Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La cioace cu îngerul meu


Radu Părpăuţă

29.05.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mi-e al dracului de ciudă că nu pot să ţi-l descriu cum trebuie. Era frumos, blonziu, cu ochi albaştri, apoşi, cam ca Nichita Stănescu cînd era beat, adică mai totdeauna. Însă era firav, mult mai subţiratic, mai puţin carnal. Semăna mai degrabă cu Eminescu, aşa cum îl reprezintă pictorii sau sculptorii, ca să sugereze serenitatea Poetului - cu togi, cu falduri şi pliuri, pururi tînăr înfăşurat în manta-i, chestii de astea. Ştii, cum făcea Sabin Bălaşa (îţi aminteşti, olteanul ăla isteţ) cînd îl picta pe Ceauşeasca: plutind pe nori azurii, cu fusta prinsă-n stele. Că şi ăsta arăta cam fătălău: slăbuţ, cu părul drept, lins, cu nişte plete de pianist ftizic şi cu ochii ăia apoşi, glauci.

Cum ţi-am spus, haina de pe el, dacă pot să-i spun haină, era ciudată rău. Să-i spun togă? Să-i spun hiton, acel strai pe care, spun savanţii, îl purta Hristos? Avea un fel de sutană albăstrie, care stătea ca pe un cuier, plină de pliuri, pliseuri şi alte încreţituri, cum să le mai zic, un fel de zbîrcituri ale eternului, dacă îţi poţi închipui aşa ceva. Dar sutana asta îţi stîrnea şi rîsul, dar un rîs albastru, care te strîngea în spate. Am spus "albăstrie", dar adevărul adevărat este că simulacrul ăsta de sutană îşi schimba mereu nuanţele în timp ce fîlfîia pe trupul lui sfrijit. Semăna cu îmbrăcămintea high-tech pentru staruri, acele rochii "cameleon" cu senzori, care-şi schimbă culoarea în funcţie de dispoziţia persoanei.

Bun! S-a apropiat de mine fîlfîindu-şi albastru-oranj-grejul anteriu, că mi-a stat mintea în loc, şi s-a aşezat pe bancă. Eram lîngă podul Trancu, pe una din cele două bănci aşezate chiar pe malul multpuţiciosului rîu Bahlui, dar, sigur, orice apă, oricît de mizerabilă, te face în mod inevitabil să meditezi. N-am Sena sau Marea Egee la picioarele mele. Aşa că mintea mă ducea la trecerea timpului şi la vorba grecului ăluia despre panta rea, a lucrurilor adică, etîcî.

Eram speriat, fiindcă orice minune trezeşte în tine frica. Cărţile sfinte spun că teama e însoţită de bucurie, dar eu nu simţeam bucurie. Eram speriat ca de bombe, zic, de această arătare, dar m-am abţinut. Am continuat să-mi fac unele însemnări în carneţel, deşi la ora aceea numai un nebun poate face aşa ceva - era dis-de-dimineaţă, se îngîna ziua cu noaptea.
- Ciao! Scrii? îmi zice, întorcînd spre mine nişte priviri cumva nehotărîte şi evazive. Uite aşa, tam-nesam, bădărăneşte, de parcă ne-am fi cunoscut de-o viaţă.
- Şi ce te interesează, mă rog? ridic tonul.
- Sînt îngerul tău, zice el cu o voce parcă nu din gură. Gura mi s-a părut că o ţinea închisă, încleştată chiar, iar vocea venea de undeva din spate.

Îţi închipui, am rămas tablou. Încercam să apreciez: E beat? Îşi bate joc? Dar el face:
- Talentul scrisului vine din slăbiciune.
- Du-te, băăă! Eu scriu din...

Dar mi-am dat seama că nu ştiu pentru ce scriu. Pentru cine scriu eu? Pentru cititori? Aiurea! Măcar sergentul Zamă, cînd îi scrie o poezea gagicii lui, are o ţintă sigură. Dar eu? Pentru glorie? Sigur că aş vrea să fiu glorios, dar nu ăsta e motivul pentru care m-am apucat de scris şi nu, de pildă, de făcut bani. Nu m-aş pricepe să-i fac nici cu toporul.

Aşa că am întors-o ca la Ploieşti:
- Eu scriu c-aşa vrea muşchii mei.
- Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine.
- Ceee?
- Stă scris: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea mea se desăvîrşeşte în slăbiciune.

Aaa, mi-am zis, trebuie să fie vreun penticostal sau unul de felul ăsta, spilcuiţi care umblă la patru ace să facă partizani, adepţi, cum se cheamă... să convertească.
- Nu mă convertesc, omule, că nu prea am ce converti. Lasă-mă dracului! Sînt cam mahmur, iar în starea asta devin irascibil. Vezi să n-o iei la bot. Hai, tunde-o!

Iar el, cu fustalăul devenit brusc roşu-roşu, îmi răspunde:
- Pricepe odată, boule: Mahmureala e un spaţiu în care te poţi întîlni cu lumea cea adevărată.

Rămîn ca-n tramvai! În timpul ăsta sutana "îngerului" îşi schimba culorile ameţitor.
- Boule? Aşa vorbiţi voi, înjerii?
- Păi, dacă mă omorîţi cu prostia voastră? Pricepe şi tu, boule! Dacă fiecare omuleţ din lumea asta ar fi cum eşti tu acuma...
- Mahmur adică?
- Da. Dacă fiecare omuleţ din lumea asta ar fi liniştit şi fricos, blînd ca un mieluşel, nesigur de sine, ce bine ar fi! S-ar putea da o lovitură de moarte ăstora - pragmaticilor, temeinicilor, eficacilor, aliniatorilor şi atît de grosolanilor. Of!
- Adică recomanzi să fiu mahmur, să fim o lume de mahmuri?
- Nu fi stupid, domnule, nu recomand aşa ceva. Dar e un început pentru ceea ce ar trebui să fiţi (o vreme meditează). Ca şi starea cînd eşti bolnav. Nu înţelegi de ce este trimisă starea asta? E tot o slăbiciune, o nesiguranţă menită să te îndoieşti de temeinicia locului tău pe lume. E o pierdere, ca să treci la o împlinire nouă. Îţi aminteşti cînd, pînă şi după un simplu guturai, te trezeşti într-o bună dimineaţă sănătos. Cît de bucuros eşti! Din păcate, voi, oamenii, uitaţi repede chestia asta. O boală mai serioasă ne pune organismul şi spiritul la încercare. Este o perturbare prin care poţi dobîndi o complexitate superioară.
- Vorbe! Dar cancerul sau alte boli fatale? Nu te apucă disperarea?
- Dacă te gîndeşti bine, vei ajunge la concluzia că din cînd în cînd trebuie să te laşi pradă disperării. Cîtă fericire este acolo unde pîndeşte nefericirea! Mintea ta, care sare ca o biată lăcustă de la cauză la efect, nu se poate pune cu Pronia divină. Aşa e situaţia cu cancerul. Sînt mii şi mii de cauze şi efecte providenţiale.
- Dar răul... răul ăsta. Binele există, nu zic nu, dar înclin să cred că binele nu prea are posibilitatea să se manifeste din cauza răului.
- Drăguţule, răul nu are existenţă proprie, deşi este o realitate.
- Non videre sed esse, am făcut-o şi eu pe-a deşteptul.

Nu m-a luat în seamă:
- Aşadar, lipsa binelui poartă numele de rău, deci el este o lipsă în existenţă. Aşa cum şi răutatea nu are subzistenţă adică substanţă proprie, ea vine după aceea, din cauza rănilor sufletului.
- Totuşi, mi-este al dracului de greu să accept realitatea răului, cum zici tu. Nu pot să întorc spatele epocii în care trăiesc. Mă simt fratern cu oamenii de azi.
- Prost mai eşti! Te ştiam mai... Adică te simţi fratern cu politicienii ăştia stupizi, cu vedetuţele astea buzoase...
- Nu, mă simt frate cu oamenii simpli, ca să zic aşa.
- Băăă! Nu există oameni simpli, toţi sînt atît de complicaţi! Şi pe urmă: Adică eşti frate cu ăia de desfundă canalele, cu pruncucigaşele, cu cei de la asigurări sau de la pompe funebre, cu ţiganii care ţi se cacă-n prag. Pfui!
- Păi, tu nu eşti cu iubirea aproapelui?
- Nu lua lucrurile în litera lor. Cînd nu aveţi nimic de făcut, voi, oamenii, vă apucaţi să clamaţi lucrurile mari: iubirea aproapelui, patria, bla-bla-bla! (Sutana începu iar să pîlpîie - semn de nervozitate.) Nu ştiţi să rîdeţi, mă! Aţi uitat! E drept, de tine nu am a mă plînge în privinţa asta. Spune Pascal în Provinciala a unsprezecea că luarea în rîs este singura în măsură să-i facă pe oameni să se întoarcă din rătăcirile lor, fiind, în acelaşi timp, un act de dreptate. Faptele celor ce au apucat-o pe drumuri greşite sînt demne de rîs, din cauza vanităţii lor. Întîiul hohot de rîs, scrie tot Pascal, răsună din chiar gura lui Dumnezeu în Grădina Raiului, cînd vede că omul a căzut pradă ispitei groteşti şi iluzorii de a deveni el însuşi Dumnezeu. Şi, adaugă Pascal cam aşa: După Scripturi, drept pedeapsă Domnul îl hărăzise morţii, iar după ce l-a redus la această mizerabilă condiţie, în urma păcatului săvîrşit, şi-a bătut joc de el, arătîndu-l în nemernicia lui, cu vorbe de rîs: «Iată omul, care a devenit asemenea unuia dintre noi!»: Ecce Adam quasi unus ex nobis: ceea ce reprezintă o ironie sîngeroasă şi sensibilă cu care Domnul îl împunge agil pe Adam. Ironia sîngeroasă şi sensibilă este unica trudă de la care poţi aştepta astăzi puţină speranţă. Pentru că e sîngeroasă. Pentru că e sensibilă.
- Bine, cu rîsul m-am prins şi încerc să mă ţin aproape de el.
- Bravo! Numai aliniatorii farisei la dogme nu rîd, nu pot rîde. Şi vor să facă şi pe ceilalţi să nu rîdă. Rîdeţi, mă, rîdeţi - deplasat, neconform, impertinent; neconsensual, nepotrivit. Ai auzit că-n America eşti exmatriculat pentru "rîs într-o manieră nepotrivită"? Păi, rîsul adevărat e întotdeauna "nepotrivit". Aşa că rîde sănătos, furtunos, zguduit, din diafragmă, cum numai oamenii cu adevărat fericiţi sau băuţi pot rîde.
- Înţeleg. Totuşi, lumea asta e tare contradictorie, zic.
- Şi te miră? Mai important este că chipul acestei lumi trece. Lucrurile curg rău pe planeta voastră. Sînteţi cocoşaţi de superstiţia democraţiei, o democraţie tot mai plină de chingi. Ce lume? O lume globalitoantă şi ganglionară, care îşi autoimpune benevol şi malign, în marş triumfal, bariere restrictive... Tu să-ţi vezi de scrisul tău. Caută, pe cît posibil, să nu fii afectat de insipidele probleme materiale specifice lumii moderne. Trăieşte la minim din acest punct de vedere şi cultivă-ţi înclinaţiile.
- În definitiv ce vrei? îl întreb puţin iritat de atîta "morală".
- Tu ce vrei? îmi răspunde cu un rictus crispat.

Schimb discuţia:
- Cad în deşertăciune.
- Toţi cădem în deşertăciune. Uite şi eu! Mă socoteam sărac cu duhul, nu mă îngrijoram de nimic, ce-i în guşă şi-n căpuşă. Asta pînă mi-am luat o bicicletă.

Am zîmbit:
- Cum ştii tu să le mai suceşti, dar...
- Scrie... scrie. Senza paura! Cum ţi-a zis şi Brumaru.
- O ştii şi pe asta?
- Păi! Trebuie să înţelegi că literatura ta e manifestarea unei dorinţe, nu istoria unui fapt, cum a zis Orbilă ăla.
- Cine? Homer?
- Borges... Şi voiam să-ţi mai spun ceva important. Foarte important. Atît de important că am uitat. Tanti auguri!

Mi s-a pus un fel de scoarţă pe ochi, cum scrie la cărţile sfinte, iar în această pîclă nu l-am mai văzut. Parcă l-am zărit totuşi cum se înălţa uşor, umflîndu-şi sutana ca un dirijabil în derivă; sau ca o meduză pulsînd în străvezimea zorilor. În urma lui a rămas o aromă de ceară topită şi de aripi arse. Sau poate că mirosurile veneau de la atelierele din apropiere.

În mod paradoxal, nimeni nu a acordat nici o atenţie discuţiei noastre, pare că nimeni n-a văzut sutana multicoloră.

Negura nopţii se ridica şi dimineaţa era tot mai frumoasă. Oraşul căpăta un şarm aparte, deşi îndoielnic, tulbure ca apa Bahluviumului meu. În revărsatul zorilor a început să cadă o ploaie măruntă, liniştită şi eliberatoare. Mă simţeam uşor, ca şi cum aş fi fost prădat de toate lucrurile şi nu aş mai fi avut nici o grijă. Doar bucurie.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer