Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Din nou la Londra (II)


Augustin Ioan

30.05.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Scriu aceste rânduri după atentatul de la Manchester, pentru că mi-am amintit, cu acest prilej, de lucrurile cele mai frapante văzute în vizita prilejuită de conferinţa şi expoziţia de 10 Mai 2017 la ICR Londra. Ele aveau drept cauză celălalt atentat, de pe podul de lângă Big Ben, dar, probabil, vor fi întărite cu acest nou, trist prilej. Este vorba despre aerul de cetate asediată pe care l-a căpătat capitala britanică. Intrările în parcurile mari se face pe sub un soi de... arc de triumf din oţel, ţinut în poziţie de mari contragreutăţi betonate, cât acelea pentru macarale. Trotuarele sunt despărţite de şosea prin propriul sistem defensiv. Oricum, parcurile londoneze sunt împrejmuite cu garduri şi au program de funcţionare; majoritatea sunt proprietate privată (colectivă): te poţi folosi de ele, dar în condiţiile puse de proprietari în strict în timpul programului de funcţionare; cu alte cuvinte, ele nu sunt spaţii publice în înţelesul de dicţionar al acestor termeni reuniţi. Acum, accesul altcuiva decât al pietonilor şi al bicicliştilor va fi şi mai restricţionat decât era, oricum. Zona fostului atentat, din proximitatea Parlamentului, este ca şi asediată şi, deci este apărată în consecinţă.

Îmi amintesc că, acum vreo cinci ani, am fost la Tilburg la o conferinţă, era a treia oară când mergeam. Primăriile a cinci oraşe, dintre care şi Tilburg, au decis un program pe patruzeci de ani (!), la sfârşitul căruia să se fi unit într-o metropolă numită Brabantstadt. Nu e singura iniţiativă europeană de acest fel, câteva sunt chiar transfrontaliere. Mi se pare un proiect excepţional, fie şi numai pentru durata lui, care presupune ca mai mult de o generaţie cinci oraşe olandeze să facă un acelaşi, obstinat lucru. La noi un acelaşi oraş nu poate face un singur lucru până la capăt patru ani, necum patruzeci, ca să nu mai vorbim de cinci... În fine, întâlnirile aveau drept scop culegerea de concepte din urbanologia contemporană, care să fie rumegate şi aplicate. Nu eram primul care vorbeam despre violenţa contemporană cu care spaţiul public occidental, iudeo-creştino-european-american, a devenit ţinta atentatelor. Locurile care strâng oamenii laolaltă sunt inimi ale oraşelor acestora. Nu zic că e singura forma de a gândi oraşe, dar această formă, consacrată, de a locui împreună cu celălalt, de a experia alteritatea pe viu, este acum şi va mai fi mult, locul atentatelor teroriste. Locurile unde ne întâlnim spre a ne cunoaşte, bucura unii de alţii, schimba opinii sau bunuri, fie ele şi simbolice, de la terasă la stadion şi de la piaţă publică la piaţă de mărfuri, vor fi ţinte predilecte. Olandezii mei au zâmbit condescendent, dar politicos. A doua zi, ce să vezi? Poliţia taman ce dejucase un atentat potenţial la Amsterdam. Au venit ai mei cu nişte feţe lungi la conferinţă, ba unul m-a şi întrebat de unde ştiam că...

Prin urmare, asta va fi şi soarta spaţiilor publice britanice, mă tem. Atâta doar că utilizatorii lor autohtoni sunt descendenţii celor care stăteau la coadă să intre în adăposturile antiaeriene pe când Luftwaffe bombarda Londra, deci tăria de caracter (expresie a inteligenţei emoţionale), dacă a devenit trăsătură moştenită în ADN, nu se va pierde cu una-cu două. Şi totuşi, scenele văzute la televizor nu sunt foarte încurajatoare: copii panicaţi, isterizaţi, călcând literalmente peste cel dinainte spre a ieşi primii din capcana care devenise arena de concert... Nu toţi europenii au maturitatea emoţională a cetăţenilor israelieni, care dorm, tineri fiind, cu automatul sub pernă; dimpotrivă, noi am desfiinţat serviciul militar obligatoriu, care juca măcar acest rol, de ritual de maturitate emoţională pentru tineri, dacă nimic altceva. Nu se face nici măcar serviciu public obligatoriu, zece luni daţi patriei şi societăţii în care trăieşti, în care să înveţi, la vârsta optimă pentru educaţie, că există bătrâni care trebuie ajutaţi, copii (chiar congeneri) care trebuie îngrijiţi, evenimente colective care necesită compasiune, solidaritate şi că există nu doar distracţie, ci şi lacrimi, dar că răsplata pentru lacrimi este mai reconfortantă decât cea pentru distracţie şi behăială...






 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer