Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugul miresmelor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugul miresmelor (XII)


Dan Recheşan

21.05.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Filimon e un orfan ciudat. Corpul lui nu are miros şi nici boala, nici jegul nu se prind de el. Privirea sa e verzuie, neliniştitoare şi îi face pe unii să îl creadă posedat. Trece de la un tutore la altul şi de la fiecare Filimon învaţă ceva: să scrie, să citească, să argăsească pielea, să facă calcule contabile. De la începutul vieţii îşi descoperă o pasiune pentru mirosuri şi îşi rafinează mereu capacitatea de a le deosebi. Mirosurile din spiţeria unui neamţ, Jupîn Heilung, îl atrag. Se angajează la spiţer şi îl uimeşte pe acesta cu capacitatea de a crea pomezi doar cu ajutorul mirosului, fără reţete şi fără a măsura ingredientele. Cucerit de o mireasmă dintr-o casă alăturată, Filimon află că acolo locuieşte Adnana Kevrosian, fata unui văduv, neguţător de mirodenii. În spiţerie, Filimon îl cunoaşte pe Ianis Saramandru, vînător de zestre, care caută o pomadă pentru vindecarea unei boli lumeşti. Filimon porneşte în căutarea unei plante rare, necesară pentru această pomadă. Între timp, Ianis decide să o seducă pe Adnana Kevrosian, atras de înfăţişarea fetei şi mai ales de zestrea ei. Ca să îl amăgească pe tatăl Adnanei şi să dea impresia că e avut, împrumută cinci mii de piaştri de la un cămătar, punînd ca garanţie zestrea fetei.

12.

Filimon porni la drum dis-de-dimineaţă, cînd soarele de-abia răsărea printre negurile ceţoase, însufleţit de lăuntrica speranţă că va găsi buruiana descrisă în tratatul lui Paracelsus. Lăsă în urmă mahalaua Moşilor şi cea a Crîngaşilor, păşind cu nădejde pe şleaul mare al Braşovului printre ţarinile pline de bălării. Mergea cu spor, învîrtind în mîini un toiag uşor din lemn de frasin, fără să se oprească, căci şleaul era uscat, prielnic pentru drumeţie iar cerul limpede şi spălat de nori. Peste cîmpia arsă de brumă adiau arome plăcute de poame coapte, de flori ofilite şi de otavă proaspăt cosită, amestecate cu aburul amar al mraniţelor şi al răsadniţelor. Toate aceste miresme vii, sănătoase îl însufleţeau după şederea în aerul greu al spiţeriei şi-i ascuţeau simţurile. Soarele suise de-acum de două suliţe pe cer cînd ajunse într-un cătun cu cinci-şase bordeie scunde, aproape îngropate-n pămînt şi răspîndite la poala unei coline. Se opri cercetînd împrejurimile dar nu auzi nici zvon de voci omeneşti şi nici lătrat de cîini. Se vedea după pereţii dărăpănaţi din lăteţe spoite cu lut şi după acoperişurile din stuf sparte şi răsturnate că satul era părăsit. Adulmecă aerul şi simţi fumul acru al vetrelor stinse. Deodată, de sub un perete împletit din nuiele de salcie, se foi ceva viu şi-atunci îşi pregăti ciomagul, gata să se apere de jivina nevăzută. Din ascunzătoare se furişă o fetişcană, cam de vîrsta lui, cu faţa foarte oacheşă şi cu cosiţele negre împletite cu panglici viu-colorate. Purta o fustă largă din pînză roşie înflorată, iar la gît îi zornăia o salbă din bănuţi de aramă. Făcu un salt în lături şi vru să o zbughească la fugă pe lîngă el şi-atunci îi strigă:
- Stai, că nu-ţi fac niciun rău!

Fata se opri privindu-l neîncrezătoare:
- N-ai de gînd să mă baţi?

El zîmbi şi lăsă ciomagul în jos:
- Nu, nu te bat... cum te cheamă?

Zîmbi şi ea cu ochii oblici lucind în lumină:
- Ai mei mi-a pus numele de Florica, ziceau că-s ca o floricică din cîmp, care creşte fără s-o-ngrijească nimenea!

Dinspre trupul ei zvelt venea un iz de flori uscate, de metal coclit şi de ţoale impregnate cu fum, toate îmbinate cu izul tainic şi amărui al trupului ei fierbinte. Dintr-o dată, din străfundul anilor îi veni în minte amintirea pirandei care-l crescuse, ea mirosea tot aşa, şi-atunci o întrebă:
- Unde-s ai tăi, Florico?
- După ce-a murit bulibaşa, s-au împrăştiat, care-ncontro... io am rămas că poate se abate din drum vreo şatră şi mă lipesc de ea, că vreau s-ajung în ţara Ungurească! Tu încontro mergi?

Ridică din umeri, şovăind dacă-i bine sau nu să-i spună adevărul:
- Pe-aici, pe colo... caut o buruiană de leac!

Ea rîse arătîndu-şi dinţii ascuţiţi de sălbăticiune:
- Ia-mă, rogu-te cu tine, teteo, că poate ţi-oi fi de folos... că la buruieni de leac, boscoane şi dat în bobi mă pricep, că mi-o arătat babă-mea!

Îi cîntări în minte rugămintea, apoi mormăi:
- Bine, te iau, dar fă bine să ţii pasul cu mine că drumu-i lung şi tare mă grăbesc!

Merseră mai bine de un ceas, el cu paşi mari, hotărîţi, fata sărind sprintenă printre pietrele drumului cu tălpile ei desculţe. Cînd observă că rămîne în urmă se opri şi scoase desaga de pe umăr:
- Hai să mîncăm, că-i trecut de amiază!

Fata se aruncă hămesită asupra merindelor, se vedea că era nemîncată de zile întregi, înghiţind dumicaţii aproape fără să-i mestece. Cînd se sătură, îl iscodi:
- Pentru ce beteşug îi buruiana aia, ce-o cauţi? Că-s multe soiuri... brînca-ursului îi pentru dureri de oase şi de dinţi, feriguţa potoleşte durerea de maţe, din traista-ciobanului se face o fiertură pentru friguri, iar din omag alta ca să lepezi pruncii nedoriţi!

Filimon bău o gură de apă sălcie din ploscă:
- Nu ştiu prea bine, dar e o buruiană cum alta nu-i!
- Că doar n-o fi iarba-fiarelor cu care poţi deschide orice lacăt! rîse ea.

Se ridică şi-i făcu semn să pornească la drum:
- Am să aflu la ce foloseşte dacă o găsesc!

Trecură de moara Vlăsiei printre şirurile de care încărcate cu grîne, iar pe înserat ajunseră la marginea unui codru întunecat. Fagii înalţi cît turnul unei clopotniţe îşi unduiau crengile groase aruncînd umbre ameninţătoare în calea lor, iar din tufişuri răzbătea foşgăitul şi chirăitul jivinelor. Se opriră lîngă un pîlc de aluni tineri.
- Io nu-nnoptez aici nici să mă omori! şopti Florica tremurînd ca frunza în vînt.
- Ţi-o fi frică de întuneric şi mai zici că eşti vrăjitoare! o luă peste picior. Scoase amnarul şi cremenea din desagă şi le lovi deasupra unui morman de frunze uscate pînă cînd o pălălaie jucăuşă se înălţă în iarbă. Aruncă o mînă de vreascuri s-o înteţească şi spuse:
- Focul îndepărtează orice dihanie, nu-i vreuna care să nu se teamă de foc!

Adunară două braţe de crengi uscate şi culcară lîngă foc. Fata se lipi de el, temătoare, ori poate aerul răcoros al pădurii o făcea să tremure, şi adormi repede. El rămase cu ochii larg deschişi în întuneric şi, tulburat de apropierea trupului pirandei, chemă în minte parfumul Adnanei, alean şi pavăză împotriva ispitei, în acelaşi timp.

Se sculară înainte de a se lumina de ziuă şi porniră prin codru, pe nişte poteci înguste de-abia călcate prin iarba deasă. Îi spuse fetei cum arată ţintaura şi căutară împreună pe sub fagii bătrîni, prin poieni şi prin rîpe pînă osteniră. Către seară se opriră şi se înfruptară din merinde. Dintr-un şipot care curgea printre rădăcinile copacilor luară apă rece şi proaspătă. Fata rămase tăcută şi posomorîtă pînă gătară de mîncat, apoi îi spuse:
- Puriule, dacă vrei să avem spor şi să găsim buruiana care-ţi trebuie, lasă-mă să-ţi fac o vrajă!

Filimon ridică din umeri:
- Dacă nu-i primejdioasă, fă-mi o vrajă!

Florica se ridică, trase cu un băţ un cerc în jurul focului, îi înteţi para şi scoase de sub fuste un clondir mic de aramă. Puse apă la fiert şi cînd dădu în clocot aruncă o mînă de izmă sălbatică şi două-trei frunze de pelin, apoi îl înţepă în palmă cu un spin, picurînd cîţiva stropi de sînge în fiertură. Se aplecă deasupra focului şi începu să boscorodească ceva, într-o limbă de neînţeles.
- Ia şi bea, şopti ea, sîngele să ţi se limpezească, norocul să te găsească, ce vrei să se împlinească, să fii candriu, puriu, cu sufletul viu, să nu umbli a pustiu!

Trase cu un băţ un cerc în cenuşă, înteţi focul şi-i porunci:
- Dezbracă-te la piele şi înconjură tăciunii încinşi de trei ori dinspre miazănoapte şi de trei ori dinspre miazăzi...

El îşi scoase ţoalele toate rămînd gol-puşcă dinaintea ei, cu pielea palidă, rece şi netedă lucind în lumina focului. Ochii ţigăncii îl pironeau curioşi şi pofticioşi lucind ca jarul, iar făptura ei neînsemnată slobozi un abur amar în care găseai toate izurile pămîntului proaspăt răscolit.
- Hai, bre, nu te ruşina că n-ai de ce... Uite, pe umăr ai un semn din născare ca un trifoi cu patru foi, semn că toate or să-ţi meargă bine!

Ştia de acel semn dar niciodată nu-i dăduse însemnătate, căci în scurta lui existenţă nu se încrezuse niciodată-n hazard.
- Prostii, norocul şi-l face omul...

Fata scuipă în tăciuni şi continuă:
- Acu spune după mine aşa: focul să te pîrjolească, trăznetul să te lovească, apa să te înece, gerul să te muşte, de unde eşti, în ce loc te găseşti, din adîncul pămîntului, din roua cerului, din fundul iadului, buruiană fermecată, de trei ori chemată, ţintaur de aur, din sînge de taur, să mi te-arăţi cît mai iute!

Filimon înconjură focul şi rosti descîntecul, aşa cum îi spuse ea. Se îmbrăcă repede şi trecîndu-şi palmele peste obrajii care îi ardeau o întrebă:
- Şi-acum, ce să mai fac?

Florica se culcă lîngă foc şi mormăi:
- Te culci şi visezi ţintauru... dac-ai rostit descîntecul din tot sufletul ai să-l găseşti!

Se culcă şi el, de cealaltă parte a vetrei, cu palmele sub ceafă. Se înnoptase şi peste codrul secular se aşternuse un calm nefiresc. Vîntul nu mai izbea crengile uscate, nu se auzeau jivinele scotocind prin tufişuri, niciun zgomot nu tulbura liniştea adîncă, numai din cînd în cînd trunchiurile înalte cît coloanele unei catedrale se auzeau trosnind. Ziceai că se aflau într-un templu în care singurii idoli păreau umbrele, pămîntul veşnic, scufundat în tăcere şi pălălăile mereu arzătoare ale focului.

Filimon aţipi cu faţa întoarsă spre miazănoapte, acolo unde pe boltă pîlpîia rece luceafărul de seară. Visă că umbla pe o pajişte cu iarba pînă la brîu, minunîndu-se că buruienile, florile şi aerul cristalin n-aveau niciun miros. Înainta vîslind cu braţele prin marea verde şi unduitoare dar părea că stă pe loc, pînă cînd se apropie de el silueta unui bărbat slăbănog, cu chipul tras şi osos, încadrat de plete şi de-o barbă întunecată. Purta o rantie lungă din păr de capră, încinsă cu sfoară, era desculţ şi-i zîmbea cu blîndeţe.
"Părinte Paisie, bolborosi el în somn, iartă-mă!"

Ieromonahul nu spuse nimic, îi făcu semn să-l urmeze, iar el păşi pe urmele lui pînă cînd se pomeni dinaintea unui schit cu pereţii sclipind ca argintul şi cu o turlă care se pierdea în nori. Inima i se umflă de fericire, fără să priceapă prea bine motivul, iar Paisie întinse braţul arătînd spre o movilă din dreapta turlei. Acolo, sub umbra cetinei într-o lumină prăfoasă şi aurie se înălţau tulpinile buruienii descrise de Heilung. Întinse mîna să le rupă dar ele se risipiră ca fumul, pieri şi schitul şi umbra schimnicului, iar el se trezi. În juru-i codrul întunecat fremăta răscolit de vînt. Sări în picioare şi strigă către fată:
- Scoală-te, că trebuie să plecăm!

Fiindcă nu se clinti şi părea că nici nu răsuflă, o scutură şi o pălmui. De-abia cînd îi stropi obrazul cu apă deschise ochii îngăimînd:
- Ce vrei cu mine?
- Nimic, scoală-te că plecăm!
- Încotro, teteo? se smiorcăi ea.
- Tot înainte, spre miazănoapte! îi răspunse trăgînd-o după el.

Furtuna îi prinse la marginea codrului dar, ca prin minune ploaia care le scăldă trupurile era caldă şi curată ca o scaldă. Filimon grăbi pasul, iar Florica se ţinea cu greu de el, de parcă vraja pe care-o făcuse îi sleise toate puterile.

Trei zile întregi, de dimineaţa pînă seara scotociră amîndoi crîngurile, pajiştile arse de brumă, fîneţele şi ogoarele pline de bălării dar nu găsi nici fir de ţintaură. Într-a patra ajunseră pe o pajişte cu iarba pînă la brîu. În mijlocul pajiştii se zăreau ruinele pîrjolite ale unui schit din care rămăseseră numai cîteva grinzi afumate, iar în locul în care altădată se înălţa naosul, stătea un moşneag numai piele şi os, cu părul şi barba colilii, îmbrăcat într-o sutană zdrenţuită. Tremura de slăbiciune, iar între mîinile slăbănoage ţinea o cruce din crengi necurăţate de coajă. Se apropiară şi îi dădură bineţe. Bătrînul îşi ridică capul şi-i aţinti cu o privire lăptoasă, cu globii ochilor atinşi de albeaţă.
- Spune-mi, părinte, cum îi zice locului ăsta?

Moşneagul vîntură crucea înspre ei şi strigă:
- Piei, satană, piei ucigă-te toaca!

Florica îi atinse umărul:
- Lasă-l că nu te aude, e surd!

El se aplecă însă spre urechea lui şi strigă:
- Cui este închinat schitul, părinte?
- Lui Belzebut l-au închinat, că de aia au venit păgînii şi l-au ars! mormăi bătrînul.

Filimon se întoarse spre dreapta, căutînd turla care-n visul său se pierdea în nori şi zări o moviliţă înconjurată de ferigi umbroase. Făcu trei-patru paşi şi închise ochii şi-atunci prin aerul jilav cu izuri de rădăcini, frunze veştede şi ciuperci proaspăt iţite din ţărînă, o boare nouă, complet necunoscută îi înfioră nările. La început firavă şi umedă, apoi tot mai însufleţită pînă cînd prinse putere şi simţi odoarea aspră şi amăruie ca aceea a urzicilor zdrobite, împreunată cu mireasma de izmă şi peste ele parfumul iute, zburdalnic şi dulceag al răşinii albe scursă din scoarţa arborilor de camfor pe care spiţerul o drămuia cu zgîrcenie în retorte. Deschise ochii, clipi şi-n lumina prăfoasă şi aurie văzu tulpinile unei plante firave cu frunze ascuţite şi înguste. Întinse mîna şi o smulse cu tot cu rădăcini. Se întoarse spre fată şi strigă vesel:
- Am găsit-o, ţintaura, taman cum zicea meşterul meu!
- Norocul tău, candriule! Acu te las, că la răscruce m-aşteaptă o şatră!

Băiatul se miră, căci nu se auzea zvon de căruţe, larmă de balaoacheşi sau nechezat de cai prin preajmă:
- De unde ştii asta?

Florica îi arătă un stol des şi cenuşiu de păsări ce trecea în zbor larg peste vîrful măgurii:
- Ştiu io, şi-atît... Toamna tîrziu şetrele se-ndreaptă spre miazănoapte, odată cu gîştele sălbatice şi se întorc primăvară cînd sosesc cocorii!

Filimon îşi scoase de la curea punguţa şi-i aruncă un firfiric de argint.
- Ia, să ai de zestre! Şi umblă cu noroc, pe-acolo unde te vei duce!

Ea vîrî banul în sîn şi o luă repede la picior, pierzîndu-se dincolo de cotitura drumeagului.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXI) (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XX) (3.5/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XIX) (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XVIII) (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XVII) (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestea Marathon
Sageata Poveştile Petrícicăi
Sageata Războiul de ţesut poveşti
Sageata De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu
Sageata De-a baba-oarba
Sageata Pacoland
Sageata Cartea viselor
Sageata Forme şi culori din comunism
Sageata Rugine, samovare, liturghii


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer