Crossover

Locuiesc de când mă ştiu într-o cetate cosmopolită, multiculturală. Sunt înconjurat de tot felul de oameni, de tot felul de clădiri, de tot felul de idei care nu totdeauna sunt limpezi şi clare. Deunăzi, Ioan, fiul nostru cel mic, mă întreabă dacă "noi ne facem cruce în faţa unei biserici catolice". Recunosc, în privinţa formelor exterioare de evlavie (indiferent de loc), sunt mai degrabă minimalist. Excesiv de minimalist. De aceea nu l-am încurajat niciodată să-şi facă cruce în văzul lumii. Chiar mă întrebam când va începe să-şi pună astfel de întrebări. Iar acesta - ştiu bine - e doar începutul. Mi-aş dori să descopere - el, pentru sine, în libertate - firescul apropierii de "semnele Împărăţiei" care nu e altceva decât pace şi bucurie.

Prin tramvai se întâmplă să mai văd pe unii făcându-şi trei cruci ortodoxe în dreptul catedralei mitropolitane şi, câteva clipe mai târziu, o cruce romano-catolică în dreptul bisericii piariste. Pentru ei e mai sănătos aşa: şi cu unii şi cu alţii. Pe de altă parte, dacă ne luăm după aparenţe, în Banat şi Transilvania nici nu există prea multe biserici ortodoxe care să păstreze arhitectura bizantină şi pe care să le recunoşti ca atare de la distanţă. Ca urmare a împrejurărilor istorice de veacuri, majoritatea lăcaşurilor de cult au fost înălţate aici după canoanele post-bizantine, baroce, gotice. Nu mai vorbesc de împodobirea - în interior - cu tablouri şi fresce religioase care au înlocuit icoanele bizantine, de cântările religioase care au înlocuit muzica psaltică. Şi totuşi, în multe biserici bănăţene şi transilvane cu arhitectură barocă se slujeşte după rânduiala ortodoxă. Semnele exterioare, iată, pot crea confuzie. Soljeniţîn: "Unde e linia despărţitoare între bine şi rău? În inima omului." Care este atunci forma ideală de închinare? Poate gestul Călăuzei din Stalker, atunci când îi lasă câteva minute singuri pe Scriitor şi Profesor pentru a îngenunchia şi a se lipi într-o comuniune tainică de pământul Zonei în care (suntem într-o lume "post-creştină") se găseşte o clădire abandonată, în ruină, foarte asemenea unei biserici.


Apropo de Tarkovski. Ajuns în Italia pentru a filma Nostalghia şi Tempo di viaggio, regizorul Călăuzei mărturisea (în al său Jurnal, în Sculpting in Time) că, oricât încercase, nu se putea ruga într-o biserică catolică. (La fel de stingher se simte şi alter ego-ul său din Nostalghia, care-i spune Eugeniei că nu doreşte să intre într-o biserică romano-catolică după ce călătorise o zi întreagă pentru a o găsi.) Dar tot el avea să scrie despre epifania trăită într-o biserică romano-catolică, în care cu greu s-a hotărât să intre, atunci când - spre marea lui bucurie - a găsit acolo o copie a vestitei icoane ortodoxe cu Maica Domnului şi pruncul Iisus de la Vladimir, atât de dragă lui. Nu ştiu dacă şi-a făcut cruce în faţa icoanei, dar îmi place să cred că strălucirea din ochi pe care o va fi avut când a descoperit-o, era cinstirea supremă pe care i-o putea aduce...