Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Fluviul Alfeu sau despre exil şi întoarceri


Sanda Golopenţia

24.05.2017
Editura Spandugino
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sanda Golopenţia
Fluviul Alfeu sau despre exil şi întoarceri
Editura Spandugino, 2017




*****
Prefaţă

Paginile de faţă au fost publicate, de cele mai multe ori în reviste, de-a lungul a 25 de ani, între 1982 şi 2007 şi au apărut, în patru volume succesive, între 1995 şi 2010. Aflat în miezul lor, exilul e examinat polifonic, prin memorialistică, eseuri, analize (culturale, sociale, politice) şi studii. Abia în momentul alăturării volumelor într-un singur tot mi-a devenit însă evidentă dominanta lor, care este nu atât şi nu numai exilul, cât întoarcerea din exil. De unde, titlul global la care m-am oprit ca la o mantră: Fluviul Alfeu sau despre exil şi întoarceri.

Ediţia integrată pe care o prezint cititorilor pune în evidenţă etapele organice ale abordării, cu cadrul şi adresaţii lor respectivi. Astfel, prozele scurte sau eseurile orientate cu precădere spre subiecte româneşti ale pre-exilului şi având ca adresaţi imediaţi românii dinafara României, apărute în publicaţiile de exil "Lupta" sau "Litterae", domină volumul Cartea plecării. Conceput şi publicat aproape simultan, volumul America America abordează complementar, prin analize şi reflecţii încropind o monografie sui generis, spaţiul cultural şi social al ţării de sosire dar se adresează direct, dat fiind că majoritatea textelor au fost citite la Radio "Europa liberă", românilor din ţară. Prin ideea centrală de bilanţ şi autobilanţ, românesc pe cât american, al pre-exilului, exilului şi post-exilului deopotrivă, alimentat de analize şi studii despre literatură, instituţii culturale, personalităţi, volumul Vămile grave regrupează texte apărute atât în afara României (în revistele "Lupta" şi "Origini", în volume de istorie literară sau semiotică publicate de University of the Witwatersrand din Johannesburg sau de Cercul semiotic din Porto), cât şi în România (în reviste ca "Vatra", "Arca", "Dilema", "Revista 22", "România literară"), alături de texte pe care le-am citit la postul de radio "Europa liberă". În sfârşit, volumul Emigranţii Carter e consacrat analizei proceselor de emigraţie, migraţie şi exil din România şi, episodic, din Canada, definind concepte de natură să permită circumscrierea lor în spaţiu, timp, sau existenţe. Textele care-l compun apar, pe lângă unele din publicaţiile enumerate, în revistele "Secolul 21", "Viaţa românească", "Tribuna" şi în volume pe teme de exil coordonate de Mirela Florian, Ioana Popescu, sau Romulus Rusan.

Întoarcerea cumpăneşte plecarea, în toate volumele. E vorba, la început, de întoarcerea în gând, prilejuind rememorări şi imaginând soluţii. Dar încă din Cartea plecării, se enunţă şi întoarcerea reală, de după 1989, cu începutul ei de căutări concrete. Volumul America America întregeşte, pentru cititorul român, o imagine a cotidianului american menită a fi de folos celor dornici să se familiarizeze cu o lume relativ puţin cunoscută în România înainte de 1989, sau să se orienteze în cadrul ei, în vederea unor proiecte viitoare, după 1989. În Vămile grave, întoarcerea ia forma generală a bilanţului prefigurând acţiunea, întors deopotrivă spre lumea românească şi cea din exil. În sfârşit, în Emigranţii Carter, întoarcerea se prezintă ca ordonare mentală a experienţei exilului, articulare a ei cu experienţa emigraţiei şi a migraţiei, spre folosul înţelegerii active a acestora de către cititorii din ţară şi din afara ei.

Tema emigraţiei şi a exilului rămâne o temă actuală care se cere dezbătută în cultura românească. Consecinţele valurilor de emigraţie ale secolului XX operează încă. Li se alătură, de neignorat, tema stringentă, a migraţiei forţei de muncă. Fluviul Alfeu, sau despre exil şi întoarceri marchează, în viziunea la care subscriu, un îndemn la examinarea întoarcerilor din exil sau emigraţie, cu potenţialul lor de dăruire şi creştere. Înainte de anul 1989, întoarcerile prin emisiuni sau publicaţii au fost semn de neuitare şi modalitate de a fi utili celor de acasă, prin informare trează cu privire la ce se întâmpla în lume sau în exilul românesc. După 1989, întoarcerile în România, cu vorba, cu gândul sau cu fapta, au fost încercări de a acţiona intelectual împreună, descoperind modurile în care experienţa dobândită prin emigrare sau exil se poate vărsa în efortul de înţelegere şi depăşire al întregii societăţi româneşti. Proiectele, care s-au îndesit în interviuri sau în eseuri, şi nu lipsiseră în fapt încă de la început, sunt proiecte în care cred, astăzi la fel ca atunci când le-am pus pe hârtie. Trecute prin filtrul experienţelor din România, ele ar putea contribui, nădăjduiesc, la limpeziri necesare.

Paginile de faţă datorează mult, multor oameni. Îi revăd în gând, cu afecţiune, pe toţi cei de la revistele, emisiunile şi editurile care le-au găzduit întâi, Mihai Korne, Constantin Eretescu, Gabriel Stănescu, Romulus Bucur, Alina Ledeanu, Radu Tudor, Mircea Martin, Denisa Prelipceanu, Costache Olăreanu, Eugenia Petre. Editurii Spandugino, a cărei superbă echipă, condusă cu căldură şi artă de Lavinia Spandonide, îmi dăruieşte bucuria unei publicări de excepţie, Cristinei Stoian, Adei Goicea şi lui Paul Marinescu, care s-au implicat direct şi competent în pregătirea prezentei ediţii le mulţumesc din suflet acum şi aici. Nu pot încheia aceste rânduri fără un gând către însoritul Solomon Marcus, căruia îi datorez bucuria primei întâlniri, acum mai bine de cinci ani, cu Editura Spandugino şi Directoarea ei.

(Providence, 26 martie 2017)

Cartea plecării

Există o carte pe care nu o putem scrie decât împreună şi care, o dată adusă la lumină, ne-ar da puteri. În gând o numesc "Cartea plecării". Ar fi povestite în ea, pe multe voci, de femei şi de bărbaţi, de bătrâni, de adulţi şi de tineri, de meseriaşi, muncitori, intelectuali sau ţărani (căci măcar din mai vechi generaţii nomade, măcar puţini, trebuie să existe şi ei printre noi), clipele şi gândurile de dinainte de răznire. Înfrângerile, revolta, lehamitea, îndârjirea, curiozitatea avidă, împrejurările de neghicit, nădejdile şi planurile care ne-au propulsat spre alt continent, cu alte bucate, alte arşiţe şi altă minte. Cum era ziua, ceasul, cum clipa în care gândul de a porni într-aiurea s-a întregit şi ne-a înfruntat, zăpăcitor, orbitor, a ursită. Cum arătau strada, satul sau oraşul - din România sau de altundeva - unde ne aflam atunci. Câtă vreme am purtat miezul acesta nou, în tăcere, printre semeni pe care îi părăsisem deja neştiut, printre mirosuri, glasuri în noapte, pomi şi lumini cărora începusem deja să le ducem dorul. Cum ne-am rostit întâi respingerea nefirească şi ce ni s-a răspuns. Cum ne-am pornit apoi pe rupt, desfăcut, oprit, pus punct. Cum am curmat prietenii, dezghiocat case, obiceiuri, ritmul zilelor cât se încropise. Cât ne-am războit, în oboseală nouă, cât am fost ajutaţi, cât contracaraţi, cât înţeleşi şi cât condamnaţi. Pe câţi am îndurerat, inspirat, întristat, bucurat şi prin ce. Cum arătau îndoielile cele noi. În ce fel ne-am pregătit, armat, în ce fel ne-am închipuit ce avea să vie. Ce am crezut că ştim şi ce am aflat. Care au fost, odată ajunşi în America sau aiurea, primele mirări. Reuşite. Retezări. Cu cine ne-am întâlnit întreg de atunci, în bine sau în rău. Ce înseamnă a te desţăra, ce poate fi, din această experienţă, exprimat şi transmis celor, ca şi noi, emigraţi, celor rămaşi în România care încearcă să înţeleagă, celor din ţările în care trăim acum fantomatic, celor care ne vor urma.

Unii dintre noi au plecat mai ales spre a se despărţi, depărta, separa, hotărând astfel după agonia cumpănitului între alternative toate rele. Plecarea activă, tăioasă, decisă în de unul, le aparţine întreg, cu cruzimea şi vitalitatea, curajul şi deznădejdea ei. Alţii au dezbătut îndelung cu cei apropiaţi: soţii sau soţi, copii sau părinţi, prieteni de o viaţă. Plecarea s-a făcut în devălmăşie, energiile şi răspunderile s-au însumat, tăişul pustiitor nu li s-a înfipt până la plăsele în trai. A fost în plecare şi blândeţe, căldură, câte o glumă, ocrotirea celui de alături, complicitate bună; o parte din viaţă, din legăturile ei de alint a continuat. Pentru alţii iarăşi, plecarea a fost sorocită - un soţ, un copil, o nevastă, un părinte au "rămas" şi i-au "cerut", "chemat", "cumpărat". Decizia le-a fost de altă natură, marcând mai degrabă solidarizarea cu cel de-acuma dus pe drum fără întoarcere decât ruptura de loc şi soartă. Întrebarea la care aveau de răspuns era: aici fără X sau oriunde altundeva dar cu ea, cu el, cu ei? Om sau loc? Câine sau pisică?

Fiecare plecare şi-a avut bogăţia ei de întâmplări, coconul de ezitare şi năzuinţă, partea de analiză şi moarte interioară, de bilanţ şi raţionalizări. Le purtăm încă povara negândită, deşi uităm pe zi ce trece amănuntele care, revăzute şi îmblânzite, ne-ar lumina nedumeriri dăruindu-ne, cine ştie, o jinduită continuitate şi armonie. Când e să evocăm acest prag tăcem stingheriţi sau debităm locuri comune. La întrebarea "de ce ai plecat?", "cum ai plecat?", "cum a fost cu putinţă?" răspundem confuz, aproape identic, deseori strident, buimăciţi de tot ce nu poate trece în cuvinte dintr-odată şi prin efortul unei singure minţi.

Plecările sunt însă partea care ne uneşte fără greş, zestrea noastră cu adevărat comună. Toţi le-am trăit într-un fel sau altul. Fiecare dintre ele se cere cunoscută şi reţinută în biografia ei abstractă, în încordatul ei calcul secret şi subtil. Mircea Eliade vorbea adeseori despre momentele existenţiale superlative care definesc o cultură, un grup uman. El se referea la momentele de trăire religioasă. Pentru noi - şi prin noi înţeleg cel puţin trei generaţii de emigranţi români - un asemenea climax existenţial definitoriu îl reprezintă însă de acum ceea ce numeam în ţară plecarea definitivă. Plecarea definitivă ca întrerupere de identitate, renunţare la oameni, la limbă, la nume rostit cum suna el adevărat, cândva demult, într-o copilărie a sufletului, ca despărţire de gusturi şi zgomote prietene, ca amputare de o parte din viaţă evocată uneori, nepotrivit şi fugar, de câte încă un cuvânt rătăcit, o durere vagă, un gest banal.

Dintre toate lucrurile utile pe care le putem face pentru România acum, puţine sunt atât de însemnate şi urgente ca aducerea în conştiinţe, în diversitatea şi precizia manifestărilor lui, a modului în care ne-a fost dat sau am ales să ne trăim calitatea de români în acest sfârşit de secol XX - plecarea definitivă.

Nu suntem singurii care am cunoscut fenomenul plecării în masă. Pleacă nemţi, unguri, ruşi sau cehi. Evreii, armenii, ţiganii sunt popoare care trăiesc supte în bulboana plecărilor - călite, transfigurate, decimate prin ele. Francezii canadieni izgoniţi odinioară din Statele Unite sunt şi acum traumatizaţi de ceea ce numesc "le grand dérangement". Cândva, demult, sate întregi de scoţieni săraci plecau - cu croitor şi brutar, cu duhovnic şi moaşă - spre zări mai prielnice. În secolul al XIX-lea o altă generaţie de români - a paşoptiştilor - a trăit, în forme pe care de acum le-am putea pătrunde mai în cunoştinţă de cauză, fenomenul plecării.

Nu e totul spus când constatăm că nu se pleacă de bine şi că nu se pleacă definitiv dinspre Occident înspre ţările comuniste din Europa sau Asia. Dincolo de aspectul politic general al acestui fenomen modern de migraţie în masă, diferitele comunităţi deplasate, refugiate sau emigrate ocupă în raport cu ţara din care au plecat poziţii specifice care se cer definite şi înţelese în unicitatea lor irepetabilă.

Am pierdut, plecând, calitatea de experţi. Limba nu ne-o mai vorbim fără greş şi născocitor. Meseria nu ne-o practicăm (când se întâmplă s-o avem, aici, pe cea de acasă) fără sentimentul înstrăinării. Cu prietenii noi nu vorbim nestingheriţi. Părinţii români de copii americani sau aculturaţi astfel nu au cum fi, pentru aceştia, oază de siguranţă încrezătoare şi infailibilă. Mâncăm mirat, ascultăm uşor decalat, păşim pe catalige invizibile. Avem accent în toate. Dar în ce priveşte plecarea, dacă o vrem, dacă nu ne ascundem, dacă nu ne propunem cu orice preţ s-o uităm, suntem de neînfrânt. Asta ştim şi ştim bine. Ar trebui s-o scriem, scriind s-o adâncim şi să începem s-o înţelegem. Ar trebui s-o scriem împreună pentru că, aşa cum se întâmplă cu orice fenomen social, ea nu este vizibilă decât prin coroborare, însumări şi scăderi, reducere la o medie caracteristică solid obţinută.

Un joc pentru partea de vacanţă a acestei veri: de scris o pagină, două, trei despre cum se pleacă de acasă, cu sau fără perspectiva de a ajunge într-un loc anume, cu sau fără argumente articulate, cu sau fără nădejdi. De scris cum s-a întâmplat. De scris atent, ordonat şi mai cu seamă exact pentru ca ceva din ce ştim să rămână şi să dea rod şi pentru ca în viaţa românească să fie o pată albă mai puţin. De scris cu sentimentul unui arhivar care moaie tocul în cerneală şi trage linie atunci când încă un adevăr s-a gravat caligrafic şi trainic în catastifele eternităţii. Nu pentru a face bilanţ, asta se va întâmplă mai târziu, nu pentru a interpreta, ne priveşte prea îndeaproape, ci pentru a intra în posesiune. În posesiunea a ce? În posesiunea avuţiei negative a plecării, din care rămâne de cumpănit ce poate ieşi bun.

(Lupta, 15 iulie 1988)

Păpădii

Grădina cu statuie, o primăvară numai zumzet. Am intrat în iarbă, în locul de unde se desfac două drumuri. Păpădii mustoase îmi urcă până la piept, galben, viu. E o clipă de bucurie care nu se va mai şterge. În jur zboară, aproape de tot, albine si fluturi, se petrec lucruri de neînţeles. Mama zâmbeşte undeva în faţă.

(Lupta, 15 octombrie 1987)

Lăzile

Când a demisionat, tata şi-a procurat nişte lăzi. Lăzi mari, galben portocalii, de stejar, cu mânere de sfoară groasă, împletită şi cu capac glisant. În ele se făcuse evacuarea fişelor de recensământ şi a materialului statistic al Institutului. În ele ţineau încă funcţionarii în anii de după război ultimul stoc al unor minusculi pesmeţi soldăţeşti din care mi-am mâncat şi eu partea, cu poftă, ori de câte ori tata mă lua cu el la birou.

Şi-a pus apoi în lăzi tot ce era "personal". Scrisori, note de lectură, fotografii, cărţi din biblioteca proprie care, nemaiîncăpând în rafturi acasă, luaseră treptat drumul Institutului şi se întorceau acum să se înghesuie în camera birou unde dormea bunica şi ne făceam lecţiile, cu rândul, noi copiii.

Au urmat luni de atentă triere. O parte din cărţi aveau să rămână sus, la etajul al treilea, unde locuiam. O altă parte urma să fie pusă la subsol, în camera de serviciu. Tata urca şi cobora scările. Lăzile, cu capacul dat la o parte, fuseseră aşezate una peste alta închipuind rafturi. În ele, pe multe rânduri, cărţile erau rostuite cu răbdare.

O vreme, viaţa a curs aşa, cu tata acasă, coborând la subsol ca să citească, lucrând cu bucata pentru planificare şi având, dintr-odată, mai mult timp pentru noi.

Într-o primăvară, camera noastră de serviciu a fost repartizată altcuiva. Lăzile trebuiau scoase de acolo urgent. Tata, împreună cu un prieten, au mutat de dimineaţa până seara târziu cărţi şi hârtii. Le puneau în pivniţă. Le duceau în vrafuri, umpleau apoi ladă de ladă, turnând, peste fiecare nou strat, DDT. Căci în pivniţă riscau să fie şoareci şi gângănii. Lăzile cu cărţi, cu capacul tras, au fost stivuite una peste alta. Jos, acolo unde nu mai era cum ajunge fără a da deoparte totul - pivniţa era mică iar lăzile, cuburi cu laturi de aproape un metru, clădite până la tavan, erau grele - jos, tata aşezase lăzile cu note de lectură, lucrări în curs şi scrisori. Le ţintuise capacul în cuie.

Într-o zi, tata nu s-a mai întors de la bibliotecă, unde pleca în fiecare dimineaţă, zorit, cu hârtie de scris şi un coltuc de pâine neagră. În pivniţă n-a mai intrat nimeni; oricum, chiar înainte de asta, tata nu mai coborâse la cărţi. Când a murit, după un an şi jumătate, am aflat că fusese închis.

Au trecut ani. Lăzile deveniseră prilej de şicane din partea spaţiului locativ: "Ce e în ele? Cărţile miros. Atrag şoareci. Pivniţele nu sunt pentru cărţi". Mama refuza cu îndârjire să deschidă uşa de la boxă. Fratele meu şi cu mine ne uitam uneori, printre stinghiile boxei, la lăzi, atunci când nu curgea apa decât la subsol şi coboram cu canta trimişi de bunica.

Într-o primăvară pivniţele au fost inundate. Împreună cu fratele mezin al tatei şi cu noi, mama a deschis lacătul. Căţăraţi printre lăzi, am scos capacul la cele de sus. Le-am golit şi mutat ajungând la stratul de dedesubt. Şi aşa până la ultimul strat. Nu am deschis toate lăzile. Lemnul, trainic şi gros, nu îngăduise apei să pătrundă. Lăzile bătute în cuie nu le-am desfăcut. În pivniţă mirosea a muced. Am repus cărţile în lăzi, lăzile în stivă, noi copiii am luat sus câte ceva care ne părea citibil. Săptămâni în şir în casă a mirosit a DDT şi am avut guturai. Pivniţa nu a mai fost descuiată decât atunci când, la moartea mamei, a trebuit evacuat apartamentul.

Când am scos la iveală lăzile militare la care nu se umblase de aproape douăzeci de ani, în timp ce desfăceam cuie cu cleştele, un locatar, ofiţer de securitate ieşit la pensie, s-a oprit lângă noi să vadă ce facem şi ne-a spus "Fiţi atenţi, s-ar putea ca înăuntru să fie bombe".

(Lupta, 15 martie 1985)

Amintiri din copilărie

Prima mea întâlnire cu istoria datează, cred, din 1948. Învăţam pe atunci la şcoala care funcţiona pe lângă ambasada Franţei la Bucureşti. La începutul unui nou an şcolar, în pâslari, într-o încăpere proaspăt zugrăvită, am fost, profesoare şi elevi - eleve, cu toţii surprinşi nepregătiţi de evenimente. Ţin minte că directoarea şcolii a intrat de mai multe ori în clasă şi s-a sfătuit cu profesoara noastră; că, subit, am ştiut, nu-mi amintesc cum, că începe o oră de muzică ceva mai neobişnuită. Că am cântat întâi "Alouette, gentille alouette" şi apoi, fără tranziţie, dar cu trei profesoare în loc de una, am început să învăţăm un cântec nou în care două versuri au pricinuit mari nedumeriri tuturor deopotrivă. Versurile erau următoarele: "Pânʼla unu o să piară / Duşmanii poporului". Melodia nu era grea. Dar ceea ce noi nu înţelegeam şi profesoarele nu au fost în măsură să ne spună a fost dacă duşmanii poporului urmau să piară până la ora unu sau până la cel din urmă. După ce am cântat cântecul cel straniu de două sau trei ori, directoarea şcolii a intrat din nou în clasă şi ne-a anunţat că şcoala se desfiinţează. Nu mai ştiu cum s-au întâmplat toate mai târziu. Ştiu doar că mama era îngrijorată de faptul că urma să încep să învăţ limba rusă, că întrucât la şcoala franceză "sărisem" din clasa întâi într-a treia, acum trebuia să dublez clasa pentru a nu mă deosebi de ceilalţi. Intrasem într-un răstimp al complicării.

Un al doilea moment care sparge ceaţa acelor ani suri - tata nu mai e acasă de luni de zile, mama şi bunica ne spun că e undeva la spital şi uneori, noaptea, după percheziţii, stau şi aşază lucrurile la loc pentru ca noi să le găsim cum trebuie dimineaţa - un al doilea moment e cel în care, în clasa de la şcoala la care m-am înscris, s-au făcut pionieri. Ceremonialul e complicat şi solemn, îmbrăcaţi în uniformă, aliniaţi într-o parte a holului şcolii, cu directoare şi profesoare în faţă, asistăm la transferarea festivă a fiecăruia în cealaltă parte a sălii, după ce i se pune la gât cravata şi în piept insigna de pionier şi după ce, dacă îmi aduc aminte bine, cel în cauză înmânează cuiva un angajament frumos scris şi făcut sul. Nu-mi amintesc ordinea în care s-au făcut strigările. Ştiu numai că, la un moment dat, când am priceput că, oricare ar fi fost criteriul utilizat, fusesem omisă, am simţit o vagă îngrijorare. În jur, rândurile se răreau din ce în ce. Toate prietenele erau de acum în faţa mea, încolonate şi cu cravate. În cele din urmă ceremonia s-a încheiat. Rămăsesem, neprimiţi, trei. Îmi amintesc cum nu înţelegeam. Ceilalţi doi copii erau repetenţi şi, în mintea mea de atunci, lucrul justifica pe deplin ceea ce li se întâmpla. Când mă gândeam însă la faptul că în clasă eram printre primii trei sau patru, mi se părea cu neputinţă ca această greşeală să nu fie corectată pe loc. Acasă, lucrul a mirat mai puţin decât mă aşteptam. A doua zi însă am fost chemată la cancelarie şi mi s-a spus să nu mă întristez, că nu am fost făcută pionier nu din cauza mea şi că am să înţeleg mai târziu toate. Din cele ce-mi spuneau mama şi bunica, din ceea ce prindeam, vag, în vorba celor din jur, începeam să mă dumiresc. Era, în lucrurile care se întâmplau, o răsfrângere a faptului că tata se afla departe, la spital.

Un al treilea moment este acela în care, brusc, de la un necunoscut care dispare instantaneu, mama află de moartea tatei. Casa se întunecă parcă mai mult. Mama pleacă la Morgă, se întoarce; l-a văzut pe tata pentru o clipă, apoi uşile i s-au închis în faţă fără ezitări. Ştim că tata a murit, că nu mai este cu noi într-un fel definitiv, dar nu putem s-o credem, nici eu, nici mama, nici bunica. Înmormântare nu are cum să fie, căci tata nu mai e de găsit; cei de la Morgă vor cu orice preţ să afle cum şi de cine a fost înştiinţată mama. Eu decid că lucrurile sunt, de bună seamă, neadevărate, că tata lucrează "la planificare" undeva, în secret, ascuns de toţi şi că ne vom vedea într-o bună zi. Din felul cum mă ascultă s-ar părea că gândul nu îi e străin nici mamei.

(Lupta, 15 iulie 1984)

Urcuş

Locuiam la etajul al treilea, pe Dr. Lister şi umblam des împreună, sudaţi parcă, mama, fratele meu şi cu mine. O familie siameză. Mergeam pe Lipscani la cumpărăturile înţelepte ale anotimpurilor - sandale vara, pantofi butucănoşi toamna, ghete grele de iarnă. Ne duceam la cofetăriile particulare cu cataifuri de pe bulevardul 6 Martie sau la film la grădină. La câte o conferinţă sau lecţie de esperanto la clubul învăţământului. La librărie, în grădina botanică sau la teatru. Uneori în vizită. De câte ori ne înapoiam, în timp ce urcam de sârg treptele multe, înainte de a ajunge la etajul al doilea, mama se oprea. Stătea nemişcată, fără o vorbă, cu umărul stâng uşor lăsat. Noi nu i-o luam înainte. Tăceam. Se auzea, câteodată, ajutător, zumzetul clar al unei albine, zborul izbit în geam al unei muşte toropite, zvon de tacâmuri şi de robinete dinspre ferestrele deschise ale bucătăriilor din blocul vecin. Părea de acum aproape exclusă urnirea din loc.

Încremenită pe treapta care-mi revenise mă întrebam, abia simţit, ce se va întâmpla dacă de data asta mama nu va urca până la capăt. Dacă vom fi descoperiţi pe scară, în jocul apăsător de-a statuile, de către vecini. Minutele treceau lungi. Ne ghiceam şi împărtăşeam istoviri amorţite. Apoi, fără o vorbă, fără să ofteze, tot atât de neaşteptat, mama se încorda şi reîncepea, uşoară, urcuşul.

(Lupta, 1 octombrie 1989)

Patul

O zi în 1951. Toamnă. În casa în care nu vin oaspeţi e forfotă. Mama şi bunica au făcut pregătiri de cu seară. Dimineaţa devreme a apărut fratele tatei. Patul din sârmă împletită cu tăblii albe de metal, împodobite cu siluete albastre de copii cârni a fost demontat şi aşezat în spatele unui dulap. În el dormise până atunci fratele meu.

Mă uit a despărţire prietenoasă la patul din lemn de nuc, galben auriu, pe care îl primisem de la bunicul din Timişoara în anul când m-am dus întâi la şcoală. Bunicul îl pusese pe tren, tăblie de tăblie şi scândură de scândură, toate frumos învelite. Iar noi, acasă, ne strânsesem atenţi în jurul mormanului de pachete pe când tata asambla şi înşuruba pe îndelete, cu plăcere. Fusese un dar măreţ, de care eram încă uluită şi mândră. Înţeleg fără să mi se spună că de acum înainte patul acela iese din stăpânirea mea. Că voi dormi pe divan, alături de mama.

Tata lipseşte de acasă de mai bine de un an. E la spital, undeva pe lângă Timişoara, mi se răspunde când întreb. Mama doarme singură pe divanul pe care e atâta loc. Eu am crescut şi împung cu creştetul şi cu tălpile în tăbliile lucioase. Fratele meu, să nu mai vorbim. Şi el se războieşte în lung şi în lat cu zăbrele şi tăblii care sună la fiecare mişcare. Mama, bunica şi fratele tatei recapitulează monoton. Oricum ai lua-o, e singura soluţie. Mezinul va avea loc de cârmiş în patul de nuc. Mai târziu va trebui cumpărat un pat pentru cea mare. Dar acum, asta e.

Ascult înceţoşat. În schimbările care se plănuiesc, un lucru, pe care îl pândesc încordat, rămâne nevorbit. Unde va dormi tata la întoarcerea de la spital? Cei trei par a-l fi uitat cu desăvârşire tot măsurând şi socotind. Cum e cu putinţă să-l uite mamă, soţie, frate? Cum de nimeni nu se gândeşte şi la locul lui de odihnă? Izbucnesc dureros, deznădăjduit, le strig în tăcerea care se adânceşte, privindu-i în ochii care nu clipesc, tot ce mă uluieşte în meticulozitatea lor nepăsătoare. Apoi părăsesc încăperea şi petrec restul zilei plângând gemut, întretăiat, trădarea la care voi fi părtaş.

A doua zi, dimineaţa, suna la uşă un necunoscut. Aducea veste că tata murise cu o zi înainte în închisoare.

(Lupta, 1 ianuarie 1987)

Un nod în gât

Vorbesc uneori despre un nod în gât până la moarte. În expresia aceasta s-a adăpostit amintirea morţii lui M. Era în ajun, mai avea o zi de trăit. Pe corpul ei, acoperit de răni deschise, îi convinsesem pe doctori să mai facă una, pentru a i se da glucoză, pentru ca inima să-i mai bată. Credeam-doream, credeam şi nu credeam că poate se mai întâmplă o minune. Dar ştiam că minunile nu vin când le chemi şi că ceasul nu le era hărăzit. Îmi aduc aminte de un moment în care înţelegerea tăcută a lucrului care avea să vie s-a strecurat între noi. M. tăcea, cum tăcuse opintit în cursul acelor luni de chin şi de boală. Tăcea, dar mie mi se părea că aud cu claritate, greşesc când spun mi se părea căci auzeam, distinct, puternic, fără sunet un fel de scâncet, mai exact auzeam mişcarea aceea de vaier în gât, durerea aceea de geamăt pe dinăuntru. M. stătea, tăcea şi gemea neauzit, murind neîmpăcată cu o viaţă cu care, avea dreptate, nu aveai cum te împăca. O viaţă nedreaptă murită lucid. O moarte care nu încheia ci continua un chin.

A doua zi, dimineaţa, când m-am dus la spital spre a nu o mai găsi, la morgă, m-am oprit în dreptul unui trup dezgolit a cărui faţă împietrise cu gura deschisă în ţipăt. Mi s-a părut că am recunoscut ţipătul şi am stat aşa, o vreme, lângă trupul altcuiva. Într-un târziu a venit cineva şi m-a dus Ia trupul lui M. Era pe faţă o pace blândă, ocrotitoare, grija de a nu mă speria pe mine cea care luptasem cu atâta spaimă şi încordare cu o moarte grea. Mai târziu, în biserică la Jilava, zâmbetul a dăinuit. Mi s-a părut chiar, la un moment dat, că el devenise sfios şi împăcat. Că faţa recapitula poate clipa bună a unei copilării mie necunoscute. Astfel, grijulie, M. m-a ferit de teamă şi a plecat timid în groapa unui cimitir ciudat, de închisoare şi de sat.

(Lupta, 15 aprilie 1986)

***
Editura Spandugino are plăcerea să vă invite la cele două evenimente de lansare a volumului Fluviul Alfeu sau despre exil şi întoarceri, autor Sanda Golopenţia, ce vor avea loc pe 25 şi 27 mai 2017:

Joi, 25 mai 2017, ora 14:00, în Sala de Lectură a Bibliotecii Facultăţii de Litere (Universitatea din Bucureşti). Alături de autor, vor lua cuvântul: Prof. univ. dr. Liviu Papadima, Prof. univ. dr. Emil Ionescu, Romulus Bucur, Lavinia Spandonide.

Sâmbătă, 27 mai 2017, ora 14:00, la Scena Arena, Pavilion C1, în cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest, Pavilion C1 (Romexpo). Vor vorbi, alături de autor: Doina Jela, Prof. univ. dr. Mircea Martin, Dan C. Mihăilescu, Lavinia Spandonide.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer