Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  History Lapse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Portugalia. De la democraţie la dictatura lui Salazar


Francisc Nopcea

26.05.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Istoriografia occidentală a catalogat regimul lui Salazar ca fiind unul fascist. Cel puţin la nivel declarativ, Salazar nu a recunoscut niciodată acest lucru. El a susţinut că este adeptul unui stat autoritar menit să aducă ordinea.

Imperiul portughez a fost al unsprezecelea ca mărime din istoria umanităţii. La momentul său de maximă extindere, el a măsurat 10,4 milioane de km pătraţi, reprezentând 6,98% din suprafaţa terestră a Pământului. Descoperirile geografice din secolul al XV-lea au transformat Portugalia în primul imperiu colonial european. Inovaţiile aduse de portughezi au deschis drumul dominaţiei europenilor asupra întregii lumi.


Începuturile imperiului portughez s-au indentificat cu expediţia din Ceuta, Nordul Africii. Ceuta a fost un important oraş comercial, controlat de regele musulman Muhammed al IX-lea. În urma expediţiei la care au luat parte Regele Portugaliei, John I şi generalul Nuno Alvares Pereira, oraşul Ceuta a fost ocupat în 1415.

Înainte de Portugalia, Veneţia a fost principala putere maritimă a Europei. Veneţienii au controlat Marea Mediterană. Relaţiile lor cu Egiptul şi Orientul Mijlociu au facilitat legăturile comerciale cu caravanele drumului mătăsii. Caravanele se deplasau greu, putând fi oricând atacate de bandiţi. Căutând o cale mai bună de a face schimburi cu Asia, Lisabona a explorat mările. Ascensiunea Portugaliei a fost concomitentă cu decăderea Veneţiei. Ea s-a produs în momentul "războaielor italiene din 1494-1517".

Modelski consideră că Portugalia a introdus o inovaţie esenţială pentru istoria umanităţii. Reţeaua de baze create de navigatorii portughezi a pus bazele sistemului capitalist mondial. Portughezii nu au avut la dispoziţie o armată numeroasă, capabilă să cucerească vaste teritorii. Ei au stabilit relaţii comerciale cu indigenii. S-au folosit de superioritatea lor tehnologică pentru a crea mici baze pe cele mai importante coaste ale lumii. Din acel moment a început o nouă eră. Imperialismul nu s-a mai bazat pe armate terestre, ci pe dominaţia navală şi pe controlul fluxului comercial.


Portugalia secolului al XIX-lea a trecut printr-o serie de crize socio-politice profunde. Este vorba de implicarea în războaiele napoleoniene, declararea independenţei Braziliei, criza de succesiune, implicarea foarte importantă a Bisericii Catolice în politica internă şi destrămarea imperiului colonial. Cazul este asemănător cu cel al Spaniei. Portugalia a cunoscut o luptă internă între conservatori, reformişti şi radicali. Acest lucru a ţinut în loc întreaga ţară. Rămânând nerezolvate, crizele au facilitat apariţia unui regim de tip fascist, un veac mai târziu.


Profitând de luptele din Peninsula Iberică, Brazilia şi-a proclamat independenţa în 1820. Capitala s-a mutat la Lisabona. Moartea regelui portughez, John al VI-lea a provocat o nouă criză dinastică. Moştenitorul de drept al tronului era Pedro I, născut în Brazilia. Pedro a încercat să devină regele ambelor ţări. Brazilienii nu au vrut să treacă iar sub protectoratul portughez. Pedro s-a mulţumit să rămână suveranul Braziliei. Şi-a pus fiica de doar şapte ani pe tronul Portugaliei. De acest lucru au profitat nobilii, care au încercat să conducă ţara din umbră.

începutul secolului al XIX-lea, imperiul colonial portughez s-a extins, anexând Angola şi Mozambic. Portughezii au urmărit colonizarea Africii până la Zimbabwe şi Zambia. S-au construit importante baze comerciale: Macao în China, Goa în India, Timor pentru zona Australiei. Limba portugheză şi religia catolică au fost introduse în aceste colonii. Realizările portughezilor au intrat în conflict cu interesele Marii Britanii, cel mai important aliat al lor.

Anglia a vrut constituirea unei legături comerciale între Africa de Sud şi Cairo. Pentru aceasta, a trebuit eliminată influenţa portughezilor din regiune. A urmat "Ultimatumul Britanic din 1890". Englezii au ameninţat cu războiul o ţară cu care aveau o strânsă alianţă de mai bine de un secol. Declaraţia a fost primită cu indignare la Lisabona. Conservatorii au dat vina pe slăbiciunea monarhului, dorind un regim absolutist. Clasa de mijloc şi radicalii au considerat că a sosit vremea constituirii unei republici.

Interesantă a fost şi implicarea miliardarului britanic, Cecil Rhodes, în presiunile englezilor asupra Portugaliei. Noile dovezi istorice au arătat că influenţa acestuia a determinat Londra să-şi răcească relaţiile cu Lisabona. Fiind proprietarul "Companiei Britanice din Africa de Sud", el a avut un interes direct în a-şi asigura monopolul economic asupra întregii regiuni. Despre Cecil Rhodes a scris şi filosoful Oswald Spengler. El l-a considerat pe afaceristul englez: "tiparul omului occidental contemporan".


Până în zilele noastre, istoricii nu au ajuns la un acord în privinţa semnificaţiei "Revoluţiei din 5 Octombrie 1910". Specialiştii conservatori consideră că revoluţia a fost un accident al istoriei, o lovitură de stat ce nu a avut sprijinul popular. O parte a elitei politice a profitat de frustrările acumulate, provocând în mod intenţionat furia maselor. Istoricii liberali au considerat revoluţia o expresie a voinţei suverane a poporului. Intelectualii străini au accentuat şi ei caracterul progresist al revoluţiei.

Revoluţia a fost, de fapt, o lovitură de stat a partidului republican. Monarhia constituţională a fost înlăturată. Ţara a fost transformată în republică. Istoricii au stabilit mai multe cauze pentru declanşarea revoluţiei. Ne referim aici la implicarea tot mai accentuată a Angliei în treburile interne ale Portugaliei, la cheltuielile exorbitante ale familiei regale şi la puterea foarte mare a Bisericii Catolice. Ele au generat o instabilitate socio-politică. Partidul conservator s-a succedat celui reformator şi invers, culminând cu dictatura lui Joao Franco, din poziţia de prim ministru.

Noua republică portugheză a fost dotată cu o constituţie în 1911. Legea separării Statului de Biserică s-a inspirat din legea făcută de francezi în 1905. Portugalia a devenit un stat laic. Problema instabilităţii politice nu a fost rezolvată. Biserica Catolică a fost o ţintă a răzbunării guvernamentale. Acest fapt a stârnit furia multor cetăţeni. Economia nu şi-a revenit. Ţara a fost în pragul unui nou război civil. Monarhia a fost parţial restabilită timp de un an, după care republicanii au revenit din nou la putere. Asasinatele şefilor de stat au continuat să erodeze legitimitatea republicii.

Predarea religiei în şcoli a fost interzisă. Proprietăţile Bisericii au fost confiscate. Guvernul a interzis ordinele religioase, a închis Facultatea de Teologie de la Lisabona şi a permis divorţurile. Legăturile diplomatice cu Vaticanul au fost întrerupte. Cetăţenii au fost forţaţi să intre în evidenţa populaţiei. Ei au trebuit să prezinte acte de naştere, căsătorie şi deces. Cununia religioasă nu a mai fost recunoscută de către stat. Reformele au fost văzute în epocă ca fiind radicale. Arhitectul acestor măsuri a fost ministrul de justiţie, Afonso Costa.

Lovitura de stat a mai fost cunoscută în istorie şi ca "Revoluţia naţională din 28 mai". Ea a însemnat sfârşitul Primei Republici şi începutul regimului Ditadura Nacional. Revoluţia a început la Braga. Generalul Manuel Gomes da Costa a mărşăluit spre Lisabona cu 15.000 de soldaţi. Revolte spontane au apărut şi în Porto, Lisabona, Evora şi Santarem. Noul regim nu a rezistat mult timp, fiind înlocuit de dictatura personală a lui Salazar. Sistemul politic inaugurat de acesta a purtat numele de Estado Novo, adică statul nou.


Salazar s-a născut în mediul rural, dintr-o familie bogată. Trebuia să devină preot, dar a preferat să facă Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de la Coimbra. Într-o primă fază, viitorul dictator s-a arătat complet dezinteresat de politică. A ajuns profesor la aceeaşi universitate. Prigoana îndreptată împotriva Bisericii Catolice l-a determinat să se înscrie în Partidul Catolic. După lovitura de stat din 28 Mai 1926, a devenit ministru de finanţe. Şi-a creat o figură de salvator. A fost sprijinit de către preşedinte şi de majoritatea facţiunilor politice. În 1932 a devenit prim ministru. A instaurat un nou regim dictatorial.

Mai multe detalii, într-o versiune bogat ilustrată, găsiţi la ro.historylapse.org/portugalia-de-la-democratie-la-dictatura-lui-salazar.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer