Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugul miresmelor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugul miresmelor (XV)


Dan Recheşan

11.06.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Filimon e un orfan ciudat. Corpul lui nu are miros şi nici boala, nici jegul nu se prind de el. Privirea sa e neliniştitoare şi îi face pe unii să îl creadă posedat. Trece de la un tutore la altul şi de la fiecare Filimon învaţă ceva: să scrie, să citească, să argăsească pielea, să ţină contabilitatea. De la începutul vieţii îşi descoperă o pasiune pentru mirosuri şi îşi rafinează mereu capacitatea de a le deosebi. Se angajează la spiţeria Jupînului Heilung şi îl uimeşte pe acesta cu capacitatea de a crea pomezi doar cu ajutorul mirosului şi intuiţiei. Cucerit de o mireasmă dintr-o casă alăturată, Filimon o cunoaşte pe Adnana Kevrosian, fata unui văduv, neguţător de mirodenii. În spiţerie, Filimon îl cunoaşte pe Ianis Saramandru, vînător de zestre, care caută o pomadă pentru vindecarea unei boli lumeşti. Filimon găseşte o floare rară de ţintaura, necesară pentru această pomadă. Împreună cu spiţerul o rafinează, iar acesta o testează, vindecându-se de friguri. Ianis atras de înfăţişarea fetei şi mai ales de zestrea ei, se logodeşte cu Adnana, după ce împrumută cinci mii de piaştri de la un cămătar, ca să îl impresioneze pe tatăl acesteia cu bogăţia sa. Heilung îi promite lui Filimon că îl învaţă latina şi că vor crea împreună leacuri pentru boli diverse. Filimon îşi jură sieşi să îl omoare pe Ianis dacă i-o ia pe Adnana.

15.

Pentru întîia oară în viaţă Filimon se simţea folositor. Leacul său preparat din ţintaură îşi dovedise puterea vindecându-l pe spiţer de friguri, în potică treburile zilnice se depănau după o rînduială precisă, iar numărul muşteriilor care-i călcau pragul sporise simţitor. Îmbărbătat de aceste mărunte izbînzi se apucase să caute şi alte plante, astfel că atunci cînd nu se afla în odaia din spate, mixînd, distilînd sau extrăgînd felurite zemuri, umbla teleleu prin crînguri şi lunci culegînd cimbrişor, patlagină, coada-şoricelului, romaniţă sălbatică, brînca-ursului şi multe alte buruieni vindecătoare. De cînd băgase de seamă cu cîtă îndemînare folosea toate instrumentele din spiţerie, Heilung îi lăsase în seamă prepararea tuturor alifiilor şi hapurilor, iar el se îndeletnicea cu primirea clienţilor la comptoar. Filimon descoperi că fiecare plantă avea tipicul său cînd era vorbă să-şi dezvăluie tainele curative. Unele îşi lăsau puterea după o fierbere îndelungată în clocot, altele dimpotrivă, numai după ce transpirau la foc mic sau trebuiau tocate mărunt şi fermentate ca tescovina înainte de a fi aruncate în alambic. Nasul său, mai mult decît regulile lui Paracelsus sau ale lui Galenus, îl ajutau să le descopere fără greş toate aceste secrete, iar acolo unde nu găsea niciun remediu nu se încăpăţîna în stăruinţă şi trecea la altă plantă. Îi plăcea să lucreze îndeosebi cu cele frumos mirositoare şi, cel puţin o dată pe săptămînă, apoteca se umplea de aroma iute şi pipărată a distilatului de izmă, de aburul dulce, uleios al extractului de trandafir sau de zvîcnetul aspru al esenţei de rozmarin, cea din care se preparase în urmă cu cinci veacuri la Cologne prima apă mirositoare. Miresmele îl atrăgeau irezistibil şi scotocea printre ele cu osîrdia căutătorului de comori, dar odată dibuite şi smulse din frunze, tulpini, rizomi sau fructe se bucura ca un nabab risipitor aruncîndu-le spre semenii săi. Astfel îi treceau zilele, netulburate de nenorociri şi primejdii printre lucruri plăcute şi cu folos. Cîteodată, seara, după ce-şi termina treburile şi părăsea spiţeria, iar în odăiţa sa sărăcăcioasă se lăsa bezna, trecutul îl ajungea din urmă şi ofta chinuit de amarul amintirilor: "De ce n-ar putea să fie oamenii asemenea plantelor? Să le dai la iveală miresmele distilîndu-le trupul şi, ajungînd la esenţă să cîntăreşti fără greş cîte ocale de bunătate şi cîte de răutate se află în făptura fiecăruia?"

Se îndrepta spre fereastră şi aţintea casa cu storuri verzi de peste drum unde dormea Adnana, învăluită în angelicele miresme ale trupului său neprihănit. Lipsit de căldura sînului mamei şi fără să ştie prea multe despre firea femeiască, în naivitatea lui credea că fetele sunt ca florile, sortite să înflorească spre desfătarea simţurilor şi trebuie culese la timpul potrivit pentru o magică distilare. Trecea cu paşi furişaţi pe lîngă ziduri, aproape în fiecare dimineaţă, nădăjduind că o va vedea şi-i va putea destăinui într-un fel potrivit, patima care-i pîrjolea sufletul. De dugheană nu se mai apropia, căci de fiecare dată dădea de armean, care-l urmărea cu priviri încruntate şi singura ostoire a aleanului era să adulmece îndelung miresmele tot mai aţîţătoare pe care trupul ei le risipea, fără ca măcar să bănuiască vreo clipă ce tulburare isca.

Uneori, îi destăinuia lui Heilung toate nenorocirile prin care trecuse de la naştere şi toate îndoielile care-l munceau, niciodată însă nu mărturisea nimic despre fată, păstrînd taina ca închisă în suflet, ca un parfum rar în şipul său din cristal.

Spiţerul se arăta şi el peste măsură de mulţumit de ucenicul său. Fără să i-o arate făţiş, fiindcă nu avea cui să lase tainele meşteşugului şi agoniseala vieţii, plănuia să-i lase totul moştenire şi să se retragă într-un loc paşnic departe de frămîntările lumii. Amîna, însă, această hotărîre, zicîndu-şi că mai are destule ca să-l înveţe, iar vremurile se arătau neprielnice pentru un băietan de vîrsta lui.

În Vinerea Mare se cutremură pămîntul şi atît de înspăimîntătoare a fost clătinătura încît se dărîmă turnul Colţei, picară clopotniţa de la sfîntul Elefterie şi cea de la mănăstirea Cotrocenilor, iar biserica sfîntului Nicolae din mahalaua Şelarilor se prăbuşi cu totul de rămase numai un morman de cărămizi. Spaima îi scoase pe oameni din case şi-n felul acesta scăpară de moarte căci numai o femeie, un ovrei bătrîn şi-un copil fură ucişi de cărămizile prăvălite.

Cutremurul se simţi pînă-n tîrgul Iaşilor, în Istambul şi în cetatea Kievului unde, de cînd se ştia, nu se mai pomenise asemenea nenorocire. Lumea îşi veni cu greu în fire după năpastă şi, aşa cum se întîmpla de obicei, mulţi văzură în ea un semn al mîniei lui Dumnezeu asupra bicisniciei domnitorilor. Scrie caligraful Dionisie Eclesiarhul despre această grozavă întîmplare:
"În zioa de Vinerea Mare, la leat 1802, octomvrie 14, la 7 ceasuri de zi, s-au cutremurat pământul foarte tare. Aici în Bucureşti s-au ruptu şi turnul cel înalt Colţea, care era podoaba oraşului, iar din casele boereşti şi din cele de obşte prea puţine au scăpat zdravene. În multe locuri s-au desfăcut pământul, eşind nisip şi apă. Şi a doa zi, iarăş s-au cutremurat, dar nu aşa tari, la 3 ciasuri den zi."

Vodă Ipsilanti se strădui să şteargă urmările dezastrului, aducînd meşteri zidari şi tocmind salahori să dreagă zidirile sparte, însă zilele sale erau numărate.

Fiindcă puterea sultanului se clătina, iar domniile se arătau tot mai nevolnice, muscalii intraseră iarăşi cu oaste mare în Moldova, iar apoi puseră stăpînire şi pe Bucureşti. Vodă Ipsilanti n-avea cum să li se împotrivească, căci ţara era secătuită de toate şi trebui să-şi ia bocceluţa pribegiei în spinare şi să plece în surghiun, taman pe malurile îngheţate ale Nevei, în burgul ţarului Petru cel mare. Potrivită e vorba din bătrîni care zice "de ce ţi-e frică nu scapi în veci!"

Generalul Engelhardt, de stirpe din ducatul Curlandiei, ologit la picior de un şrapnel franţuzesc la Austerlitz, tăia şi spînzura în divanul ţării, lăsîndu-i pe polcovnicii Isaiev şi Melentiev să pună taxe sporite pe toate cele trebuincioase traiului şi luînd bacşişuri grase pentru toate mărfurile puse în vînzare prin tîrguri şi iarmaroace. Oamenii stăteau cu sufletul la gură, aşteptîndu-se la tot ce-i mai rău şi încredinţîndu-se repede că nici aceştia, aidoma necredincioşilor şi veneticilor veniţi din Fanar, nu era cu nimic mai breji cînd venea vorba de împilări şi jecmăneală.

Nu trecu mult şi o trupă de zdrahoni în uniforme de postav vişiniu cu cuşme căzăceşti pe cap năvăli şi-n Lipscani. Gălăgioşi şi puşi pe zarvă porniră să cotrobăiască prin dughene şi cîrciumi cerînd mîncare şi băutură. Chefuiră cît chefuiră, iar cînd veni vremea plăţii scoaseră pistoalele şi începură să le descarce înspre ferestrele şi tejghelele cîrciumilor. Filimon lăsă deoparte fiertura de muşeţel pe care o distila voind să obţină un ulei aromat dintr-însa şi ieşi în uliţă. Damful iute al prafului de puşcă umplea mahalaua pînă hăt-departe spre cheiul Dîmboviţei, iar în mijlocul uliţei cinci-şase haidamaci spărgeau nişte butoaie şi-şi umpleau cuşmele bînd cu nesaţ din vinul revărsat. Unul dintre ei flutura o zdreanţă roşie în chip de steag şi zbiera cît îl ţineau puterile:
"Smert' turkam, Da zdravstvuyet nash tsar'!" (Moarte turcilor, trăiască al nostru împărat!)

Singurul turc de pe Lipscani, un tejghetar amărît care vindea halva şi salep, se închise demult într-o pivniţă, clănţănind din dinţi de spaimă.

Heilung deschise şi el uşa spiţeriei şi-i spuse cu îngrijorare în glas:
- Intră repede la adăpost, cătanelor bete nu-i bine să li te împotriveşti!

Muscalul îi zări şi se apropie clătinîndu-se pe picioare şi zgîindu-se la firma din sticlă cu şarpele şi toiagul lui Asclepios zugrăvite în aur. Spiţerul făcu un pas înainte şi-i spuse pe un ton împăciuitor dar hotărît:
- Gaspadin, eto apteka, spiţerie de leacuri, niet vino i spirtnyye!

Zurbagiul păru că nu-l pricepe. Răsuflarea îi duhnea a tescovină şi a zeamă de boştină, iar faţa roşie şi asudată i se strîmbase de ură. Îl îmbrînci cu putere în lături şi-şi scoase şpanga. Nu apucă să o folosească fiindcă un tînăr zvelt, cu părul ca spicul de secară, înţolit într-o uniformă roşie cu fireturi aurite şi cu sabie mare, de cavalerie, la cingătoare îl prinse de braţ strigînd:
- Nazad, stoyat' vol'no!

Ostaşul se întoarse la camarazii săi supunîndu-se ordinului superiorului său, iar acesta pocni din călcîiele cizmelor rostind într-o franţuzească destul de corectă:
- Je suis honoré de me présenter: Comte Vladimir Mikhailovich Yosupov, porucic dans le sixième régiment de hussards. Excusez les manières de nos soldats, ils ont longtemps été privés de liberté!
- Ne fait pas rien, j'étais moi-même un soldat! zîmbi Heilung şi-l pofti să intre. Tînărul ofiţer se înclină iarăşi şi pătrunse curios în officina. Spiţerul scoase dintr-un dulăpior o butelcă cu vin de Tokay, o licoare numai pentru muşterii cu obraz subţire, şi turnă în două clondire. Băură ciocnind pentru victoria creştinătăţii, după care rusul se scuză din nou şi se ridică să plece. Filimon îl măsură curios fiindcă prin stofa minteanului care puţea a praf de puşcă şi a sudoare de cal se strecura un miros dulceag-greţos de puroi.
- Are o rană nevindecată! îi şopti el meşterului.

Acesta, fără să se mai mire de priceperea ucenicului, îşi întrebă oaspetele:
- Puis-je vous aider?? Înainte de a fi spiţer, am fost subchirurg militar!

Iosupov se îmbujoră ca o codană prinsă că-şi sărută drăguţul şi-şi dezbumbă surtucul. Umărul drept îi era legat cu o cîrpă nu prea curată prin care răzbătea o pată de sînge proaspăt.
- Un coup de sabre turc, a Bender! gemu el.

Heilung desfăcu bandajul şi curăţă rana cu o mînă uşoară şi sigură, probînd priceperea celui care făcuse asemenea operaţiune de mii de ori. Ucenicul îi aduse o pomadă de angelică cu care unse marginile obrintite ale tăieturii. Cînd gătă, legă rana cu o faşă curată şi-şi povăţui pacientul:
- Să veniţi peste trei zile să văd dacă s-a tras tot puroiul!

Iosupov scoase o punguţă cu băierile peticite cu aţă vrînd să-i plătească, dar spiţerul se împotrivi mormăind:
- Non, je ne peux pas accepter vos l'argent. E destul că mi-aţi salvat apotheca de la distrugere!

Întinse mîna spre butelcă şi turnă din nou în pocale. Porucicul îşi miji ochii a zîmbet şi dădu duşcă paharul cu vin plescăind ca un cunoscător, apoi se înclină şi ieşi din apothecă. Vorbele erau de prisos fiindcă simţeau amîndoi că, atunci cînd oamenii sunt apăsaţi sub vremuri iar moartea seceră vieţile celor din jur, numai omenia din sufletul lor putea fi singura cale să n-ajungă, şi ei, neoameni.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXI) (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XX) (3.5/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XIX) (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XVIII) (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XVII) (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestea Marathon
Sageata Poveştile Petrícicăi
Sageata Războiul de ţesut poveşti
Sageata De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu
Sageata De-a baba-oarba
Sageata Pacoland
Sageata Cartea viselor
Sageata Forme şi culori din comunism
Sageata Rugine, samovare, liturghii


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer