Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Actoria la cote maxime - 10 pentru FILM la TIFF, 2017


Mirela Sandu, un interviu cu Eduard Trifa

04.06.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

(foto: Adi Bulboacă, TIFF 2017)

Mirela Sandu: De ce ai ales să te faci actor şi nu altceva?
Eduard Trifa: A fost o decizie luată pe moment. Treceam din clasa a VIII-a spre a IX-a şi a trebuit să mă hotărăsc ce vreau să fac mai departe. Iniţial mă gândisem să continui cu matematica şi informatica, la care eram destul de bun. Cu o lună înainte de examen am luat această hotărâre, deşi eram conştient că sunt la limită cu timpul. Ştiam că va trebui să mă pregătesc intens. Lucrurile au venit absolut firesc, mai ales că mergeam destul de des la teatru, iar sora mea, care este mai mare, avea mulţi actori printre cunoscuţi. În clasele IX-XII am făcut actorie, iar apoi am continuat cu facultatea, la Cluj. În acest moment, actoria este singurul lucru pe care mă văd făcându-l, pare straniu ce spun, dar creierul meu este atât de bine compartimentat pentru asta încât lucrurile îmi vin firesc. Nu mă văd într-un alt mediu.

M.S.: Eşti mulţumit cu alegerea făcută sau ai momente când te gândeşti că era mai simplu să fi făcut informatică, de exemplu?
E.T.: Cred că astfel de momente există în orice meserie. Cu toţii visăm la o profesie care să ne aducă mulţi bani şi puţin stres. Mă bucură foarte mult faptul că am avut şansa să fiu angajat la Teatrul Municipal Baia Mare şi am norocul unei echipe bune, cu oameni dispuşi să facă lucruri. Este foarte important cum porneşti şi mediul în care lucrezi la început de drum.

M.S.: La Baia Mare ai jucat deja în patru spectacole, care a fost cea mai intensă experienţă de până acum?
E.T.: Chiar şi în facultate am avut spectacole care m-au epuizat total, dar acolo erau şi alţi factori externi cum ar fi ritmul din şcoală, care presupunea repetiţii, cursuri teoretice, examene. În anul trei am jucat în Columbinus de Stephen Karam şi PJ Paparelli, în regia lui Horia Suru şi tot atunci am dat şi licenţa. A fost un an foarte plin. Fiecare proiect în parte presupune un consum enorm. În ceea ce priveşte lucrul cu mine, cea mai intensă experienţă a fost cea din Edmond, după David Mamet, în regia lui Andrei Dinu, spectacolul lui de dizertaţie. Am avut la dispoziţie doar patru săptămâni şi interpretez şase personaje. Am fost distribuiţi pe tipologii, iar cei şase oameni pe care-i joc sunt din aceeaşi zonă. Mi-a fost destul de greu să-i diferenţiez, să dau fiecăruia un ceva aparte. Joc un proxenet, un vânzător la un magazin de arme albe, un complice la alba-neagra, un băiat de bani gata dintr-un club şi un flyer boy.

M.S.: Care a fost elementul diferit pe care l-ai găsit pentru fiecare dintre ei?
E.T.: Fiecare dintre personaje trăieşte la un moment dat un moment limită, o situaţie periculoasă. Nu m-am gândit la ei ca la nişte oameni periculoşi, nu există oameni eminamente răi. Am crescut la bloc şi am văzut astfel de persoane. Aparent sunt inofensivi. Am luat câte ceva de la fiecare şi am încercat să-i fac să fie oameni din viaţa de zi cu zi. Nu m-am concentrat pe personaj, ci pe scopul lui: proxenetul voia droguri sau femei, vânzătorul de la magazinul de arme albe să-şi vândă cuţitul şi tot aşa.

M.S.: Este al doilea spectacol în care joci personaje dure, ai interpretat şi altfel de eroi?
E.T.: În Zorba's Dionysos, după Nikos Kazantzakis, joc un preot şi un băieţel gay. Preotul este tăcut, nemişcat şi este în scenă alături de alţi trei preoţi. Băieţelul nu este excesiv sau demonstrativ gay. În Mână moartă de Patrick Marber îl interpretez pe copilul unui patron de bar. L-am gândit prost crescut, dar moale, fără personalitate, fricos. Cel care ia bani de la tatăl său din portmoneu, dar nu are curajul să-i spună şi are mereu un zâmbet tâmp pe faţă.

M.S.: Cum construieşti un personaj?
E.T.: Când citesc piesa am deja în cap un film de ansamblu, îmi creez lumea mea fictivă şi mă gândesc mult la personaj. Dar nu fac lucrul acesta intens sau programat, nu stau noaptea să mă gândesc la asta, ci când merg pe stradă, când fumez o ţigară sau beau o cafea, în permanenţă îmi trec prin cap de la lucruri minore sau prostii, pe care nu le-aş povesti nimănui, până la lucruri de fineţe, pe care le adaug personajului. Poate fi vorba de ticuri sau de un anumit fel de a fi. Găsesc un element care poate fi strict al acelui personaj şi adaug totul bucăţică cu bucăţică până devine un om în carne şi oase. Aceasta mi se pare o strategie foarte bună care mă ajută să nu mă repet. Dacă aş avea o formă mai brută de gândire, iar după ce aş citi piesa aş ştii exact cum este personajul, atunci cred că în timp aş ajunge să fiu mereu la fel şi chiar nu vreau asta.

M.S.: Ce primeşti dintr-o sală de spectacol şi care este satisfacţia pe care ţi-o dă filmul?
E.T.: Sigur că publicul de teatru îţi transmite un anumit tip de energie, dar când sunt pe scenă mă concentrez strict pe partenerul meu şi tot ce contează este relaţia dintre noi, conexiunea să fie cât mai reală şi mai adevărată. Pentru mine, acest lucru este valabil atât la film cât şi în teatru, iar când asta se întâmplă produsul final este unul autentic.

M.S.: Înţeleg că pentru tine energia sau construcţia unui moment vine foarte mult de la partener...
E.T.: Vine de la tot ce se află pe scenă, dar un corp viu îţi transmite mai multe decât decorul, de exemplu, care ajută, are rolul lui, dar partenerul rămâne cea mai importantă prezenţă.

M.S.: Ce faci dacă dinspre partener nu vine nimic?
E.T.: Atunci îl trag eu după mine. Dacă în momentul acela partenerul nu este acolo, încerc să suplinesc cât pot de bine, să fac ca publicul să nu simtă asta.

M.S.: Ce anume din lucrurile pe care le ai crezi că te pot ajuta în meseria ta?
E.T.: Probabil că mă ajută felul în care mă raportez la oameni. De la cât de mult pot să empatizez cu partenerul de scenă până la viaţa de zi cu zi. Am genul acesta de sensibilitate, sunt foarte atent la cei din jur şi pot să simt când ceva funcţionează sau nu. Orice ai face tot la om ajungi şi lucrul cu trupa presupune un anumit fel de comunicare, de empatie. În rest, munca mea cu mine şi cum fac fiecare pas spre rol mă priveşte. Se adaugă apoi lucrul cu regizorul şi cu partenerul de scenă. Rezumând, cred că sunt un bun partener de scenă şi un actor care poate să-şi facă în cap un fir narativ, să fie concis.

M.S.: Eşti un om ambiţios?
E.T.: N-aş spune că sunt foarte ambiţios, dar nu suport să stau degeaba. Dacă stau o zi în casă mi se pare prea mult. Atunci prefer să nu refuz niciun proiect. În facultate, chiar dacă eram rupt de oboseală, spuneam mereu da, deşi ştiam că a doua zi mă voi urî pentru că mi-am mai luat un angajament. Cred că este bine să lucrezi cât mai mult, asta te ţine permanent în priză şi te forţează să te dezvolţi. Nu ştiu dacă este vorba de ambiţie sau doar de plăcerea de a lucra. Îmi place să-mi forţez limitele. Ambiţia se manifestă mai degrabă când mă setez pe un lucru anume, când mă concentrez pe un anumit rol sau pe un proiect. Atunci începe un proces lung care durează până la primul spectacol şi uneori chiar şi după.

M.S.: Care crezi că sunt defectele tale?
E.T.: Mă enervez uşor, dar o fac doar atunci când sunt cu persoane pe care le cunosc. Sunt explozii spontane, dar partea bună este că mă calmez la fel de repede. Asta se întâmplă în special când simt că se pierde vremea sau când am impresia că-mi pierd timpul degeaba. Aş zice că sunt mai degrabă felul morocănos, nu neapărat exploziv. Poate un defect este şi faptul că mi-e foarte greu să vorbesc despre mine. Nu-mi place să fac asta şi atunci nu mi-am antrenat reflexul de a povesti lucruri despre mine şi profesia mea.

M.S.: Acum eşti tânăr şi foarte activ, cum te imaginezi pese patruzeci de ani?
E.T.: Dezbat tema vieţii de ceva vreme în capul meu. Uneori mă şi deprim din acest motiv. Mă văd foarte ancorat în ceea ce fac, deşi obosit şi cu nervii la pământ. În universul ideal aş face mult film, aş avea o muncă mai calculată şi mai aşezată, cu un anumit program. M-aş duce mai mult spre film, dar n-aş părăsi nici teatrul. Sincer să fiu nu-mi dau seama dacă am să trăiesc până atunci. Depinde şi de felul în care îmi voi continua viaţa de zi cu zi. Peste patruzeci de ani aş avea peste şaizeci de ani, iar dacă am să fiu la capătul puterilor... Aş vrea să-mi închei cariera înainte să se ducă în jos, iar lucrul acesta este valabil la orice vârstă.

M.S.: Ce crezi că este diferit la film faţă de felul în care se lucrează în teatru?
E.T.: Este vorba de detaliu, de fineţe. Dar prin asta nu trebuie să se înţeleagă că la film actorul nu mai joacă, că se reduce la nimic. Orice gest trebuie să fie minuscul în comparaţie cu cel de pe scenă. La teatru se joacă aşa pentru că spectatorii se află la o anumită distanţă şi nu pot să vadă detaliile, privirea. În schimb, un singur deget dacă ridici, pe cameră se vede. Cred că tot ce se întâmplă la film este la o intensitate mult mai mare, cu toate că poţi să tragi duble, să încerci. În acelaşi timp, avantajul la teatru este că spectacolul poate evolua, se poate dezvolta în timp. La film totul este comprimat.

M.S.: Ce senzaţie ai avut când te-ai văzut prima oară, în facultate, pe cameră?
E.T.: Nu-mi place foarte mult de mine. Sunt foarte critic în ceea ce mă priveşte şi nu suport să mă văd pe cameră. Încerc să mă uit, îmi chinui ochii, doar ca să-mi dau seama de greşeli. Pe cameră se vede foarte uşor atunci când este joc gros sau gesturile sunt prea mari. Fac asta mai ales pentru că sunt în perioada de formare.

M.S.: Filmarea unui spectacol în care joci ai văzut-o? Altfel nu ai cum să te vezi la teatru...
E.T.: Am acum o ocazie unică; în timpul TIFF-ului era programat să mergem la Târgovişte cu Edmond, iar eu neputând să merg a intrat Andrei Dinu în locul meu. Se vor juca două reprezentaţii la Baia Mare şi este pentru prima oară când văd un spectacol în care joc. Eu îl ştiu dintr-o anumită perspectivă şi sunt foarte curios să-l văd şi din exterior. Altfel nu mi se pare un lucru bun să te uiţi la tine, la o filmare cu tine. Apoi, înregistrarea unui spectacol este rece, una este să fii în sală şi alta să vezi filmarea unui moment care altfel este unic. Începi să te judeci şi să te construieşti doar din exterior şi nu te mai preocupă ceea ce faci pe scenă, ci doar de cum arăţi din afară. Iar lucrul acesta strică tot ceea ce poate fi adevărat şi profesionist în tine.

M.S.: Cum este omul Eduard Trifa?
E.T.: Am destul de multe cunoştinţe, dar doar câţiva prieteni. Şunt puţini oameni în care am încredere şi sunt mai degrabă un tip închis. Pot să stau la masă şi să discut lucruri generale, dar nu prea vorbesc despre mine şi ceea ce fac. Îmi place mai degrabă să ascult, să observ sau să analizez, dar nu o fac la modul deranjant pentru ceilalţi. Sunt pur şi simplu atent. Fac un exerciţiu constant de empatie cu cei din jur, încerc să mă pun în situaţia celui care povesteşte, îi trăiesc povestea. Aşa îmi exersez abilitatea de a fi altcineva.

M.S.: Ce te bucură?
E.T.: Mă bucură o zi frumoasă în care nu am nimic de făcut, un film bun şi oamenii cu energie pozitivă. Dar ziua aceasta nu poate fi mai mult de una pentru că nu suport să stau prea mult cu mine însumi.

M.S.: De fapt, tu te placi sau nu?
E.T.: Mă plac, dar nu suficient de tare. Îmi ridic în permanenţă diverse probleme care de fapt nici nu există. Îmi muncesc mereu creierul cu diverse lucruri...

M.S.: Ce nu-ţi prieşte sau îţi displace?
E.T.: Îmi displace să văd agresivitate în jur. O simt foarte uşor, mă aprind şi eu şi-mi stric buna dispoziţie. Asta mă face foarte trist. Preiau foarte uşor starea celorlalţi, iar de obicei încerc să mă sustrag. Fac trei paşi în spate şi dispar.

M.S.: Ce filme vezi?
E.T.: Văd în special filme de Hollywood. De fapt mă uit la tot ce-mi pică în mână. Pot să văd orice fel de film, de la comedie la drame şi seriale. Important este să mă prindă subiectul, să mi se pară plauzibil, să simt că povestea are greutate. Într-o perioadă îmi plăceau filmele post apocaliptice. Când se terminau, viaţa mi se părea mult mai frumoasă. Făcusem o pasiune pentru ele. Dintre actorii de comedie îmi plac Steve Carell, Seth Rogen şi filmele scoase de el.Mai nou am început să văd seriale şi sunt câteva chiar bune. Breaking Bad, The Wire şi altele. Pun mare preţ pe jocul actorilor din seriale. Nu mai sunt făcute pe bandă rulantă ca înainte.

M.S.: Muzică asculţi?
E.T.: Înainte ascultam rock şi în special trupe străine, apoi am trecut la rap. Rock am ascultat până am intrat la facultate. Aveam nevoie de ceva care mă ajute să mă calmez, iar rapul mi se pare mai potrivit. Preluam mult prea repede starea şi rockul mă agita, ajungeam să am mult prea multă energie.

M.S.: Vorbeşti destul de mult despre facultate. Cum a fost perioada aceea pentru tine?
E.T.: A fost grea, plăcută, cu foarte multe momente frumoase. A fost grea şi pentru că eu am făcut-o să fie aşa. Mi-a luat destul de mult timp să învăţ să-mi drămuiesc energia, să ştiu când trebuie să dorm, când să mănânc. Managementul timpului este esenţial, doar că la început nu ştii cum să faci asta. Dormeam câte trei ore pe noapte şi oboseala se tot acumula. În acelaşi timp, trebuia să ţin ritmul cu colegii de clasă. Stăteam cu ei minim patru ore pe zi. Nu puteam să merg acolo lipsit de vlagă.

M.S.: Ce crezi că ai învăţat în facultate şi îţi va folosi toată viaţa?
E.T.: Să fiu în priză, să trag din greu, să duc până la capăt un proiect început. Am învăţat să fiu pe scenă. Toate exerciţiile de la improvizaţie, la cele date de profesor, la mersul la spectacole şi la discuţiile de după, te ajută să fii verosimil pe scândură. În toţi aceşti ani m-am format ca persoană.

M.S.: Ce-ţi doreşti pentru viitor?
E.T.: Aş vrea să mă realizez ca om, să ajung să fac teatru şi film. Îmi doresc să lucrez, să fac lucruri de calitate, să întâlnesc oameni profesionişti şi să mă simt bine la finalul zilei ştiind că am scos un produs bun.

Eduard Trifa
Data naşterii: 5 octombrie 1994
A studiat actoria în cadrul Universităţii "Babeş-Bolyai"' din Cluj Napoca, în clasa lect. univ. drd. Ionuţ Caraş.
Eduard a lucrat cu regizori precum Andrei Dinu (în Edmond, la Teatrul Municipal Baia Mare), Marcel Ţop (în Zorba, producţie inspirată de opera lui Nikos Kazantzakis), Andrej şi Teresa Wekminski (în Crochiuri din Transilvania sau Melancolia Oului Negru - în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca), Adina Lazăr (în Ivanov de Cehov) sau Ionuş Caras şi Mara Opriş (Ţara de Nicăieri, adaptare după Peter Pan şi Wendy de J.M. Barrie).
A participat la atelierul Viewpoints, susţinut de Adrian Roman, la atelierul de Tehnică de actorie de film, cu Cosmin Chivu, profesor la Universitatea de Teatru din New York, Contact improvisation cu Enikö Szilágyi şi Basic Ideas of The Cricot-2 Theater Concept susţinut de Andrej şi Teresa Welminski.
Eduard Trifa a fost selectat în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2017, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2017 sunt: Alexandru Voicu (Teatrul Mic, Teatrul Act, ARCUB, Teatrul Excelsior, Godot Cafe-Teatru), Amalia Ciolan (Teatrul Naţional Bucureşti), Anca Loghin (Teatrul Naţional Târgu Mureş), András Korpos (Teatrul Naţional Târgu Mureş), Carmen Florescu (actor independent - Teatrul Mic, Teatrul Act, Green Hours, Nottara, WASP, Teatrul de Comedie), Eduard Trifa (Teatrul Municipal Baia Mare), Emilia Bebu (Bulandra, Teatrul Act, Teatrul Studenţesc Casandra, Teatrul Maria Filotti din Brăila), Lucian Pavel (Bulandra, Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, Teatrul de Comedie, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul de Artă), Radu Lărgeanu (Teatrul Naţional Cluj-Napoca), Richard Hladik (Teatrul German de Stat, Teatrul Naţional Timişoara).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2017


0 comentarii

Spacer Spacer