Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Matei Vişniec: Un dramaturg român la Paris


Nicolae Prelipceanu, un interviu cu Matei Vişniec

24.09.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Poetul Matei Vişniec este mult mai cunoscut în România, ba chiar şi în lumea largă, în calitate de dramaturg. Oraşul cu un singur locuitor, titlul celei de-a doua cărţi de poeme a sa, ar putea deveni "Cele două oraşe cu un singur locuitor", căci Matei Vişniec locuieşte deopotrivă poezia şi teatrul, dar mai ales Parisul şi emisiunea românească de la Radio France International. Tîrziu, după încheierea unei emisiuni şi urarea lui de "noapte bună" către dvs., l-am întîlnit undeva, pe Boulevard du Ménilmontant, colţ cu Rue Oberkampf ("prietenii ştiu de ce") şi i-am adresat (dar nu agresat cu ele) următoarele întrebări. Eu aproape că ştiam răspunsul, dvs. îl aflaţi acum:

Nicolae Prelipceanu: Dragă Matei Vişniec, îţi mai aduci aminte de str. Suvenir, de lîngă Moşilor, şi de începuturile tale literare? Dacă da, ceea ce sunt sigur, cum ţi se par ele acum? Le priveşti "cu mînie" sau cu tandreţe, sau poate în cu totul alt fel?

Matei Vişniec: Cu cît mă îndepărtez mai mult în timp de acea perioadă din viaţa mea cu atît ea devine, trebuie să recunosc, mai intensă... Nu numai că n-am uitat nimic, dar de cîte ori mă gîndesc la oamenii pe care i-am întîlnit atunci şi la anii "lansării" mele în literatură, privirea mea retrospectivă devine tot mai nostalgică. În ciuda cenuşiului cotidian din România anilor '80 şi '90, toate amintirile mele de la Uniunea Scriitorilor şi de la Cenaclul de luni sunt luminoase. Am avut şansa să întîlnesc la acea oră oameni minunaţi. În fiecare zi mergeam la prînz şi uneori seara la Uniunea Scriitorilor, unde discuţiile erau extrem de interesante, spumoase şi subtile. Ce şansă pentru un tînăr scriitor ca mine, prin 1980 sau 1981, să poată lua masa împreună cu figuri ilustre ale culturii române, ca Mihai Şora... Ce şansă era să-i aud vorbind pe Alexandru Paleologu, pe Petre Ţuţea... Am asistat atunci la o extraordinară fuziune şi complicitate între generaţii, în sensul că generaţia mea, hai să-i zicem generaţia '80, a fost imediat adoptată de critici care aveau de spus un cuvînt important în peisajul literaturii române, precum Nicolae Manolescu, Laurenţiu Ulici. Între 1976, cînd mi-am început studiile la Bucureşti la Facultatea de Filosofie, şi 1987, anul plecării mele din ţară, Uniunea Scriitorilor a fost pentru mine ca o a doua universitate. Iar boema literară din acei ani era minunată, în ciuda presiunii ideologice, a controlului exercitat de putere şi a jocului dublu făcut de unii scriitori. E drept că şi eu eram tînăr şi tinereţea este o colecţie de emoţii unice care nu se uită.

N-am să uit niciodată (printre altele) zilele şi nopţile petrecute în casă la Nichita Stănescu, în casă la Ioana Crăciunescu, precum şi la alţi scriitori, pictori sau actori care aveau uşile veşnic deschise pentru mai tinerii lor colegi. În perioada cînd am făcut naveta la o şcoală de lîngă Bucureşti, eram de exemplu foarte des în casa lui Iosif Naghiu. Mă întorceam uneori atît de obosit (mai ales psihic) de la Dorobanţu-Plătăreşti încît pur şi simplu mi-era groază să mă duc acasă (mai ales că, între timp, mă mutasem de la "Foişor" în Drumul Taberei, chiar la capătul cartierului). Mă duceam atunci la Ioşca, cum îi spunea toată lumea, unde beam o vodcă, jucam o tablă, citeam o poezie sau un fragment de piesă, vedeam un film pe video şi discutam la nesfîrşit şi întîlneam oameni interesanţi. (În casă la Ioşca l-am întîlnit, de exemplu, pe dramaturgul Radu Dumitru, care apoi, fiind în Franţa, m-a recomandat unei fundaţii literare care m-a invitat la Paris...)

Singurul lucru pe care mi-l explic mai greu acum este cum am avut şi timp de scris în acel "regim" de boemă nesfîrşită. Pentru că, în ciuda boemei, am şi scris foarte mult, nu numai poezie, dar şi teatru.

N.P.: Într-o bună zi de altădată, regretatul (azi) poet şi prieten Ion Drăgănoiu mi-a vorbit despre un nou dramaturg, care - zicea el - face un fel de sinteză (el spunea mai literar "omletă") din teatrul absurd al unor Ionescu şi, dacă nu mă înşel, Beckett. Cînd mi-a spus numele tău (matale), i-am răspuns că eşti un poet (tocmai te remarcaseşi). Totuşi, poetul Vişniec a devenit ("şi" sau "numai"?) dramaturg. Ce se mai întîmplă astăzi cu noul dramaturg din anii '80, dincolo de ceea ce ştim din reprezentaţiile pieselor (sale/tale) din ţară, nu întotdeauna fericit regizate?

M.V.: În momentul în care plecam din ţară aveam "la activ" trei cărţi de poezie editate (dintre care ultima, Înţeleptul la ora de ceai, luase premiul Uniunii Scriitorilor) şi vreo 2.000 de pagini de teatru. Nu exagerez. Am scris teatru ca un nebun, în special de prin 1977-1978. De fiecare dată cînd mă întorc în vacanţă la părinţii mei mă uit prin manuscrisele depozitate acolo: nu toate acele pagini meritau publicate sau citite, de aceea multe au şi rămas în podul casei de la Rădăuţi, dar ele conţin idei, imagini, replici, propuneri dramatice care mi se par proaspete şi astăzi, după mai bine de 25 de ani de la punerea lor pe hîrtie. De altfel, una dintre marile mele satisfacţii în Franţa este să-mi public şi să-mi văd jucate piese scrise în România în anii "boemei". Anul acesta, de exemplu, prestigioasa Editură ACTES SUD-PAPIERS mi-a publicat patru piese scurte scrise înainte de 1987, iar una dintre ele, Buzunarul cu pîine (tradusă de Virgil Tănase), a fost scrisă în 1984. Tot anul acesta apare în limba franceză la Editura "Espace d'un Instant" cea mai "trăsnită" piesă a mea, Bine, mamă, da' ăştia povestesc în actu' doi ce se-ntîmplă-n actu' întîi, scrisă prin 1978 sau 1979. Cînd o piesă rămîne proaspătă, ba se mai şi montează, după 20 de ani... înseamnă că nu e totul pierdut sau că nu ţi-ai irosit în nici un caz anii tinereţii. În Franţa, de altfel, am debutat în 1992 cu o piesă scrisă în România în 1986, Caii la fereastră... Iar piesa mea Angajare de clown, ultima scrisă de mine în 1987 în româneşte, înaintea plecării mele în Franţa, este tradusă în prezent în 15 limbi şi a fost jucată în tot atîtea ţări. Primul meu text de teatru pe care l-am considerat demn de a fi pus în circulaţie se numeşte Sufleurul fricii şi l-am scris în 1977. Ei bine, imaginează-ţi că el a fost montat de un regizor francez, Gérard Audax, cu Ioana Crăciunescu în rolul unic şi principal, şi prezentat anul acesta cu un succes enorm la faimosul festival de teatru de stradă de la Chalon sur Saône...

N.P.: Dar poetul, dar poetul?

M.V.: Poezia a rămas pentru mine o veche iubire discretă. După 1987 n-am mai scris decît foarte puţină poezie, mi-au trebuit practic 13 ani ca să mai scot un volum (în anul 2000, Poeme ulterioare la Cartea Românească). Iar anul acesta am publicat o antologie de poezie la Editura Paralela 45, editură condusă de colegul meu de generaţie Călin Vlasie. Poezia mea rămîne însă vie şi extrem de prezentă în teatrul meu, pentru că eu nu pot concepe o piesă de teatru fără fior poetic.

N.P.: Ultima ştire despre domnia sa în România spunea că ai început "să cucereşti America". Vorba animatorului unui consens cultural tv francez: "Vrai ou faux". (Ioana Crăciunescu mi-a suflat că e chiar "vrai" de tot). Unde, ce, cum ţi se pune în scenă în America?

M.V.: În ce priveşte viaţa mea de dramaturg, ea este mai mult decît trepidantă şi am enorm de multe satisfacţii. Cărţile mele de teatru publicate în Franţa şi în Belgia (vreo 15 la număr în total) "lucrează" acum pentru mine, în sensul că nu mai sunt obligat ca altădată să bat în fiecare zi la uşa teatrelor cu manuscrisele sub braţ, pentru că deseori regizorii îmi descoperă piesele în librării. Sunt momente de mare satisfacţie atunci cînd un regizor mă sună şi-mi cere un "rendez-vous" întrucît vrea să-mi monteze o piesă pe care a găsit-o într-o librărie...

Pentru că mă inciţi la confesiuni, am să-ţi spun că anul acesta este totuşi excepţional pentru mine: îmi apar patru cărţi de teatru în limba franceză, am avut şase piese diferite create anul acesta în OFF la Festivalul de teatru de la Avignon şi numele meu a fost pe afiş în România, Franţa, Germania, Italia, Portugalia, Danemarca, Brazilia, Canada, Argentina şi Statele Unite. În Statele Unite, unde se spune că este foarte greu "să pătrunzi", primele piese mi-au fost montate de regizori români stabiliţi acolo: aşa s-a întîmplat acum zece ani, cînd Moshe Yassur mi-a montat Angajare de clown într-un mic teatru din New York, iar acum cinci ani Florin Fătulescu mi-a montat Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal într-un teatru de o sută de locuri la Hollywood. Iată însă că a venit momentul ca şi regizorii americani să se ocupe de piesele mele. Angajare de clown a fost montată anul acesta la New Jersey Repertory Theatre, iar Istoria comunismului... este montată la Chicago...

(Interviu apărut în România Liberă, septembrie 2004)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer