Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un drum de piatră şi pământ. Amintire


Iulia Hossu

20.05.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Iubesc pământul şi senzaţia pe care mi-o dă de fiecare dată când petrec puţin timp prin mica mea grădină şi îmi afund mâinile în el. Am o vecină care, atunci când mă zăreşte, întreabă - iar nu ţi-ai luat mănuşi? Nu i-am spus niciodată că acea zi nu va veni, însă eu ştiu. Iubesc să simt pământul pe mâinile mele - modul în care se adună şi-mi uscă mâinile, sau cum, cu puţină hotărâre şi suficientă apă, poţi să-l faci să se dea după tine... De altfel, locul meu cel mai drag din copilărie era grădina plină de pomi în care bunicii ştiau că mă vor găsi negreşit atunci când nu eram prin curte.

Până zilele trecute nu m-am întrebat niciodată de unde vine această dragoste a mea... Însă, dacă ar fi acum să mă gândesc de unde a început, cred că m-aş întoarce puţin în timp. După 1990, când în sfârşit o parte din pământul confiscat de comunişti a reintrat în posesia familiei tatălui meu, acesta ne-a convocat pe toţi într-o primăvară la o campanie agricolă. Nu am ştiut că acel moment va veni şi nu am fost pregătiţi pentru el. Atât eu, cât şi fraţii mei, eram copii de oraş - cu tot ce însemna asta. Nici cele mai mici cunoştinţe despre diferenţa dintre hârleţ şi lopată, dintre sapă şi hârleţ (iată că nu i-am uitat numele). Aveam vacanţe petrecute la ţară şi mici "stagii" de lucru la fân sau în grădină, dar nu cunoştinţe temeinice care ar fi putut susţine acest vis al tatălui meu, de a transforma pământul redobândit într-un lot agricol productiv. Visul îndrăzneţ şi-a găsit sfârşitul când, ajunşi fiecare dintre noi la capătul unui rând de porumb pe care-l săpam şi aruncând o privire în spate, am constatat că mai erau în picioare maxim douăzeci de fire dintre cele cincizeci iniţiale. Ştiu, probabil veţi spune că eram nişte copii neîndemânatici. E posibil, dar, oricum, concluzia a fost clară: tatăl meu şi-a dat seama că nu va avea cu cine lucra pământul. Acelaşi pământ pe care, generaţii întregi l-au îngrijit şi pentru care au plătit uneori prin destinele proprii.

Cea mai frumoasă imagine despre o altă valoare a pământului de la ţară decât cea pe care o are azi am desprins-o dintr-o poveste de familie pe care am auzit-o încă înainte de a merge la şcoală. Bunicul tatălui meu era cel mai harnic om din sat - nu o spun doar cei din familie, există o memorie colectivă a satului de pe malul Someşului care susţine acest fapt. Se spunea despre el că răsăritul şi apusul soarelui îl prindeau pe câmp, la muncă. Şi cu această sete de muncă s-a hrănit o viaţă. Cu aceeaşi sete şi putere de muncă a reuşit să achiziţioneze loturi întregi de pământ. Fiecare ban pe care-l avea îl investea în pământul ce-i era tare drag. Cu suma pe care a dat-o pe o parcelă de pământ - dacă mă întrebaţi pe mine, aş spune nu mai mare decât peticul de lângă un duplex înghesuit de pe străzile supraaglomerate ale Clujului de astăzi - ar fi putut cumpăra o casă pe o stradă din centrul Clujului de atunci. Interesantă evoluţie a preţurilor... Explicaţia lui a fost simplă: acea parcelă i-a fost cea mai dragă. El a fost singurul chiabur declarat din micul sat. Este o amintire vie, prezentă în aproape toate poveştile de familie. Un destin legat de pământ şi în acelaşi timp un exemplu în ceea ce priveşte înţelepciunea de a accepta lucrurile pe care nu le putea schimba, tata Traian a construit două case - una înainte de comunism, şi o alta după ce comuniştii l-au lăsat fără nimic. Înzestrat cu o răbdare mare, a crezut mereu în expresia roata carului se-nvârte chiar dacă, din păcate, nu a mai apucat să vadă cu ochii lui că acel pământ ce-i era atât de drag este din nou al familiei.

Amintirea acestui bunic al tatălui meu mai există doar în poveştile câtorva bătrâni din sat şi în cele ale familiei mele, cât şi pe o mică cruce de piatră. La mormântul lui şi al celorlalţi străbunici, la cimitirul din deal, mergem în fiecare an la sărbătoarea de pomenire a morţilor care aici, în această parte a Sălajului, este în Sâmbăta de Florii. Tata mă duce să verificăm livada de pruni. Sperăm ca anul acesta să avem prune - aici a avut mai mult noroc cu noi, la culesul prunelor ne mai descurcăm. După verificarea livezii ne pornim spre sat, pe un mic drum de piatră şi pământ. Privesc cu fascinaţie spre pământul adunat printre pietrele de pe drum şi mă gândesc că m-aş opri să-mi afund mâinile în el... Nu-mi pot explica atracţia mea pentru pământ şi nici nu o pot raţionaliza de genul sunt un mare agricultor. Am însă aceste amintiri despre "tata bătrân", cum îi spune tatăl meu bunicului său. Tot din poveştile familiei am aflat că sora mea îi seamănă la ochi. Eu m-am născut în luna octombrie, atunci când şi el era născut, iar dintre strănepoţi, fratele meu este singurul pe care a mai apucat să-l vadă.

La ultima întâlnire de familie - da, încă mai există aşa ceva - discutăm cu toţii despre pământul pe care fiecare dintre noi a ajuns să-l aibă în diferite colţuri ale ţării din variate motive. Sora tatălui meu povesteşte cum şi-a descoperit dragostea pentru pământ pe la 50 de ani. Sora mea, care uită mereu să ude florile din apartament, se întreabă pe la câţi ani şi-o va descoperi pe a ei!. Mătuşa este convinsă că o va descoperi, pentru că este în noi, în fiecare, ne-a fost insuflată din copilărie. "Dragostea faţă de pământ o înveţi în copilărie", spune ea. Eu nu ştiu ce să spun... Mă întreb însă dacă se poate ca o dragoste ca aceasta să străbată generaţii. Ceea ce ştiu este faptul că, atunci când simt pământul şi mirosul lui de primăvară, apoi pe cel de după ploile de vară, cel greu şi apăsător de toamnă şi mirosul de pământ rece şi îngheţat din lunile de iarnă, mă simt acasă chiar şi pe un drum de piatră şi pământ.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer