Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Postmodernismul românesc (II)


Augustin Ioan

13.06.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Discursul teoretic a supravieţuit însă postmodernismului arhitectural, producând concepte fertile: fragmentarea, colajul şi pastişa (citatul cu funcţie estetică); simulare (elogiul faţadei, al artificialului şi superficialului); teoria simulacrelor şi criticile aduse interioarelor unde mobilierul este văzut ca o suită de monumente burgheze (Baudrillard). Toate ne sunt astăzi utile nu doar în studiul arhitecturii megalopolisurilor americane, ci şi în interpretarea "noului centru civic" bucureştean. Concepte precum cele de mai sus sunt esenţiale însă chiar şi în interpretarea arhitecturii realismului socialist, arătând nu că sovieticii făceau postmodernism încă din anii treizeci, ci că, în subteran, cele două discursuri populist-conservatoare, eclectice, nostalgice, schizoide sunt informate de seve congruente.

Teoria catastrofelor aplicată arhitecturii româneşti

Un scurt excurs în propriul nostru trecut va să situeze pe tărâm ferm cele ce vor fi spuse despre postmodernismul indigen. Pentru arhitectura românească de după Casa Lahovary stalinismul a funcţionat ca o falie simetrizantă. Ce se află la stânga (i.e. înainte în timp) se repetă cu necesitate, dar şi cu nuanţele necesare, la dreapta (i.e. ulterior) momentului stalinist. Adăugând acestei scheme conceptul de arhitectură cu două viteze, proprie ţărilor cu regimuri autoritare, dar unde pot exista şi discursuri alternative (Italia fascistă, SUA în epoca New Deal, România), vom obţine de fapt două registre de interpretare.

1) În ce priveşte arhitectura "oficială", în România nu există, înainte de război, abateri semnificative: nici priorităţi, nici întârzieri. Eclectismul secolului trecut - care a însemnat monumentalizarea oraşului, dar şi distrugerea târgului medieval - revine ca demers în anii optzeci, însă sensibil degradat ca limbaj, când arhitectura "noului centru civic" înlocuieşte porţiuni semnificative ale centrului istoric, explodând totodată silueta urbană în zonele respective. Retorica neoromânească revine în anii şaptezeci în arhitectura edificiilor administrative şi culturale sub forma arhitecturii "specificului naţional": multe din centrele civice judeţene sunt variaţiuni pe teme folclorice la scară monumentală. În fine, arhitectura "clasicismului epurat" interbelic revine drept sursă plauzibilă pentru arhitectura de după stalinism, nu numai pentru că mulţi din autorii acestor edificii (sau membrii echipelor lor de proiectare) revin sau continuă să lucreze (cazul Duiliu Marcu - Tiberiu Ricci) la planşetă, dar şi pentru că reacţia anti-stalinistă de după 1960 are drept efect reluarea de către o nouă generaţie a experienţelor moderne practic de acolo de unde fuseseră lăsate de interbelici (Marcu şi Creangă, Duiliu Marcu, P.Em. Miclescu, G.M. Cantacuzino, majoritatea profesorii acestei noi generaţii). Practic, legislaţia urbană şi ceea ce s-a construit după război respectă în mare trăsăturile definitorii ale centrului bucureştean antebelic. Blocurile de după 1945 şi cu precădere cele din epoca 1954-70 sunt fie plombe, fie continuări ale fronturilor marilor bulevarde şi pieţe (Piaţa Kogălniceanu, Piaţa Romană). Cercetările lui Duiliu Marcu pentru configurarea Pieţei Victoriei sunt de asemenea continuate (tot sub patronajul lui) şi în anii cincizeci, drept dovadă stând cele două volume de lucrări din 1946 şi 1960. O statuie a lui Lenin şi, probabil, estetica faţadelor ar fi diferenţiat cele două epoci. Este de crezut că, o dată cu schimbarea înspre naţionalism a discursului politic dejist, a existat şi în arhitectură un proces similar.

2) Registrul superior, al arhitecturii puterii, irigă şi pe cel al programelor "marginale", dar suficient de difuz pentru ca lucrurile să nu mai fie atât de evidente. Totuşi, arhitectura pseudo-eclectică a mahalalei bucureştene este ridicată la scară de blocurile centrului civic - o lipscănie mai mare şi semnul victoriei spaţiului periurban, de mahala (şi, implicit, a sub-"culturii" sale), asupra centrului (respectiv a culturii "înalte"). Blocurile înalte, decorate cu motive tradiţionale - torsade, brâie, ferestre bifore sau trifore - sunt reluate, într-o imagine mult degradată, după 1977, sub forma locuirii colective din panouri prefabricate, dar cu şindrilă pe atic şi cu motive de pe ştergare şi linguri transpuse în beton. Modernismul sever, cu aluzii clasice, interbelic, de la Aro/Patria (H. Creangă), sau Blocul Magistraţilor de pe Magheru (D. Marcu) revine în arhitectura blocurilor post-staliniste (Piaţa Romană, Romarta Copiilor, Piaţa Naţiunilor), în vreme ce arhitectura industrială rămâne şi în timpul stalinismului refugiul multor arhitecţi moderni de valoare, ceea ce face din ea un exemplu atipic din perspectiva ipotezei noastre.

Probabil că o nuanţă merită totuşi adusă acestei grile interpretative - inevitabil schematice - a unui secol de arhitectură "naţională", început însă dinainte de Casa Lahovary şi terminat - din raţiuni metodologice - în 1990: în epoca interbelică a existat o serie întreagă de eludări ale discursului "oficial", oricare era acelea în clipa respectivă, cât şi tendinţa - consistentă - a pieţei libere pentru programe marginale. Chiar dacă au fost excluse din cărţile de istorie, prezenţa lor în organismul oraşului îl face mai complex, mai ambiguu şi ("aşadar", ar adăuga Venturi), mai expresiv. Arhitectura "florentină", "maură" a făcut furori în Bucureştii interbelici. Pentru unii - kitsch, pentru alţii - pitoreşti, aceste vile upper-class fac astăzi deliciul insulelor de arhitectură necotropite de blocuri. Însuşi neoromânismul a produs imagini credibile la nivelul locuinţei individuale, al vilei urbane, unde s-a putut maria - ludic aproape - cu cele mai exotice vocabule.

Imagini romantic/exotice, de felul edificiului cu turnuri crenelate de pe bulevardul Ştefan cel Mare, sau al blocului cu zodiac (arh. Radu Dudescu) de pe Calea Dorobanşilor; "impurităţi" orientale, ajunse la noi prin mijlocirea arhitecturii de târg, de felul bovindourilor, sunt de găsit dispersate pretutindeni în capitală.

Sunt de adăugat acestor "aberaţii" şi "polenizările încrucişate" între stiluri. Întâlnim astfel eclectism şi/sau modernism cu detalii neoromâneşti, edificii între modernism şi Art Deco: aluzii, contaminări reciproce, citate de prestigiu. Tocmai acestor "marginali exemplari" le caut urme şi "semnături" pentru că din asemenea fragmente este constituit (şi) postmodernismul românesc, cel fără de postmodernitate (Mircea Martin).

Naţionalismul ca panaceu identitar

Practic, până când nu a intervenit o relaxare în campania de construire de cartiere prefabricate pentru "rezolvarea problemei locuinţei", în prima parte a anilor optzeci, nu s-au produs schimbări în fizionomia pauperă a arhitecturii de massă, altele decât placarea de elemente "specific naţionale".

Încercarea de a "etniciza" arhitectura are în subtext (şi a fost flatată de) mişcarea către un discurs naţionalist a comuniştilor români. Un teoretician precum Constantin Joja, căruia autenticitatea opiniilor autohtonizante îi era... garantată de antecedentele legionare, devine port-drapelul unor opinii "protocroniste", potrivit cărora lăudatele trăsături ale modernismului sunt de găsit în arhitectura vernaculară (aşa zicând "tradiţională") românească de vreo două mii de ani şi în "adevărata" tradiţie urbană, cea a hanurilor de târg medieval. În arhitectura populară, acoperişul nu contează - credea Joja - fiind pur funcţional. "Esenţial" este doar ce se află sub el: serii orizontale, de stâlpi, adumbrite. Nu e nimic alta de făcut, deci, decât să transformăm ritmul prispelor arhaice în structuri seriale pe orizontală, suprapuse în oricâte etaje, după nevoie. Materialele tradiţionale ar trebui copiate din cele contemporane: "lemn" din metal eloxat, de pildă, "cărămidă" sau "ceamur" din beton ş.a.m.d.

Preluarea decoraţiei folclorice şi expandarea sa la scară monumentală a fost specialitatea arhitectului ieşean Nicolae Porumbescu. Teoreticianul Joja şi "planşetarul" Porumbescu sunt la baza unei întregi retorici, imediat îmbrăţişate de oficiali şi transformate în dogmă, doar spre a fi degradate curând în arhitectura minoră a cartierelor de prefabricate, dar şi prin trecerea la scări monumentale, adică acolo unde clacase şi neoromânismul. În ultima creaţie dinainte de 1989 inspirată de vocabularul autohtonizant al dlui Porumbescu - "centrul civic" de la Satu Mare - tradiţia locală "habsburgică" a fost neglijată în favoarea isteriilor folclorice transpuse în beton. "Chertările" sunt false. Detaliile decorative par smulse din context (ştergare, linguri, grinzi de prispă) şi ridicate la scară gigantică. Se încalcă astfel un principiu elementar al esteticii arhitecturii, cel al "măsurii absolute", postulat de P.A. Michelis în a sa Estetică a arhitecturii.

Aventura prin care arhitectura modernă trebuia să capete conotaţii "specific naţionale" şi o "identitate" ubicuă (pentru că eclectică), de la Buhuşi la Turnu Severin, implică subiacent suprimarea alterităţii. Identitatea regională şi locală, care face ca arhitecturile - nu numai cele ţărăneşti - ale regiunilor istorice româneşti să fie atât de diferite, va fi ocultată şi, ulterior, suprimată violent.

Mincu privilegia arhitectura muntenească de deal (musceleană) a clasei mijlocii rurale, care, din regională, devenea exemplară la scară naţională. Urmaşii lui Mincu se inspirau din stilul brâncovenesc şi (deci) din arhitectura mânăstirilor. La fel ca şi în cazul arhitecturii de târgoveţi a secolului al şaptesprezecelea şi al optsprezecelea, celebrată de Joja, avem serioase motive să punem sub semnul întrebării termenul de "naţional" ataşat acestor arhitecturi. Suntem în plin esenţialism. Româneşti sunt când spaţiul intermediar (prispă, pridvor, foişor) şi simfonia sa de (pen)umbre, când "stilul" cutărui voievod, când o arhitectură circumscrisă regional şi social (casa ţărănească). Toate aceste atribute "specific româneşti" le exclud pe toate celelalte din propriul monolog despre putere.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer