Cartea de faţă expune - adică, pentru că nu o spune, ascunde - o operaţie, mai mult decît o operă: o formulă.
Cartea de faţă este nu doar o nouă carte, ci, tocmai pentru că se compune din re-editări, o carte nouă, care este intitulată Opera poetică, dar care la fel de bine s-ar fi putut intitula Etica sau Maşina, de exemplu. Sau Procedeul, Tehnica, Arta. O artă.
Opera într-o carte nu este decît o carte dintr-o operă. Care sînt deci locul şi situaţia acestei cărţi?
Această carte re-ia, ia din nou, (ca) de la început, deci nu este o simplă reeditare: nu repetă decît la anumite niveluri şi din anumite puncte de vedere, niciodată aceleaşi, omogen, ediţiile (editările) anterioare, pe care, prin urmare, nu le anulează, acestea păstrîndu-şi singularităţile şi trebuind să fie consultate, aşadar, separat.
Cartea de faţă combină criterii diferite de (re-)editare, fiind, deci, o carte/ediţie singulară: o ediţie de ediţii. Eu întotdeauna mi-am editat, nu doar publicat, scrisul, toate cărţile mele sînt ediţii. Editarea - sau, în limbajul artelor vizuale, "curatorierea" sau "curarea" pentru expunere - nu se adaugă exterior şi ulterior scrisului, ci, pentru mine cel puţin, face parte din scris: a scrie înseamnă (şi) a te edita. Nimic nu se publică - şi nici măcar nu se scrie - pur şi simplu. A scrie înseamnă a publica (a te face public, a te naşte) - şi a edita. Ediţie de ediţii, Opera poetică este la rîndul ei o ediţie aparte, una dintre mai multele posibile, cu particularităţile ei. Ea reprezintă starea actuală a corpusului asumat poetic.
Ea se compune din unsprezece părţi, care nu toate sînt cărţi. Am debutat serial, sacadat, amestecat şi incomplet, în rafală, de trei ori, de două ori colectiv mai înainte de a fi izbutit individual (deşi parţial), astfel încît reluarea, revenirea, (re-)editarea şi combinarea, cuprinderea în colective elective sau de circumstanţă nu constituie doar un destin exterior, un fatum, ci o matrice asumată (aşa cum trebuie să-ţi asumi conştient inconştientul, întotdeauna exterior: altul şi ceilalţi) a scrisului meu.
[...]
Nu există limite, nu există decît frica noastră de a trece în altceva, de a ne traduce/a ne lăsa traduşi, de a merge mai departe devenind străinii altei lumi, străinii unor lumi străine, adică de a ne bucura de darul bogăţiei, preferînd sărăcia (şi industriozitatea derivată) a stării pe loc în locul datoriei de a inventa moduri de cheltuire, arte ale consumului, singura artă.
Poezia nu cunoaşte străini, tocmai de aceea poţi s-o înstrăinezi. Iar legarea Cuvîntului de Imagine este însăşi salvarea apocaliptică: verbul care aduce chipul lucrurilor.
Poţi să înstrăinezi poezia, dar nu poţi ieşi din ea. Tocmai de aceea trebuie s-o duci pînă acolo unde nu o mai poate recunoaşte - şi para - nimeni.
Depozitare, arhivare, transmitere.
Voce, ritm, suflu. Scandare. Ritmare. Încercare de imanenţă, de ieşire din tragica iluzie a dorinţei de transcendenţă.
Apuc să strîng.
Pentru că niciodată nu voi putea să le fiu cu adevărat recunoscător acelor unici care mă susţin.
POST-SCRIPTUM
Carte a cărţilor (mele de poezie), cuprinzîndu-le dar şi adăugîndu-li-se, volumul Opera poetică este un poem epic, adică o dramă.
Mulţumită şi criticii, această carte ar trebui prin urmare citită nu (doar) ca o ediţie, ci, repet pentru a încheia, poate în primul rînd ca o carte în sine, prin care scrisul meu descrie probabil - făcîndu-le să devină sensibile - trecerea, saltul spre un epic nebănuit, greu situabil, spre o epopee (tectonică?) a nu ştiu cui, dar plină de aventuri şi de învăţăminte.
O epopee sau un ritual, o lecţie (nu întîmplător, obsesia Manualului): am fost scos şi am ieşit din materie de iluzia (capcană a istoriei) posibilităţii transcenderii ei instrumentale, iar acum încerc să reintru, pentru a supravieţui, la loc în materie, sămi re-dau materia, transformînd însă totul în materie.
Vă propun această soluţie. De aici voi pleca. De aici voi pleca.