21.02.2003
Radu Pavel Gheo: Domnule Olăreanu, criticii şi istoricii literari v-au plasat în cadrul aşa-numitei Şcoli de la Tîrgovişte, alături de Mircea Horia Simionescu, de Tudor Ţopa, de Radu Petrescu. Vă simţiţi afin cu această - să zicem - mişcare sau tendinţă din literatura română?

Costache Olăreanu: Bineînţeles că mă simt afin. Iar această sintagmă, "Şcoala de la Tîrgovişte ", a fost inventată - ca să zicem aşa - de criticul Dan Culcer, care, în revista "Vatra " sau "Steaua " (nu mai ţin minte exact). Acum vreo 30 de ani, vorbind de tradiţia grupurilor literare de la noi, el pomenea de Cercul de la Sibiu şi spunea că şi în momentul de faţă se conturează un grup literar cu obîrşia la Tîrgovişte, grup format din... şi înşira nişte nume de scriitori. Pesemne că sintagma a plăcut, pentru că foarte mulţi critici şi istorici literari au început s-o folosească, ajungînd chiar la saţietate cu această formulă care, sincer să fiu, ne şi nemulţumeşte pe noi, membrii aşa-zisei Şcoli de la Tîrgovişte. De pildă de multe ori eu personal, cînd mă întîlnesc cu diverse persoane şi-mi spun numele, replica lor este "Aa, Şcoala de la Tîrgovişte! ". Chit că respectiva persoană n-a citit nimic scris de mine. Dar, mă rog, cam asta am ajuns: un fel de firmă.

R.P.G.: De ce Şcoala de la Tîrgovişte? De ce nu "grupul" sau "mişcarea"?

C.O.: Da, se spune şi "grupul "... iniţial chiar am fost numiţi Grupul de la Tîrgovişte, pe urmă Şcoala de la Tîrgovişte, pentru că eram cîţiva adolescenţi - adică eu, Radu Petrescu şi Mircea Horia Simionescu - care începusem să scriem din adolescenţă. Am început cu poezie, am făcut şi nişte reviste-manuscris într-un singur exemplar... Fiecare din noi avea revista sa. Şi, împrumutîndu-ne aceste reviste, citindu-ne unii pe alţii, corespondînd în felul ăsta între noi, am reuşit să alcătuim un grup de tineri literaţi, mai puţin cu gînduri de publicare cît de exersare, de caligrafiere - ca să zic aşa - pe hîrtie. Am început, cum am spus, cu poezie, pe urmă am trecut la proză şi am rămas la proză. Şcoala noastră... mă rog, aşa-zisa Şcoală, este una de proză, nu de poezie sau de teatru.

R.P.G.: Criticii literari au remarcat - şi probabil nu era foarte greu - că în acea perioadă dumneavoastră căutaţi un fel de refugiu în literatură. Majoritatea comentariilor critice vorbesc despre un gen de bibliomanie, cu referinţe literare sau metaliterare, scriere despre scriere...

C.O.: Nu. Uitaţi ce s-a întîmplat: noi ne-am dat seama foarte repede de inaderenţa noastră la regimul respectiv. Sigur că într-o vreme, ca orice tînăr scriitor, am fi vrut şi noi să publicăm şi am fi putut s-o facem la 18, 19, 20 de ani. Aveam deja nişte producţii... Însă inaderenţa la acel regim ne-a făcut să ne amînăm debutul. A existat chiar un anumit plan. Aveam noi trei, adică eu, Mircea Horia Simionescu şi Radu Petrescu, vreo 17 ani sau cam aşa ceva cînd ne-am luat un fel de angajament: de a nu debuta decît după 40 de ani. Şi poate mai puţin voinţa noastră cît condiţiile sociale ne-au îndeplinit această dorinţă. Într-adevăr noi trei, ca şi ceilalţi membri ai grupului nostru, am debutat cu toţii după 40 de ani. Unii critici au văzut în asta un fel de exigenţă faţă de propriul nostru scris. Nu. Pot să vă spun foarte sincer că am fi vrut să publicăm la 17, 18, la 20 de ani, dar...

R.P.G.: Trebuia să faceţi unele concesii.

C.O.: Da. N-am vrut sub nici o formă să ne sacrificăm astfel. Ana Blandiana se întreba o dată: "Ce e mai bine, să stai deoparte şi să nu scrii sau să te lupţi cu cenzura? ", dînd de înţeles că totuşi e mai bine să publici, să te lupţi cu cenzura. Da, e-adevărat. În cazul în care eşti un scriitor format, un autor cu o operă în spate, da, merită să lupţi pentru creaţia ta. Dar ca să debutezi luptîndu-te cu cenzura... mi s-a părut neproductiv şi nesincer. Nefuncţional.

R.P.G.: Totuşi scrierile dumneavoastră -şi mai mult, poate, cele ale lui Mircea Horia Simionescu- au rămas centrate pe tema jocului cu ficţiunea. O mulţime din titlurile cărţilor pe care le-aţi publicat au trimitere la literatură, la arta scrisului: Cu cărţile pe iarbă, Ficţiune şi infanterie, chiar şi Ucenic la clasici, care este propriu-zis un jurnal...

C.O.: Da, fiecare din noi are specificul lui. Orice cititor imparţial îşi dă seama că o pagină scrisă de Mircea Horia Simionescu nu seamănă cu una scrisă de Radu Petrescu. Sau una scrisă de Radu Petrescu nu va semăna cu una scrisă de mine. Dar acest spirit ludic - ca să-i spunem aşa - e predominant în scrierile noastre, ale tuturor. Poate face parte din nevoia de joc, poate a fost cumva produsă şi de nevoia de a folosi fabula, alegoria, de a "fenta " într-un fel sau altul vigilenţa sistemului.

R.P.G.: Deşi, cînd se vorbeşte din perspectiva istoriei literaturii, sînteţi grupaţi sub aceeaşi etichetă -"Şcoala de la Tîrgovişte"-, atunci cînd se analizează creaţia literară propriu-zisă nu se fac trimiteri de la unul la altul din membrii Şcolii. Dar a existat şi această latură comună de care aţi amintit. Este ea o formă de evadare din realitate, de evaziune în lumea literaturii, a autorilor clasici?

C.O.: Se poate da un exemplu. Fiecare din noi a scris cîte o carte despre cum se scrie un roman: Radu Petrescu - Ce se vede (un roman al său), Mircea Horia Simionescu - Nesfîrşitele primejdii, eu - Ficţiune şi infanterie. Altminteri compoziţia romanului Matei Iliescu al lui Radu Petrescu este unică. Nu există în toată literatura română un mod de compunere atît de flaubertian al unui roman. Aşa cum fantezia debordantă a lui Mircea Horia Simionescu din Dicţionarul onomastic (în Bibliografia generală), nu o mai întîlneşti în altă parte. Precizia frazării din textele lui Tudor Ţopa, din Încercarea scriitorului de pildă, iarăşi n-o găseşti nici la mine, nici la alţii. Amestecul de paseism şi lirism, care se găseşte la mine şi care mi se trage din originea mea moldovenească, placat pe un stil mai alert, care este stilul muntenilor... toate astea fac ca fiecare din lucrările noastre să aibă un anumit specific.

R.P.G.: Într-un alt interviu aţi afirmat că nu puteţi să nu fiţi scriitor, fiindcă nu ştiţi să faceţi altceva. Exprimîndu-vă metaforic, spuneaţi că scrieţi literatură aşa cum albina face miere.

C.O.: Era o exagerare din partea mea. Ştiu de pildă să scot cărţi, dovadă că de aproape doi ani sînt directorul unei edituri (n.rep. - Editura Fundaţiei Culturale Române). Asta probează faptul că am sau aş putea să am şi alte calităţi decît cele de autor de cărţi. Nu pot să-mi dau seama. Cînd eram mic, mic de tot, vroiam să mă fac birjar, era vremea trăsurilor în oraşul de provincie în care am trăit. Pe urmă pompier, sergent de stradă, brutar, cofetar... şi am ajuns la meseria aceasta de scriitor, care e, într-un fel, tot o meserie de brutar, fiindcă nu e nici o deosebire între a scoate pîini şi a scoate cărţi.

(Interviu realizat la "Zilele Convorbiri literare", Iaşi, 1999)


0 comentarii

Publicitate

Sus