloc, nici nu e de mirare. Aproape nimic din ce se găsea în "comerţul socialist de stat" nu mi se potrivea. De aceea nici nu prea aveam pe atunci multe lucruri de îmbrăcat, în afară de câte o pereche de jeans şi un pulover, primite de obicei cadou de la vreo mătuşă din străinătate, sau cumpărate de mine în rarele deplasări pe care le prindeam la câte un concurs de tir în vreuna din ţările socialiste. În Bucureşti aveam oroare să ies la cumpărături, pentru că ştiam că, oricât aş căuta, n-o să găsesc nimic care să mi se potrivească.

De data aceasta însă alegerea nu-mi aparţinuse, fusese o decizie luată în comun de întreaga clasă, sau poate doar de dirigintă, sau de un părinte care avea relaţii la o fabrică de confecţii sau la un magazin (pe vremea aceea cam totul se făcea pe relaţii), nu mai ţin minte, cert este că am făcut şi eu ce a făcut toată lumea, mi-am trecut numele pe listă, şi când costumele au sosit la magazin, m-am dus cu banii, şi l-am luat. L-am dus apoi la croitorul de vizavi, care s-a mirat cât de rău îmi vine. Dar nici după ce i-a făcut toate retuşurile pe care el le considera necesare n-arăta mai bine. Stătea strâmb pe mine, iar eu mă simţeam stingher în el. Nu-mi plăcea nici materialul cam greoi din care era confecţionat, nici culoarea bej rozaliu, pe care o găseam prea feminină, şi care mă făcea să par mai palid decât eram în realitate, nici croiala cam milităroasă, cu veston închis la gât. Oricum, pantalonii aveau talia prea sus, vestonul avea umerii prea înguşti, iar mânecile erau prea scurte. Nu ştiu dacă croiala nu se potrivea cu mine, sau dacă eu nu mă potriveam cu croiala (şi nu vorbesc aici doar de costumul acesta), dar adevărul este că mă cam aşteptam la asta. Noroc că după ultima zi de şcoală n-a trebuit să-l mai îmbrac niciodată! Păcat de banii aruncaţi pe el...

Ştiind cât de caraghios arăt în costum, atunci când diriginta ne-a cerut să ne alegem o pereche cu care să ieşim la braţ din clasă, n-am avut curaj să vorbesc cu nici o fată. Aşa am rămas singurul din clasă fără pereche. Am mers în spatele tuturor, sperând că nimeni n-o să râdă de cum arăt în caraghiosul meu costum, chiar dacă retuşat (identic de altminteri cu al tuturor celorlalţi băieţi, dar parcă pe ei nu arăta aşa de rău ca pe mine).

Eram însă decis să-mi iau revanşa. La seara dansantă care urma în sala de sport şi la care fusese chemată să cânte şi o formaţie pop celebră în epocă, voiam să le invit la dans pe toate fetele din clasă, fără să mai vorbesc de doamna (nu-i spuneam niciodată "tovarăşa") dirigintă.

Pentru asta trebuia însă să fiu prezentabil, ceea ce însemna că aveam nevoie în primul rând de pantaloni noi. Ştiind că nu sunt chiar uşor de găsit, mi-am căutat un aliat, pe care l-am găsit într-o mătuşă al cărei principal atu era că avea un băiat cam de aceeaşi vârstă cu mine. În plus, era o femeie modernă, elegantă, atentă la detaliile vestimentare. Bucuros că mă poate însoţi şi sfătui, am plecat împreună în oraş. Pe vremea aceea cele mai bune magazine, cele unde puteai spera să găseşti ceva de calitate, erau Bucureşti şi Victoria, unul la un capăt, celălalt la alt capăt al Lipscaniului. La niciunul dintre ele n-am găsit ce căutam. Întorcându-ne cam obosiţi şi abătuţi spre casă, pe Calea Victoriei, am văzut un alt magazin, al cărui nume nu mi-l mai amintesc (s-a tot schimbat între timp), dar unde ştiam că mai vin "mărfuri refuzate la export", la mare căutare pe atunci. Am probat câteva perechi de pantaloni care stăteau pe mine ca pe gard (la vedere aveau numai talia III, sau numere uriaşe, probabil că dacă aş fi pomenit ceva de un bacşiş ar fi apărut şi lucruri mai normale din spatele tejghelei, deşi nici asta nu e sigur, pentru că bacşişul îl lăsai oricum). În disperare de cauză, scotocind prin tot magazinul, am dat peste o pereche de pantaloni care arătau diferit faţă de tot ce probasem până atunci. Erau dintr-o stofă fină de lână, o caşa alb-bej. Evazaţi, cum se purtau pe atunci, cu talie destul de joasă. Când i-am probat mi s-a părut că-mi vin destul de bine, oricum mai bine decât tot ce probasem până atunci. Aveau câteva mici ciudăţenii care nu-mi conveneau, cum ar fi buzunarele mici, găicile înguste, şi un fermoar cam fin şi delicat, care ar fi putut oricând să plesnească. Fiindcă nu eram decis, i-am cerut părerea mătuşii mele. Ea s-a arătat încântată de pantaloni şi m-a sfătuit să nu mai stau pe gânduri, să-i cumpăr imediat, pentru că altceva mai bun n-am să găsesc. Astfel încurajat, i-am luat, deşi mi s-au părut cam scumpi.

Ca să-i verific, i-am mai probat şi acasă, păreau în regulă, doar centura lată pe care o foloseam la jeans n-a putut intra pe găici, a trebuit să caut o curea mai subţire. Totul a fost bine, eram încrezător şi mulţumit de mine, îmi mai recăpătasem din încrederea terfelită din cauza costumului nefericit de dinainte, dar numai până când am ajuns în sala de sport a liceului. Lumea abia începuse să se strângă pentru serbare, atmosfera începea să se înveselească, când brusc m-a străbătut ca un fior de gheaţă gândindu-mă la pantaloni. Aveau şliţul pe stânga... Îmi cumpărasem pantaloni de damă! Am simţit că iau foc, că-mi plesnesc obrajii de ruşine. Am mai stat doar câteva minute, după care am plecat fără să mai întorc capul. Încă nu veniseră toţi profesorii, dansul nici nu începuse.

Tot drumul până acasă m-am întrebat cum de am putut fi atât de prost. Eram atât de supărat pe mine, încât nici nu mi-a trecut prin minte să mă mai întorc la liceu, deşi timp ar fi fost destul. Am regăsit pantalonii de caşa peste câţiva ani, înghesuiţi în fundul unui dulap. Când i-am revăzut, m-am înroşit până în vârful urechilor, ca prima dată. Mi-a venit de data asta să-i arunc, ceea ce nu făcusem după serbare, dar apoi m-am gândit că în definitiv ei n-au nici o vină. I-am făcut pachet şi i-am dat croitorului, spunându-i că poate să facă ce vrea cu ei. I-a dat unei doamne tinere, care purta aproximativ măsura mea. Doamna i-a spus că aşa frumoşi pantaloni de damă n-a mai văzut de mult.

(Bucureşti, mai 2017)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer