Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Încep orice rol cu aceeaşi matematică - 10 pentru FILM la TIFF, 2017


Cristina Rusiecki, un interviu cu Anca Loghin

01.06.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De regulă, foc de vorbăreaţă, gata să-şi apere ideile cu încăpăţânare şi să polemizeze oricât; acum mai mult tace şi râde decât vorbeşte. Când deschide gura, îi recunosc răguşeala aia plăcută care mă atrage ca magnetul, energia şi şirul de gânduri plin de viaţă ce o fac pe actriţa de la Teatrul Naţional din Tg. Mureş o interlocutoare atât de interesantă.


(foto: Adi Bulboacă, TIFF 2017)

Cristina Rusiecki: Când ai decis că te faci actriţă?
Anca Loghin: Fiind instrumentist la Filarmonică, tata avea mulţi prieteni actori. Veneau la noi tot timpul, deci am fost în lumea asta de mică. Am vrut să fac balet, dar ai mei nu m-au lăsat să plec la Cluj, în clasa a cincea, la şcoala de balet.

C.R.: Ţi-a părut rău?
A.L.: Da, dar aşa s-a nimerit. Adevărul este că o perioadă toată lumea mi-a spus că e groaznic să mă fac actriţă. Mama mi-a zis să fac o meserie practică şi apoi, dacă tot o să mai vreau să fiu actriţă, fac ce vreau.

C.R.: Cum ar fi... ce meserie?
A.L.: Nu ştiu, avea aşteptări mai pragmatice de la mine, că eram bună şi la matematică. Am dezamăgit-o. Până la urmă, am dat tot la Teatru. Aş fi făcut Psihologie dacă nu dădeam la Teatru.

C.R.: Între timp i-a trecut supărarea?
A.L.: Da, i-a trecut, ce să mai zică...

C.R.: Ai regretat vreun moment că ai ales meseria asta?
A.L.: Încă nu. Că am ales-o, niciodată. Dar uneori mai am momente de slăbiciune în care zic "mamă, nu sunt destul de bună, poate trebuia să fac şi altceva..." Dar îmi trec repede.

C.R.: Când ai asemenea momente, ce te remontează?
A.L.: Faptul că am tot timpul spectacole. Când urc pe scenă, le las pe toate deoparte. Apoi, am alte întâlniri, alte repetiţii. Şi, dacă reuşeşti să construieşti mediul ăla în care poţi crea şi poţi să o iei de la capăt cu o parte interesantă... Mai este faptul că nu mă gândesc la succes. Uite, acesta este primul interviu din viaţa mea.

C.R.: Dacă nu te gândeşti la succes, atunci la ce te gândeşti?
A.L.: La muncă şi la faptul că fac ceea ce-mi place.

C.R.: Îţi mai place să joci?
A.L.: Da, foarte mult.

C.R.: Câţi ani de scenă ai deja?
A.L.: 14. Şi, cu facultatea, 18 ani deja. Mi-a plăcut totdeauna să joc, mai ales că am avut norocul să întâlnesc şi oameni cu care îmi place să lucrez, să construim împreună. Îmi place mult să discut, să mă gândesc la personajul pe care îl am de jucat şi la piesa respectivă din mai multe puncte de vedere. Îmi plac regizorii alături de care fac muncă de cercetare. Perioada de repetiţii este preferata mea.

C.R.: Pentru că de fiecare dată joci alt personaj sau pentru că de fiecare dată îţi actualizezi altă faţetă din tine? Personajul te ajută să te descoperi?
A.L.: Te şi descoperi: te gândeşti cum este acel personaj şi, prin ceea ce găseşti, îţi fixezi nişte ţinte. Scoţi din tine nişte chestii şi încerci să le ţii în frâu pe celelalte. Asta se referă şi la gesturi. Dacă te gândeşti că un personaj nu ar face anumite gesturi şi tu le faci, trebuie să ţi le opreşti, să-ţi impui să nu le mai faci. În acelaşi timp, scoţi din tine părţi pe care nu le foloseşti în viaţa de zi cu zi şi le dedici unui singur personaj.

C.R.: Este greu să-ţi reprimi anumite gesturi?
A.L.: Da, uneori da. Sau să ţi le transformi. De exemplu, dacă eu am un stil de a gesticula şi am un personaj care e mai bădăran, să zicem, atunci trebuie să renunţ la gesturile mele obişnuite. Gestica este foarte importantă în meseria asta.

C.R.: Ce fel de roluri îţi place să joci?
A.L.: Orice rol care mă incită şi intelectual, şi artistic. De exemplu, până la Şcoala nevestelor, nu făcusem niciodată comedie. Mulţi mi-au spus că nu credeau că pot face comedie. Pentru mine a fost un challenge. Şi cred că pot. Dar orice rol pe care îl fac îl încep cu aceeaşi matematică. Şi cel din Şcoala nevestelor l-am gândit, l-am construit pas cu pas în mintea mea.

C.R.: Ce înseamnă că le iei matematic?
A.L.: Uite, de exemplu când încep repetiţiile, cineva care nu mă cunoaşte poate să spună despre mine că nu sunt foarte entuziastă. Sunt cerebrală: mai întâi trebuie să-mi clarific foarte bine în minte cum este personajul. Nu înseamnă că nu fac şi improvizaţie. Cele două metode nu se exclud.

C.R.: Şi dacă regizorul nu te ajută să te clarifici?
A.L.: Mă gândesc singură. De exemplu, când am făcut Krum cu Theodor Cristian Popescu, aveam o replică pe care nu ştiam cum să o spun pentru că nu-mi era clar în minte de ce o spune personajul.

C.R.: Ce replică?
A.L.: Partenerul îmi spunea "Uite luna!" şi eu îi răspundeam ceva de genul "Ia luna şi bagă-mi-o în cur" sau cam aşa. Era un personaj vulgar. Pe mine mă interesa ce stare are personajul ca să spună replica asta. M-a preocupat vreo săptămână. Până la urmă, i-am găsit o cheie.

C.R.: Şi, când ai găsit, care era starea?
A.L.: Personajul venise de la o nuntă, femeia era pilită şi am găsit ceva în această linie. Dar acela a fost primul spectacol în care am avut cu adevărat sentimentul că există un regizor cu care putem face o echipă. Când a lucrat la spectacolul acesta, Cristi Popescu a creat între oameni o unitate care a ţinut mulţi ani. Mergeam împreună, vorbeam, lucram, repetam împreună... Cristi are darul de a aduna oamenii. Pentru că este şi genul de regizor care vorbeşte mult. Dacă vrei să vorbeşti despre personaj, el sigur răspunde întotdeauna.

C.R.: Există şi un rol care nu-ţi iese sau nu-ţi place?
A.L.: Am avut şi experienţe în care nu-mi plăceau nici piesa, nici personajul, nici regizorul, dar cred că am păţit-o doar o dată. Asta în repetiţii, că după aceea, pe scenă, fac tot posibilul să iasă bine ce fac. Am conştiinţă. E şi groaznică senzaţia că eşti în faţa a şase sute de oameni şi nu ştii ce să faci. Cred că toţi actorii au coşmaruri când ajung în scenă şi nu ştiu textul.

C.R.: Ţie ţi s-a întâmplat vreo calamitate de genul acesta?
A.L.: Nu, am mai avut câte un mic lapsus, dar am depăşit situaţia.

C.R.: Cu filmul ai avut vreo legătură?
A.L.: Filmul a apărut foarte ciudat şi foarte scurt în viaţa mea. A fost aici (în Târgu Mureş) un casting pentru un film englezesc de televiziune. Eram foarte tânără şi m-am dus şi eu. Am avut vreo trei zile de filmare. Eram total habarnistă. Dar echipa era foarte drăguţă.

C.R.: O echipă străină, nu?
A.L.: Da, şi regizorul, şi oamenii de la sunet, şi actorii din rolurile principale erau străini. A fost o experienţă foarte simpatică.

C.R.: Şi filmul făcut în Târgu Mureş, Billion Star Hotel?
A.L.:
Am vorbit cu Alcs Năstoiu cu vreo doi ani şi ceva înainte. Prima dată a făcut un filmuleţ de prezentare ca să aibă cu ce să poată aduna bani, apoi a strâns echipa şi a filmat. Aşa că n-am avut prea mare contact cu filmul ca să pot să-mi dau seama.

C.R.: Dar îţi place mai mult să joci teatru.
A.L.: Având atât de puţină experienţă în film, nu-mi dau seama, deocamdată zic că da. Ce mi s-a părut interesant la film e că trebuie să fii pe fază atunci, nu ai un parcurs ca la spectacolul de teatru. Trebuie să stăpâneşti bine emoţiile ca să poţi apela la ele foarte rapid. E ca un fel de impro. Nu e cum ţi-am zis că fac la teatru, pregătesc rolul matematic. Deşi probabil că şi în film, dacă ai un rol mai lung, stabileşti în fiecare zi cu regizorul ce faci.

C.R.: Alte experienţe cu filmul?
A.L.: Am mai filmat la Transylvania. Aici regizorul nici nu-ţi dădea textul. Avea convingerea că actorul trebuie să fie pregătit pentru orice. Îţi zicea pe loc ce să faci şi apela la instinctul tău actoricesc.

C.R.: Funcţionează un cuplu de actori? (Anca Loghin este căsătorită cu colegul ei de teatru, actorul şi regizorul Rareş Budileanu.)
A.L.: Pentru mine, perfect, pentru că putem vorbi despre orice. Mă înţelege când mă duc acasă şi timp de o lună am doar chestia aceea în cap. El şi regizează şi vorbim mult despre proiecte. Nu găsesc defecte relaţiei între doi actori. Poate dacă am fi mai orgolioşi, ar exista probleme. Dar, dacă eşti sincer, nu are ce să nu funcţioneze. Şi Rareş e un om care chiar mă înţelege. Nu zice nimic dacă trei săptămâni nu gătesc, pentru că avem repetiţii non-stop. Ajung la două noaptea acasă, ruptă de oboseală de la repetiţii şi mă înţelege. Dar cel mai important este că putem vorbi despre ceea ce facem, că mă duc la el şi, dacă mă preocupă ceva, îmi dă răspunsuri. Nu există riscul să-mi spună "hai mai lasă-mă cu teatrul tău!" sau mai ştiu eu ce altceva. Oricum, sora mea zice "Iar vorbeşti despre teatru? Numai despre teatru vorbiţi, nu mai vreau să aud!".

C.R.: Dacă staţi aşa, tot timpul numai în nori, nu există riscul să pierdeţi contactul cu realitatea, oricare-o fi ea...?
A.L.: Toată lumea, indiferent ce face, trăieşte într-un fel de bulă. Te aduni cu oamenii cu care ai interese comune. Într-un fel, toţi suntem pierduţi de cealaltă realitate, să zicem. Când te întâlneşti cu oameni dintr-un cu totul alt mediu şi îi auzi vorbind, îţi spui "wow, nu m-am gândit niciodată la asta!". Dar noi suntem prieteni cu oameni din toate meseriile, medici, profesori, deci nu suntem chiar aşa pierduţi.

C.R.: Joci mult?
A.L.: Am avut o perioadă de vreo doi ani în care terminam un spectacol, îl jucam de două-trei ori şi intram în alte repetiţii. Dar, în rest, nu pot să zic că m-am epuizat. Mai avem şi proiectele noastre.

C.R.: Cum ar arăta o săptămână ideală din viaţa ta?
A.L.: Ar cuprinde ce am avut, spectacolele mele şi viaţa mea cu Rareş, dar diferenţa ar fi că trei luni din şapte mi-ar plăcea să mă duc până la Paris sau până la Roma. Asta a rămas ceva de împlinit. Mi-ar plăcea să văd mult mai multe locuri decât am avut ocazia. În fiecare an spunem că nu mai facem nimic peste vară, dar ne mai luăm câte un proiect şi se tot împuţinează timpul de vacanţă. Am promis că la vară vom merge în mai multe locuri.

C.R.: Eşti aşa de vorbăreaţă în general şi acum îţi scot vorbele cu cleştele...
A.L.: Da, nu-mi place să vorbesc despre mine. E ca atunci când vreau să scriu ceva, mi se pare ridicol, şterg şi nu mai scriu.

Anca Loghin
Data naşterii: 6 noiembrie 1977
Şi-a încheiat studiile de actorie în 2003, la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureş. În prezent, poate fi văzută pe scena Teatrului Naţional Târgu Mureş.
A jucat în spectacole regizate de Vlad Masacci (Visul unei nopţi de vară), Cristi Juncu (Şcoala nevestelor), Rareş Budileanu (Camera 701), Radu Alexandru Nica (Contra iubirii), Theodor Cristian Popescu (Krum), Mihai Mănuţiu (Don Quijote), Aleksandar Ivanovski (Crize) sau coregrafiate de Gigi Căciuleanu (Vivaldi şi Anotimpurile, Carmina Burana).
A jucat şi pe scenele teatrelor Toni Bulandra din Târgovişte şi Andrei Mureşanu din Sfântu Gheorghe. De asemenea, a avut câteva roluri mici în filme ca Billion Star Hotel (2016), regizat de Alecs Năstoiu, şi Sex Traffic (2004), regizat de David Yates.
Anca Loghin a fost selectată în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2017, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2017 sunt: Alexandru Voicu (Teatrul Mic, Teatrul Act, ARCUB, Teatrul Excelsior, Godot Cafe-Teatru), Amalia Ciolan (Teatrul Naţional Bucureşti), Anca Loghin (Teatrul Naţional Târgu Mureş), András Korpos (Teatrul Naţional Târgu Mureş), Carmen Florescu (actor independent - Teatrul Mic, Teatrul Act, Green Hours, Nottara, WASP, Teatrul de Comedie), Eduard Trifa (Teatrul Municipal Baia Mare), Emilia Bebu (Bulandra, Teatrul Act, Teatrul Studenţesc Casandra, Teatrul Maria Filotti din Brăila), Lucian Pavel (Bulandra, Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, Teatrul de Comedie, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul de Artă), Radu Lărgeanu (Teatrul Naţional Cluj-Napoca), Richard Hladik (Teatrul German de Stat, Teatrul Naţional Timişoara).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2017


0 comentarii

Spacer Spacer