Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cu bicicleta prin teatru - 10 pentru FILM la TIFF, 2017


Frujina Neagu, un interviu cu Richard Hladik

03.06.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
M-am îndrăgostit de Richard acum doi ani. Mergeam în acelaşi local în Timişoara, Cuib d'Arte. Puteai găsi Teatrul German acolo cu ochii închişi, ghidându-te doar după gălăgie. Masa lor era o explozie de culoare şi entuziasm de fiecare dată, iar pe Rici l-am remarcat fiindcă era blond, nu putea sta locului nici două minute şi avea un zâmbet adorabil pe chip 80% din timp.
Într-o zi, m-a chemat la o întâlnire. În loc de frumuşelul neastâmpărat din serile trecute, am găsit un băiat mai degrabă sfios, care voia să mă ţină de mână şi îmi deschidea uşa până şi la butic. Ok, a fost sfios doar primele două întâlniri, după ce am acceptat să fiu prietena lui a redevenit năzdrăvanul vesel care era de fapt, dar nu a încetat niciodată să fie un gentleman. Au urmat apoi câteva luni în care îmi petreceam tot timpul liber la teatru sau cu teatrul.
Nu a fost uşor să fac Facultatea de Arhitectură şi să umblu cu Teatrul German, dar pot spune că am învăţat o grămadă de lucruri în timpul petrecut cu ei, despre teatru, despre artă, despre viaţă.
Am descoperit în timp despre Rici că ajunge peste tot cu 10 minute înainte de ora stabilită, că atunci când lucrează pot pica babe bătrâne din cer şi tot concentrat la lucru va fi, că are ambiţie şi vise despre viitor. Când m-a întrebat dacă vreau să fac parte din viitorul lui, am spus "da" fără să mă uit înapoi. Oricum, bunica mi-a spus toată adolescenţa: "De ce nu găseşti şi tu un băiat ca lumea, care să te ducă la teatru?!". Am găsit!
Rici e un fel de all-inclusive. Nu-i place să spele vase. Dar zâmbeşte tot timpul şi asta e mai important. (Frujina Neagu)



(foto: Adi Bulboacă, TIFF 2017)

Neagu Frujina: Povesteşte-mi puţin despre tine, despre cum erai în copilărie.
Richard Hladik: Copilăria mi-am petrecut-o într-un cartier de blocuri din Timişoara cu foarte mulţi copii de vârsta mea. În faţa blocului era un parc mare care era locul nostru de întâlnire. Când nu eram la grădiniţă sau şcoală eram mereu în parc cu copiii la fotbal, baschet, de-a v-aţi ascunselea, raţele şi vânătorii sau şotron. De acest parc este legată şi prima mea cicatrice, aveam vreo trei ani; ni s-a părut o idee bună să ne urcăm pe o fântână arteziană dezafectată şi capul meu blond a făcut cunoştinţă cu fundul bazinului gol al fântânii. Acum am dunga asta pe frunte cât oi trăi. Astfel de isprăvi am făcut multe copil fiind, eu mă simţeam bine... nu ştiu în schimb ce să spun despre părinţii mei...


N.F.: Cum a fost perioada de şcoală pentru tine? Mă refer la şcoala generală şi liceu.
R.H.: Mi-a plăcut foarte mult la şcoală... până în clasa a 2a. Chiar dacă aveam deseori senzaţia că sunt obligat să învăţ o grămadă de lucruri care nu îmi vor folosi niciodată în viaţă, eram un elev care avea note uşor peste media clasei. Nu am fost nici premiant, nici repetent, dar cu siguranţă profesorii mei îşi vor aminti de mine o perioadă lungă de timp. Spun asta pentru că şi la boacăne făcute în şcoală eram uşor (uşor bine) peste medie, dar mereu mă iertau pentru că eram atent în clasă şi prindeam repede, chiar dacă acasă nu mă omoram cu învăţatul. Toată şcoala am suferit din cauza trezitului la ore care şi acum mi se par inumane; nu sunt o persoană prea matinală.

N.F.: Când şi cum ai luat decizia de a da admitere la teatru?
R.H.: În clasa a 11a, era o zi de marţi şi terminasem orele. Toată lumea împacheta să plece acasă cât mai repede, doar cele două colege ale mele de bancă îşi iau lucrurile şi pleacă spre curtea şcolii. Le-am întrebat ce fac, iar ele au răspuns că merg la trupa de teatru a liceului. Aşa că am zis că merg şi eu cu ele să văd cum e. În acea zi am făcut nişte exerciţii de bază de actorie de care am fost foarte surprins - nu m-au surprins exerciţiile, ci m-a surprins cât de mult îmi plăceau. Aşa că am mers şi săptămâna următoare şi cea de după şi am rămas în trupă. În clasa a 12a am şi învăţat să jonglez pentru un spectacol în care jucam rolul unui jongleur de circ din cadrul trupei de teatru a şcolii. Tot în clasa a 12-a am luat decizia de a da la teatru şi am început pregătirile pentru admitere.

N.F.: Studenţia a fost cum ţi-ai închipuit-o?
R.H.: Până la finalul anului I a fost cum mă aşteptăm să fie, adică multe ore la facultate şi distracţie în weekend. La finalul anului I am luat un casting la Teatrul Naţional din Timişoara şi am început să studiez şi să joc în paralel. După acel prim rol au mai venit figuraţii, roluri episodice şi practic aşa mi-a continuat studiul până în anul 3, jucând într-una. Gândindu-mă retrospectiv, mi-am petrecut studenţia mai mult în teatru decât în sălile de curs.

N.F.: Ce a însemnat pentru tine să fi student şi să şi joci în teatru în acelaşi timp? A fost mai bine?
R.H.: Mulţi sunt de părere că e foarte important să lucrezi cât mai mult în facultate la cursuri cu profesorii şi sunt de acord cu asta, dacă şcoala este una foarte bună. Eu cred că am învăţat foarte mult stând în repetiţii ca student şi văzând cum repetă actorii mai experimentaţi, văzând diferiţi regizori şi diferite metode de lucru. Am avut noroc să lucrez cu oameni care m-au ajutat, de la care am învăţat, oameni care stăteau după repetiţii cum mine în fumoarul teatrului şi îmi răspundeau la zecile de întrebări pe care le aveam. Oameni care nu aveau nici un fel de responsabilitate faţă de mine şi totuşi, decât să meargă acasă, stăteau cu studentul Rici şi lucrau cu el. Oameni care şi-au câştigat un loc special în sufletul meu şi cărora le voi fi mereu recunoscător. Pe scurt, a fost greu să fac şi facultate şi să şi merg la repetiţii, dar a fost o perioadă minunată.

N.F.: De ce ai ales totuşi Teatrul German din Timişoara în defavoarea Teatrului Naţional?
R.H.: Un motiv a fost limba; crescând bilingv şi făcând toată şcoala în germană, nu am vrut să abandonez limba germană. Apoi, Teatrul German avea posturi libere pentru actori şi organiza concurs de angajare. Oricum, un lucru îl ştiu cu certitudine: am făcut alegerea potrivită şi nu voi regreta niciodată că m-am angajat la ei; e un loc unde se creează lucruri minunate cu oameni minunaţi.

N.F.: Ai vreun spectacol la care ţii în mod special?
R.H.: Nu pot să zic că am un spectacol la care ţin în mod special, am o relaţie diferită cu fiecare spectacol... în plus, asociez spectacolele cu ceea ce se întâmplă în viaţa mea privată, cum ar fi prima întâlnire pe care am avut-o cu tine, în timp ce repetam la De fapt e frumos al lui Volker Schmidt. Relaţia cu spectacolele mele este influenţată atât de viaţa mea privată cât şi de modul în care s-a repetat, de colegii cu care am repetat şi de turneele în care am fost cu un spectacol. Îmi amintesc mereu cu multă plăcere de primul meu turneu ca actor angajat al Teatrului German, turneu în care am fost cu Titus Andronicus la Gheorgheni. Fiind cel mai proaspăt membru al ansamblului a trebuit să fiu "botezat" de către colegi. Botez care a inclus multe farse şi multă distracţie. Ne-am întors în Timişoara prieteni.

N.F.: Care este relaţia ta cu colegii de la teatru?
R.H.: Cu majoritatea colegilor mei am o relaţie foarte bună. E o echipă de oameni care se respectă între ei şi ţin unii la alţii. O echipă care sare mereu în ajutorul celui care are nevoie. La un moment dat un regizor a spus în speech-ul lui de după premieră că a fost surprins când a venit la Teatrul German de Stat din Timişoara că nu a găsit un ansamblu, ci o familie. Cred că asta este cea mai concludentă descriere a relaţiei dintre noi. Bine-înţeles că sunt şi mici excepţii care confirmă regula.

N.F.: Iar cu publicul? Aveţi un public constant?
R.H.: Nemaijucând aşa de mult la Teatrul Naţional nu mai cunosc aşa de bine publicul lor, dar îţi pot vorbi de cel de la Teatrul German. Da, avem un public fidel, iar din acel public fac parte şi mulţi prieteni de ai mei, oameni cu care acum mă văd şi în timpul liber în afara teatrului. Sunt oameni cu care mă întâlnesc mereu după spectacole, care stau cu noi la un vin după spectacol, ne împărtăşesc părerile lor despre ce au văzut. Sunt oameni curioşi de lumea asta a teatrului, oameni care vor să ştie mai mult despre cum se lucrează la un spectacol, cum se simte actorul în spectacol sau oameni care pur şi simplu vor se ne cunoască pe noi ca oameni. E foarte captivant de urmărit cum reacţionează publicul în seri diferite la acelaşi spectacol. Şi reacţiile sunt foarte diferite de la o seară la alta: dacă astăzi avem un public retras şi cuminte, mâine poate avem unul foarte atent care reacţionează liber. Ce vreau să zic cu asta e că uneori se construieşte şi se consumă o relaţie între actor şi public, între ridicarea şi căderea cortinei.

N.F.: Povesteşte-mi o întâmplare haioasă dintr-un spectacol.
R.H.: Într-un spectacol de copii în care joc rolul unei maimuţe, mi-au zburat două bancnote de un leu din buzunar în mijlocul spectacolului, lucru pe care eu nu l-am observat, iar colegii au improvizat în cadrul coregrafiei, pentru a scoate bancnotele de pe covorul bordeaux din scenă. Era restul de la ciocolata de dinainte de spectacol...

N.F.: De ce crezi că ar trebui să meargă lumea la teatru?
R.H.: Cred că în 2017 contactul cu oameni reali, care comunică cu tine şi îţi transmit emoţie este foarte important. Live-ul. Măcar pentru acea oră şi jumătate să stai departe de telefon şi să comunici cu omul şi nu cu ecranul. Apoi, incontestabilul rol educativ; nu cred că există spectacol de la care să pleci fără să fi învăţat ceva, indiferent dacă este vorba despre înţelegerea unor relaţii interumane, aprofundarea istoriei sau simpla întâlnire cu un spaţiu diferit, o haină diferită, o surpriză, o ieşire din rutină.

N.F.: Care e trăsătura pe care o apreciezi cel mai mult la un om?
R.H.: Sinceritatea - curajul de a fi sincer.

N.F.: Dar la un actor?
R.H.: Vulnerabilitatea. Să îşi permită să fie vulnerabil, să se lase pătruns de emoţia personajului pe care îl interpretează.

N.F.: De ce realizare personală eşti cel mai mândru?
R.H.: De toate realizările mele profesionale, pentru că nu am fost susţinut sau împins de la spate de nimeni şi tot ce am făcut a fost pe umerii mei.

N.F.: Ce pasiuni, altele decât teatrul, are Richard Hladik?
R.H.: Am o pasiune pentru biciclete. Nu ştiu ce îmi place mai mult: să mă plimb cu bicicleta sau să meşteresc la ea. Cred totuşi că îmi place mai mult să lucrez la biciclete. Am destul de multe biciclete deja, dar tot nu mi se pare că am destule şi am mereu impresia că mai trebuie făcut ceva la una dintre ele. Am un sentiment deosebit când o asamblez şi o vad crescând în faţa mea bucată cu bucată, ca la final să mă aşez lângă ea şi să văd ce a ieşit din mâinile mele. Este un proces care nu numai că îmi provoacă multă plăcere dar mă şi deconectează şi mă relaxează. Am o gaşcă de prieteni cu un atelier care face biciclete personalizate, merg si lucrez cu ei din când în când. Unul din proiectele noastre mişto: am construit cea mai lungă bicicletă din ţară, are 3 metri jumătate lungime. E a mea acum.


N.F.: Cum te-ai descrie într-un cuvânt?
R.H.: Intens.

N.F.: Dacă te-ai putea întoarce în trecut să repari o greşeală, care ar fi aceea?
R.H.: Nu aş repara nimic. Din orice greşeala am făcut, am învăţat câte ceva, şi toate astea m-au făcut să devin omul care sunt astăzi.

Richard Hladik
Data naşterii: 14 februarie 1992
Absolvent al Facultăţii de Muzică, secţia Artele Spectacolului, Actorie în limba germană, Universitatea de Vest din Timişoara, din 2012 este angajat al Teatrului German de Stat din Timişoara.
A colaborat cu Peter Kerek (Micul Prinţ), Volker Schmidt (De fapt e frumos), Silviu Purcărete (Moliendo Café), Răzvan Mazilu (Cabaret) şi Szabo K. Istvan (Fӑptaşi). În prezent joacă în Deşteptarea primӑverii, în regia lui Charles Muller.
Richard a avut câteva colaborări în cinema, în scurtmetraje şi lungmetraje, cu regizori precum Sinisa Dragin, Nils Loof sau Henning Malz. A participat la numeroase workshopuri, atât de actorie, cât şi de dans şi mişcare scenică.
Richard Hladik a fost selectat în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2017, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2017 sunt: Alexandru Voicu (Teatrul Mic, Teatrul Act, ARCUB, Teatrul Excelsior, Godot Cafe-Teatru), Amalia Ciolan (Teatrul Naţional Bucureşti), Anca Loghin (Teatrul Naţional Târgu Mureş), András Korpos (Teatrul Naţional Târgu Mureş), Carmen Florescu (actor independent - Teatrul Mic, Teatrul Act, Green Hours, Nottara, WASP, Teatrul de Comedie), Eduard Trifa (Teatrul Municipal Baia Mare), Emilia Bebu (Bulandra, Teatrul Act, Teatrul Studenţesc Casandra, Teatrul Maria Filotti din Brăila), Lucian Pavel (Bulandra, Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, Teatrul de Comedie, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul de Artă), Radu Lărgeanu (Teatrul Naţional Cluj-Napoca), Richard Hladik (Teatrul German de Stat, Teatrul Naţional Timişoara).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2017


0 comentarii

Spacer Spacer