Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Postmodernismul românesc (III)


Augustin Ioan

20.06.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Cea mai amplă intervenţie postmodernă din Europa"? Bulevardul "Victoria Socialismului" şi "Casa Republicii" sunt produse ale aceluiaşi tip de intervenţie urbană care îşi propunea să "raţionalizeze", să monumentalizeze oraşele, dezvoltate organic[i], ale Europei. Aceste artificiale implanturi urbane în ţesuturile medievale sunt de găsit, după proiectele utopice ale Revoluţiei franceze şi ale iluminismului de pretutindeni, cu precădere în Europa interbelică. Oraşe importante ale Italiei, incluzând Roma, apoi Berlinul, Moscova (1935) şi Bucureştiul însuşi (1932-35) sunt "monumentalizate" în planuri şi - parţial - chiar în realitate. Planul pentru Bucureşti prevedea configurarea unui nou centru civic. Unde? Pe Dealul Arsenalului, adică exact unde mai fusese propus în 1935[ii].

Procedeele de compunere - colajele de elemente clasice/eclectice, citate cu funcţie evocatoare/estetică, simulacre, elogiu al faţadei urbane - sunt, fără tăgadă, analoage celor celebrate de arhitectura postmodernă. Lipsesc însă ingrediente esenţiale: ironia, dublul codaj, indicaţiile de cod prin care să ni se facă cu ochiul asupra concesiilor kitsch menite să flateze cultura de masă. Ansamblul este scrobit, vrea să fie luat în serios, ca activisto-securiştii cu costume negre, pline de mătreaţă pe umeri şi ciorapi albi, de bumbac, în pantofi cu ciucuraşi. Umorul e aici involuntar, ironia aparţine criticilor şi nu autorilor; interpretării, nu creaţiei. Robert Venturi a analizat eşecurile edificiilor monumentale moderne, care vor să "vorbească" printr-un vocabular inadecvat. El le numeşte "dead ducks". "Noul centrul civic" bucureştean este o astfel de raţă moartă; din nefericire, după pilda piticului sovietic, este cea mai mare din lume...

Palatul care, împreună cu zona sfârtecată dimprejur, a făcut obiectul concursului de arhitectură "Bucureşti 2000", şi-a schimbat după revoluţie denumirea, devenind copilul drag al parlamentarilor. Rezultatele concursului au toate şansele să nu le facă acestora nici o impresie. Dimpotrivă. (Nu doar) ei cred, peste diferenţele de politichie, că avem de-a face cu o expresie a geniului constructiv al poporului daco-roman. "Casa Republicii" este însă şi un smash-hit internaţional. Această arhitectură are succes nu doar la noua burtă-verzime (nunţi, botezuri), cât şi la caracuda diplomatică (simpozioane, conferinţe).

Fostul centru al puterii absolute a devenit, pe o rută ocolitoare, exact ceea ce nu trebuia, adică edificiul absolut al noii puteri. Retuşurile sunt epidermice: în fosta sală "România" (acum Cuza) avem o sală de concerte oficiale; în "talpa casei" s-a deschis o galerie de artă care are la intrare, drept colonadă de atlanţi, şiruri dese de luptători antitero; caracterul oficial al edificiului este cultivat mai departe prin manipularea spaţiului interior şi a simbolicii identitare colective. Dacă preşedinţia s-ar muta acolo, testamentul urban al lui Ceauşescu s-ar împlini de tot. Faptul că nu s-a permis punerea în discuţie a funcţiunii Casei Republicii (devenită Palatul Parlamentului) în cursul competiţiei pentru "rescrierea" zonei este, în sensul celor de mai sus, cel mai bun exemplu.

Concursul internaţional de urbanism "Bucureşti 2000", cel mai mare organizat vreodată în România, are deja propria istorie. Sute de hectare din partea sudică a centrului capitalei, cea asupra căreia s-a intervenit cu brutalitate în anii optzeci, îşi aşteaptă montajele financiare care să facă posibile construcţiile gândite de Meinhard von Gerkhan. La fel ca la Defense (cartierul experimentelor arhitectural /urbanistice din Paris), în urma - şi pe baza - unui plan director obţinut prin concurs, zona din ţesutul urban, azi sfârtecată, s-ar putea regenera în câteva decenii. Ferirea de intervenţii a Casei înseşi, condiţie cerută de oficialii vremii, a viciat însă în esenţă rezultatul final, dovedind astfel încă o dată opinia lui Speer, potrivit căreia arhitectura poate fi manipulată prin datele de temă[iii].

Restructurarea zonei a figurat pe agenda Uniunii Arhitecţilor încă din 1990. În 1991 s-a organizat chiar un concurs naţional de idei asupra zonei Casei Poporului. Ideile prezentate atunci sunt încă interesante, chiar şi acelea a căror aplicare rămâne pe veci o utopie. Şi, mai presus de orice, merită citate aici pentru că sunt eminamente poststructuraliste.

Preluarea casei de către copii şi pictarea ei în fel şi chip - grafittizarea unei arhitecturi pompoase, la fel ca în oraşele americane - a fost una dintre soluţiile menţionate. Pseudo-jurnalul "Mâine", editat pentru concurs de arhitecţii Florin Biciuşcă şi Dan Adrian, anunţa rezultate unui "referendum naţional", în cadrul căruia 85% din populaţia României decisese că edificiul este "frumos". Ca urmare, se dădea un decret în acest sens. Reluarea simbolică a Dealului Arsenalului, prin transformarea locului într-un tumul-mormânt al casei lăsa la suprafaţă doar ultimul ei registru. Desigur, casa ar fi urmat să fie în continuare folosită, ca un bunker subteran. Este practic imposibil de gestionat spaţiul la suprafaţă fiind, deci e greu de imaginat cât ar fi costat îngroparea celor peste 18.000 de metri pătraţi. Un alt proiect propunea acoperirea faţadei edificiului cu un uriaş triunghi de sticlă. Ce reieşea, în afară de mascarea hidoşeniei din spate, era lămuritor: Marea Piramidă din Micul Paris. Trimiterea la piramida lui I.M.Pei din curtea Muzeului Louvre era străvezie. Premiul cel mare a fost luat însă de o deconstruire a zonei, a cărei arhitectură să fie din nou traversată/spintecată de străduţele de mai an.

Din nefericire, toate acestea sunt intervenţii punctuale şi eminamente "utopice", care nu rezolvă problemele funcţionale ale zonei: circulaţiile, spintecarea ţesutului stradal, falia între existent şi propus. De asemenea, nu s-a răspuns încă imposibilităţii de a termina vreodată edificiul altfel decât superficial. Liderii parlamentului, îndrăgostiţi de el, continuă să pompeze sume importante în finisare. Deschiderea uriaşei galerii de artă dinspre Izvor face parte din acest program. Inaccesibilă şi altcuiva decât elitei puterii şi a banilor, galeria este însă privată de rostul său. La fel, restaurantul parlamentar, unde se pot organiza nunţi şi botezuri. Astfel, casa devine reper privilegiat al ritualurilor de trecere, ceea ce ar trebui să devină un subiect de reflecţie pentru antropolog.

Optimismul bine temperat, pe care organizatorii îl afişează în privinţa rezultatelor concursului internaţional de urbanism "Bucureşti 2000", are îndreptăţirea sa. Proiectul final este suficient de inteligent şi de flexibil pentru a putea acomoda viitoare pulsaţii ale centrului. Deşi păstrează casa în sine neatinsă - probabil o gafă a temei şi, mai ales, a judecăţii juriului - există în proiectul lui von Gerkhan datele pentru o disipare a caracterului de condensator ai vectorilor vizuali spre casă, privită acum mereu din perspective care o flatează. Vitalitatea cu care chiar acum se schimbă faţa bulevardului ne putea sugera însă o altă ieşire din marasm. Mai bine sau mai rău, dar, oricum, inevitabil, proprietatea îşi individualiza propria sa felie din tortul totalitar. Un fenomen general de virilitate pseudo-vernaculară[iv] se petrecea deja, ştergând urmele "victoriei socialismului" de pe faţade, înlocuindu-le cu marmură, granit (sau imitaţia lor), aer condiţionat şi reclame-ecran.

Soluţia - postmodernă! - părea să fie de găsit tot în Disneyland şi Main Street, americane, dar anume sub chipul întrevăzut de Robert Venturi în Learning from Las Vegas. Pentru acesta, butaforia urbană - arhitectura ca adăpost decorat cu simboluri, cu faţade-semn - este mărturie a vitalităţii civilizaţiei urbane. În definitiv, arhitectura bulevardului încriminat este una de lipscănie, la o scară gigantescă însă. Asumarea condiţiei de "mahala" în chiar inima istorică a capitalei îi putea însă aduce acesteia salvarea. Tot ce este astăzi kitsch, odată împins dincolo de limitele agresivităţii sale, poate fi îmblânzit şi poate deveni pitoresc prin operaţii simple, pe care le putem învăţa de la exemplele amintite mai sus. Aveam în oraş un posibil Disneyland comunist. Trebuia coborât la minimum profilul de Edificiu Absolut al Casei Republicii, multiplicând centrii de interes ai zonei, distrugându-i atractivitatea politică şi subminând simbolul totalitar din imaginarul colectiv naţional. Cu adevărat - abia atunci când va fi căpătat consistenţă - ar fi putut deveni un succes postmodern: comerţ, entertainment şi, se înţelege, cultură de masă. Care era funcţiunea optimă pentru Casa Republicii? Un uriaş casino: "Caesar's Palace", cu adăpostul anti-atomic transformat într-un safe monumental.

Cele două pieţe, cea din faţa "casei" şi Unirii, puteau fi siturile unor simpatice Luna-Parks, în care, la ieşirea din MacDonalds (de nelipsit într-un asemenea peisagiu), copiii să alerge pe roller-coaster, caracatiţe - orgii de lumini şi reclame. Coloane roşii, capitele verzi şi albastre, Coca Cola şi turnuri. Părea un peisaj prea "apocaliptic"? Nu, pentru o lipscănie. Nu, pentru Bucureşti. Şi iată de ce: transformările "chirurgicale" prin care capitala României trece din vreme în vreme sunt aproape mereu radicale.  Secolul trecut, cutremurele şi incendiile au înlocuit aproape toate edificiile importante de dinainte, cu excepţia lăcaşurilor de cult. În studiul său "Bucureşti - un oraş între est şi vest", regretata cercetătoare Dana Harhoiu vorbeşte despre acest martiraj al propriei noastre memorii urbane. Astfel, deşi prima menţiune documentară datează de la 1459, cele mai vechi edificii existente sunt ridicate după jumătatea secolului al şaisprezecelea. Opera urbană a regatului, care a "eclectizat" centrul Bucureştilor, este edificată pe ruinele vechilor hanuri şi străzi de târg, medievale. Bulevardul Magheru, care a reprezentat prima axă consistent modernă a oraşului (fiind, la acea vreme, o prioritate europeană şi ridicând scara oraşului patriarhal), a înlocuit la rândul său edificii preexistente. Muzeul Simu, gingaşul templu-muzeu, s-a prăbuşit pentru a face loc blocurilor gemene de la Eva. Carol II şi arhitecţii săi plănuiau un Bucureşti de felul celui tânjit şi de Călinescu: eroic, marmorean, neoclasic. Doar timpul a împiedicat transformarea capitalei într-un alt EUR'41 fascist (Espositione universale di Roma trebuia să fie în 1941, dar, din pricina războiului, nu s-a mai făcut - nota autorului).

Această stare perpetuă de "palimpsest" a oraşului, de stratificare geologică a vârstelor sale, se manifestă însă şi prin lipsa de continuitate a fronturilor construite. Calea Victoriei este un exemplu privilegiat în acest sens. Alternanţa de stiluri, înălţimi de cornişe, pieţe şi scuaruri este cea care conferă caracter Podului Mogoşoaiei. De aceea poate, în fronturile dense ale Budapestei, centrul de afaceri ridicat recent de Buick respectă aliniamentul, înălţimea şi registrele vecinătăţilor neoclasice, chiar dacă este un edificiu high-tech. În acelaşi timp, la Bucureşti pot fi propuse turnuri "americăneşti", fără legătură cu situl, cu istoria locului, unde? - lângă Ateneu; sau lângă CEC.

Discontinuu, fragmentar, eclectic - centrul bucureştean poate fi definit astfel. Iată de ce un plan director trebuie să şadă la temelia dezvoltării urbane viitoare a zonei aflate astăzi în ruine. Dacă se pot petrece asemenea sfidări într-o zonă constituită a centrului istoric, e greu de imaginat ce s-ar întâmpla, fără o viziune urbană structurantă, acolo unde este azi maidan. Aventura edificării unui centru al anilor de după 2000 este, de aceea, o călătorie plină de riscuri pe tăişul care poate despărţi un Bucureşti sălbăticit, cu turnuri acefale, ca în Hong-Kong sau Singapore, de o capitală europeană articulată, fluidă şi inteligentă din perspectivă urbanistică. Mingea trece rapid în terenul politicii imobiliare, financiare, pe care urbanismul o poate pilota doar din profunzime, cu discreţie.

Ţiganul postmodern?

La seminarul internaţional Beyond the Wall - Arhitectură şi ideologie în Europa centrală şi de est, care a avut loc în 1995 la Bucureşti, Ioan Andreescu, profesor la facultatea de arhitectură din Timişoara, a prezentat situaţia acelor "palate" ţigăneşti din cetatea sa de baştină. Aceste super-case, cele mai bune dintre ele, sunt replici ale eclectismului de sorginte franceză al secolului trecut, realizate în materiale naturale, edificii ale căror preţ se măsoară cu milioanele de dolari. Există chiar arhitecţi care s-au specializat în arhitectură clasic(izant)ă, pe care o fac onest şi, deci, stimabil.

Argumentul colegului meu era că reşedinţele de felul acesta sunt, de fapt, manifeste ale unei lumi marginalizate care refuză să-şi mai accepte statutul de paria. Ca orice manifest însă, ele sunt excesive. Şi dacă s-a dorit ieşire din izolare şi excludere, avem acum de-a face cu o izolare la vârful ierarhiei banilor. Cred, deci, că nu este vorba despre semnale "integraţioniste", ci de sfidări ale oraşului/comunităţii, prin violarea normei şi bunului simţ comun acceptat. Nu mă grăbesc să condamn fenomenul, dar nici nu pot să fiu prea "postmodernist" încât să văd în el cine ştie ce energie bezmet(n)ică, de aplaudat. De multe ori, implantarea în comunităţi neţigăneşti duce la contaminarea negativă a zonelor respective, care sunt abandonate progresiv de cei care nu aparţin etniei în chestie, la prăbuşirea valorilor imobiliare şi, în timp, la transformarea lor în slums.

Interesant însă este că massele, rrromânii verzi, nu refuză, odată cu miliardarul rrom, şi arhitectura lui pompieristică. Dimpotrivă, demonstra Ioan Andreescu, bogaţi de etnie română îşi construiesc copii de ipsos şi plastic ale palatelor amintite, pastişând în marmură un stil - eclectismul - la rândul său eminamente împrumutat, colat. De fapt aici devine agresiv kitsch-ul arhitectural şi nu (necesarmente) la reşedinţele de top ale rromilor. Infinita oglindire, recesiv-amnezică, a modelului originar, desfigurează şi sărăceşte semantic o arhitectură menită a declama prestigiul social, sau cel puţin opulenţa "apropitarului". Acest neo/pseudo-vernacular, cu nimic mai prejos decât cel celebrat de Charles Jencks printre posibilele ramificaţii ale postmodernismului, face astăzi oficiul de retorică anti-modernă, cea mai violentă vizual, ca relaţie urbană şi cea mai explozivă cantitativ.

Un caz aparte de "postmodernism" (vernacular, pop culture şi Disneyland deopotrivă) îl reprezintă Southfork Ranch in Hermes Land. Caz unic în arhitectura românească, dl Ilie Alexandru, patronul oficial al grupului de firme Hermes, sponsoriza telejocul Robingo şi "catedrala" ortodoxă locală (care are, în consecinţă, hramul Sf Ilie), arunca din trăsură cu portocale de Crăciun, cumpăra computere şcolii unde învaţă unul din pruncii săi şi renova maternitatea unde i se năştea un copil. Dar productul cel mai spectaculos al spiritului său magnanim şi benefactor, pentru care nici un studiu serios privind arhitectura contemporană românească nu trebuie să îl ocolească de acum înainte, este Hermes Land, complexul post-apocaliptic din coasta Sloboziei. Aici coexistă o replică a Southfork Ranch-ului[v] din saga familiei Ewing (însăşi un product al postmodernităţii) cu un peisagiu artificial din care nu lipsesc castele medievale, arteziene, case-pagodă ţigăneşti şi o replică a Turnului Eiffel! Contra unei taxe modice, oricine poate vizita acest ansamblu hollywoodian. Locul are, aşa cum se cuvine, mare succes de public: se vorbeşte despre două milioane de vizitatori pe an, dar cifrele, fiind ale proprietarului, îi sunt probabil pe potrivă - exagerate adică.

Dacă dorim să contemplăm ceea ce nu i-a reuşit lui Ceauşescu - o intervenţie postmodernă majoră (dar de un postmodernism, să ne înţelegem, provenit din interpretarea post-factum şi, mai ales, deloc ironic), care să singularizeze România drept loc al unui Ierusalim butaforic - nu în centrul Bucureştilor trebuie să o căutăm, ci lângă Slobozia.

În chip de concluzii

Răspunsul la întrebarea dacă există un postmodernism arhitectural românesc nu este uşor de dat, fiind de fapt polimorf, echivoc şi complex-contradictoriu - ca postmodernismul însuşi. Nu putem răspunde fără să nuanţăm (efeminăm?) de îndată afirmaţia. Probabil că trebuie să ne gândim, odată ajunşi la concluzii, câtă dreptate avea Farfuridi în chestia revizuirii constituţiei.

Iată câteva răspunsuri posibile: a) Poate fi identificată, am încercat să demonstrăm mai sus, o arhitectură modernă atipică şi una ne-modernă. Caracterul atipic al acestui modernism este dat fie în raport cu fenomenul internaţional (arhitectura cu "specific naţional"), fie în raport cu mainstream architecture din interior: edificii unicat cu ecouri late-moderniste şi postmoderniste. b) Nu am avut un discurs critic manifest, explicit, la adresa modernismului, a felului în care acesta s-a manifestat în spaţiul ex-comunist. c) A existat un deceniu "postmodern" în şcoala de arhitectură, practic coincizând cu fenomenul mondial însuşi, deceniu marcat de figurile unor arhitecţi - atunci - tineri (Dorin Ştefan, Alexandru Beldiman, Dinu Patriciu, Viorel Hurduc, Florin Biciuşcă). d) Ceea ce are aparenţă postmodernă, sau este constituit prin procedee comune cu ale fenomenului postmodern nu aparţine de fapt postmodernismului: "noul centru civic". Potenţialul existând însă, el poate fi recuperat pentru postmodernism, prin procedee pe care intervenţiile fragmentare ale noului vernacular asupra bulevardului "Victoria Socialismului" ni le pot sugera. e) Suntem spectatorii unui virtual Disneyland comunist care se actualizează în Bărăgan. f) Dimpotrivă, ceea ce nu "pare" a fi postmodern - arhitectura pseudo/neo-vernaculară, de la palatele etnicilor rroma la Hermes Land (Slobozia) şi de la locuinţe ale noilor îmbogăţiţi, biserici noi, la unele dughene straniu-flamboiante, are gene comune cu postmodernismul american: efemeritate perenă (faţada/afiş, decor butaforic), simulacru (granitul-din-ceramică, gresia-din-linoleum, marmura-din-stuc), eclectism nostalgic.


[i] Dar undeva, în străfunduri, multe oraşe antice şi medievale dezvoltate "spontan" au ca matrice scheme geometrice, "ideale" şi/sau sacre. Moştenirea romană, asimilată undeva de oraşele medievale care au continuat vetre imperiale, poate fi una din cauze. Natura riturilor de fundare şi expresia lor urbană pot ajuta şi ele. Pentru cercetătorii arhitecturii Bucureştilor, este o surpriză, probabil, concluzia regretatei arhitecte Dana Harhoiu, potrivit căreia Bucureştii sunt un oraş mai puţin haotic decât am fost învăţaţi să credem. Dimpotrivă, se pare că există o dezvoltare concentrică a locurilor sacre împrejurul Dealului Patriarhiei, care, împreună cu "buricul târgului" - Sf Gheorghe Vechi - şi cu Mihai Vodă alcătuiesc o matrice triunghiulară a târgului. Bisectoarea acestui unghi cu vârful la Sf Gheorghe Vechi este chiar Calea Moşilor, vechi drum comercial, venind dinspre Moldova.
[ii] Istorii colportate de personajele dramei de atunci ne descriu însă mult mai simplu ceea ce altfel ar fi putut lua cine ştie ce abisale întorsături interpretative. Arhitectul Jugurică, la solicitarea lui Ceauşescu de a i se face propuneri pentru un nou centru al oraşului, ar fi scos din arhive planul interbelic şi i l-ar fi prezentat acestuia. Desigur, diferenţele între planul interbelic şi gugumănia tragi-comică realizată sunt ele însele dramatice.
Istoria orală ne este de folos în studiul proceselor dindărătul faţadei totalitare; în absenţa ei se poate cădea în tot soiul de interpretări apocaliptice, precum aceea despre fatalitatea demolărilor în bucureştim devreme ce, pe deasupra ideologiilor, Dealul Arsenalului era vizat pentru un edificiu major. Inutil să mai insistăm aici asupra viciilor interne ale acestei linii de argumentare.
[iii] "Nu a existat o ideologie a arhitecturii naţional-socialiste...în final conta doar giganticul... Ideologia era vizibilă în definirea comenzii, dar nu în stil" (Jurnalul de la Spandau). Şi urmează altundeva: "În arhitectură singurul lucru nou a constat în definirea comenzii. Când comanda cerea crearea unei mari pieţe pentru parade, care trebuie să aibă o anumită lungime pe o anumită lăţime, pentru ca un număr de câteva mii, zeci de mii sau chiar sute de mii de oameni să defileze, iar şaptezeci, optzeci, chiar sute de mii de oameni trebuiau să ia loc in tribune, atunci, natural că acest ordin de mărime era determinat de aspectul politic şi ideologic" (în Simetria, primăvara 1995, pp 113-14)
[iv] Parte din arhitectura de după 1990 poate fi încadrată în categoria pseudo-vernaculară. Nu sunt mulţi arhitecţii care să nu fi flatat copios gusturile îndoielnice ale comanditarilor, noi îmbogăţiţi. Cu siguranţă, deja aceşti arhitecţi nu ar (mai) vrea să le fie atribuite aceste "creaţii" de vreo viitoare posteritate.
[v] Scrisa de pe poarta de la şosea este savuroasă: "Southfork Ranch in Hermes Land"; adică, nu mai suntem în chaos, ci într-un loc anume, delimitat, salvat din "teritoriul naţional" generic, cu atribute proprii şi cu o identitate pregnantă: Hermes Land.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer