Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cât e ceasul?


Alexandru-Radu Săvulescu

13.06.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
M-am obişnuit încă din liceu să port ceas la mână. În ultima vreme încep însă să cred că e un obicei prost. Ar trebui să renunţ la el. Sunt oprit prea des pe stradă de oameni care vor să le spun ora. Mi se pare chiar că-i atrag. Am început să mă plictisesc să le tot răspund, chiar dacă pe unii îi înţeleg, sunt prea sărmani ca să-şi cumpere un ceas al lor.

Dar altceva mă supără cu adevărat. Că nu-mi mulţumesc. Eu sunt politicos - mă opresc în loc, îmi consult ceasul chiar dacă ştiu deja cât este, răspund limpede şi clar, şi asta indiferent dacă am timp suficient sau dacă mă grăbesc. Ei îngână uneori un răspuns, dar de cele mai multe ori nu spun nimic. Oare consideră că fiindcă port ceas sunt obligat să le răspund?

Acum câteva zile un pierde-vară cam murdar şi zdrenţăros m-a întrebat de două ori într-o jumătate de oră cât e ceasul. Prima dată mă duceam, a doua mă întorceam de la piaţă... Oare la ce i-o fi trebuit să ştie cât e ceasul? În tot timpul ăsta nu s-a mişcat de pe bordura pe care stătea. Prima dată m-am oprit, am privit ceasul, i-am răspuns politicos. Când am ridicat privirea spre omul meu, acesta se uita deja în altă parte, probabil uitase ce întrebase, cred că întreba din când în când trecătorii, numai aşa, ca să se afle-n treabă. A doua oară când m-a întrebat, eram cu mâinile ocupate. Întrebarea m-a luat prin surprindere, trecuse doar puţin timp de când mă întrebase prima dată, ar fi putut să facă şi el o estimare. Totuşi i-am răspuns, dar fără să mă mai uit la ceas, din mers. De data asta omul m-a privit lung, dojenitor, ca şi cum n-aş fi acordat suficientă atenţie unui lucru extrem de important. M-am simţit vinovat. Ajuns acasă, am lăsat jos sacoşele care-mi tăiau mâinile şi am privit ceasul. Era exact cât estimasem eu, nu greşisem nici măcar cu un minut. Şi chiar dacă aş fi greşit puţin, ce diferenţă ar fi putut avea pentru un om care oricum pierdea timpul?

Cochetam de mult timp cu ideea să-mi las ceasul acasă ca să nu mă mai plictisească lumea pe stradă, dar de data asta chiar am decis s-o fac. Dacă oamenii mă vor vedea fără ceas la mână, nu mă vor mai întreba cât e ceasul. Îmi pare rău pentru ei, dar numai aşa voi putea fi liniştit. Iar cei care chiar au nevoie să ştie cât e ceasul, n-au decât să întrebe pe altcineva, care are ceas.

Mulţumit că am găsit soluţia, ies pentru prima dată după multă vreme fără ceas la mână. Nici n-apuc bine să fac câţiva paşi, că o doamnă tânără, care plimbă un copil într-un căruţ, mă întreabă: "Ştiţi cumva cât e ceasul, vă rog?".

(Bucureşti, iunie 2017 - prima versiune 2005)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer